Dorin Dobrincu vorbește așezat și molcom atît despre istorie, cît și despre prezent. Găsește metode pentru a le întrepătrunde, iar atunci cînd nu-și găsește răspunsurile în prezent răscolește în trecut, pînă ajunge la sîmburele care a cauzat problema. A fost, pentru cinci ani, director general al Arhivelor Naționale ale Românei și a participat atunci la „revoluția arhivelor”. Astăzi, implicat în Asociația civică „Mișcarea pentru dezvoltarea Moldovei”, luptă constant pentru promovarea proiectelor Moldovei pe agenda națională și pentru infrastructura care să lege regiunea de restul țării și de Europa. Despre istoria, ca proces, și despre cum ne putem explica prezentul sondînd cu atenție trecutul – în interviul pe care ni l-a acordat.

Care au fost primele d-voastră lecturi care țineau de istorie?

Printre primele lecturi cred că s-au numărat cărțile istorice ale Bibliei, asta chiar foarte, foarte devreme, iar mai apoi au contat tot felul de istorii romanțate, lucruri din trecut, discuții cu cei care aveau experiență de viață și de la care încercam să aflu răspunsuri la căutările mele. Îi puneam bunicului meu foarte multe întrebări despre ce a fost cîndva, demult. El a fost soldat în Al Doilea Război Mondial și a făcut Campania din Răsărit, căzînd prizonier la Cotul Donului, în Bătălia de la Stalingrad, fiind prizonier al sovieticilor timp de mai mulți ani.
Cu tatăl și cu mama mea aveam discuții despre cum era cînd oamenii aveau pămîntul lor, înainte de a li-l confisca regimul comunist pentru colectiv. Toate lucrurile astea au conturat un interes față de întîmplările din trecut.
Pe lîngă asta, mediul în care am crescut eu era dominat de anumite perspective între băieți, în special jocuri, abordări, să le spunem eroice, și cred că asta se întîmpla în multe alte locuri. Erau difuzate atunci și tot felul de filme cu subiecte din trecut și asta probabil că întreținea un anume interes față de istorie. Dar destul de repede, mai ales în liceu, acest interes s-a transformat într-o perspectivă destul de critică asupra trecutului.
Poate chiar și locul în care v-ați născut și ați copilărit, Darabani, v-a influențat în acest sens, căci are o istorie destul de bogată. V-ați întors „acasă” pentru a face cercetări în acest sens? Pentru a „dezgropa” istoria?
Probabil că a jucat un rol pentru că Darabaniul face parte dintr-o zonă a Moldovei care a păstrat și alte lucruri în afară de perspectiva națională oficială românească, preponderent centralistă, care a „înghițit” cel mai adesea, care a anihilat perspectivele localiste, regionale și așa mai departe. Cred că a jucat un rol pentru că în zonă erau și sînt și acum oameni care văd o mulțime de nuanțe, diferențe față de ceea ce ni se transmite, în mod obișnuit, prin școală sau prin discursul oficial.
Interesul meu față de Darabani rămîne în continuare foarte puternic, pentru că acolo sînt rădăcinile mele, ambii părinți sînt de acolo, am și cîțiva prieteni buni rămași în localitate. Mă interesează și trecutul zonei, am și făcut niște cercetări în sensul acesta, unele chiar foarte aplicate, așa cum a fost, de exemplu, cea despre colectivizarea agriculturii, despre care am publicat cîndva un studiu, parte a unei cercetări mai mari. Cred că o cercetate mai extinsă asupra acestei localități, ca și asupra altora, poate oferi într-adevăr o perspectivă nu doar la nivel anecdotic, ci și din punctul de vedere al unei Moldove profunde, al relațiilor dintre proprietari și țărani, al faptului că a fost o zonă în care alteritatea a fost la ea acasă, pentru că în afară de populația românească majoritară, moldovenească mai înainte, așa cum se autoidentifica, a existat o comunitate foarte importantă de etnici evrei, cît și din punctul de vedere al diferențelor religioase, pentru că în zonă sînt comunități ortodoxe, evanghelice, adventiste și așa mai departe.
E o zonă fascinantă cumva, dar fără a o idealiza. Ce m-a interesat pe mine și încă mă interesează este să cunosc ce s-a întîmplat cu oamenii. Am o relație foarte bună cu idealismele, dar nu și cu idealizarea, care cade în mistificare. Cu idealizarea sau mistificarea trecutului sînt în dezacord.

„Istoricii discută încă dacă disciplina lor este o știință sau dacă este o îngemănare dintre știință și artă”

Sînteți specialist în istoria regimului comunist din România. Ce v-a făcut să vă îndreptați atenția îndeosebi spre acest segment al istoriei?

În parte a fost, să spunem, conjunctura. Pe de altă parte, a fost interesul propriu. În anii facultății, avînd preocupări legate de secolul XVIII, o pasiune mai veche, la îndemnul unuia dintre profesorii mei, Ioan Caproșu, am făcut cercetare pe istoria fiscală a Moldovei fanariote. Mă interesau în mod deosebit, din secolul XVIII, hai să spunem, Moldova și Valahia, cu accent asupra celei dintîi. Atunci cînd am terminat facultatea am fost convins de către Alexandru Zub și Ioan Caproșu să mă orientez spre istoria contemporană, care era, practic, în reconstrucție. Era nevoie de formarea unei noi generații de contemporaneiști. Așa am și ajuns la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, în 1995, în mod special cu angajamentul de a mă ocupa de istoria contemporană, de perioada comunistă.
Potrivit împărțirii vechi, printr-o convenție încă în uz, începînd de la 1918 pînă în 1944 ar fi prima parte a istoriei contemporane, iar de acolo pînă în 1989 este cea legată de regimul comunist. Eu m-am ocupat în special de partea a doua și am făcut-o abordînd mai multe teme, printre care rezistența armată anticomunistă, o cercetare care mi-a luat mulți, mulți ani, pentru că arhivele abia se deschideau. Iar cînd s-au deschis, materialul găsit acolo era strivitor prin abundența informațiilor, prin complexitatea problemelor. De asemenea, m-am ocupat – inclusiv acum mă ocup – de colectivizarea agriculturii, de răscoalele țărănești, în general de violența politică în timpul comunismului, dar și de alte teme precum comunitățile protestante românești sau editarea surselor de istorie recentă, în special a celor privind regimul comunist din România.

Cum alegeți din această „abundență de informație”?

Istoricii încearcă să se apropie de trecut, să realizeze reconstituiri și să ofere explicații veridice, iar pentru asta au nevoie, în afară de metodologie și bibliografia produsă de cei care au scris înaintea lor, de surse. Pentru perioadele mai vechi sursele sînt de multe ori foarte limitate și atunci cercetătorii recuperează orice informație, orice urmă disponibilă pentru a suplini golurile, însă pentru perioadele recente informația este extrem de bogată și atunci trebuie să faci o selecție – fie restrîngi o temă, fie alegi doar ceea ce ți se pare relevant.
În mod particular pentru istoria recentă nu putem folosi niciodată toată informația existentă, din simplul motiv că nu avem cum. Pînă la urmă ne interesează să dăm un sens informațiilor care, luate izolat, sînt pur și simplu haotice. Asta ține și de datele meseriei noastre, pentru că istoricii discută încă dacă disciplina lor este o știință sau dacă este o îngemănare dintre știință și artă. De asta unii dintre noi, numărîndu-mă și eu printre ei, preferă să discute despre studii istorice. Evident că folosim instrumentarul științific, pentru că de asta există critica surselor, de asta atunci cînd scriem utilizăm un aparat critic uneori foarte, foarte bogat, poate plictisitor de bogat, dar procedăm astfel pentru ca alții, care fie sînt în dezacord cu noi, fie vor veni după noi, să poată vedea ce surse sau ce interpretări ale altor cercetători am folosit.

„Am crezut că vocația mea e să fac cercetare, dar nu mi-a displăcut niciodată să predau”

Ați fost profesor din 2005 pînă în 2013. Ce v-a făcut să renunțați?

De fapt, am fost mai întîi profesor de liceu, în Iași, în paralel cu primii doi ani de institut. Am crezut că vocația mea e să fac cercetare, dar nu mi-a displăcut niciodată să predau, mai ales în sistemul universitar. Am predat cursuri legate de istoria evreilor în România, în mod explicit Holocaustul din România și situația evreilor în perioada comunistă.
Împreună cu doi oameni apropiați – Ovidiu Buruiană și Andrei Muraru – am constituit, la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, un masterat privind istoria comunistă. Acesta a fost foarte căutat în momentul în care a apărut. Au continuat să vină oameni care erau interesați de această perioadă foarte importantă din istoria noastră contemporană inclusiv pentru noi, cei de astăzi, pentru că de acolo venim în mod direct. Masteratul acesta a dispărut într-o anume conjuctură, probabil din cauza unor interese sau a lipsei de viziune din universitate. S-a invocat faptul că nu produce suficiente resurse, că nu poate fi susținut, dar cred că au fost în spate și alte interese.

Ce v-a adus în plus această profesie?

În primul rînd, o relație profesională cu oameni tineri. Într-un fel, cred că noi am contribuit, prin acest masterat, la formarea cîtorva generații de cercetători. Pentru că unii dintre masteranzii de atunci au făcut între timp doctorate și lucrează fie la Facultatea de Istorie a UAIC, fie la Institutul „A. D. Xenopol”, fie în alte locuri. Cei mai mulți nu au ajuns să lucreze în cercetare sau în sistemul universitar, dar este evident că diverse cunoștințe, o anume cultură critică, dobîndite sau consolidate atunci, i-au influențat. Unii sînt buni profesori de liceu sau de gimnaziu, alții lucrează în instituții guvernamentale sau în mediul privat. Cu unii dintre ei reușim să ținem legătura.
Pe lîngă lucrul cu studenții la cursuri și seminarii, a mai fost și provocarea de a transmite, prin relația directă, ceea ce am acumulat prin ani de studiu, trudă, de a putea sugera teme de cercetare pe care nu mai aveam timp să le facem. Pînă la urmă a fost un schimb reciproc, stimulant pentru ceea ce voiam să fim, mai exact o comunitate de cunoaștere și de atitudine profesională.

„Istoria recentă ne provoacă mai mult”

Sînteți co-autor al unui manual pentru liceu intitulat „O istorie a comunismului din România”. În ce măsură reușesc elevii de azi să înțeleagă acest fragment din istorie?

Eu nu am o relație directă, în clasă, cu elevii. Ceea ce știu despre influența acestui manual e mediat, adică se rezumă la ceea ce am reușit să discut cu unii dintre profesori, pentru că a fost un manual opțional. Din discuțiile aceastea cu profesorii, la traininguri, inclusiv cu un public mai larg, format și din foști elevi, cred că a existat un interes și un impact, în cele din urmă, chiar dacă nu am putut prea bine evalua, pentru că nu avem date cantitative. Dar acest manual a venit pe un fond parțial de așteptare. Pe de altă parte, a acoperit o lipsă, pentru că istoria comunismului e interesantă și te provoacă în raport cu prezentul.
Noi am publicat manualul în 2008, fiind o colaborare între Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, de fapt Comisia Prezindențială Consultativă, și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Manualul a fost făcut cu gîndul de a fi accesibil, inclusiv cu texte primare, cu imagini, cu întrebări. A existat un interes public foarte mare atunci, în mod cert, și cred că asta a stimulat și interesul elevilor. Din păcate, există tendința, de fapt, să se renunțe la manualele alternative, nu doar la manualele opționale. Perspectiva Ministerului Educației mi s-a părut că denotă pur și simplu o obtuzitate venită din alte timpuri.

Există un interes mai mare pentru istoria apropiată decît pentru cea îndepărtată?

Depinde și de profesorii care predau, dar, în general, istoria recentă ne provoacă mai mult, după cum spuneam, excepție făcînd un anumit public, interesat uneori de subiecte specifice, ezoterice, ascunse, sau de civilizații vechi. Într-un fel, așa e normal, pentru că sîntem mai apropiați de oamenii care au trăit acum 50 de ani, 100 de ani, atît biografic, cît și ca mod de gîndire.
Dacă discutăm de civilizațiile de mult dispărute, oamenii aceia aveau în comun cu noi numai faptul că arătau ca noi din punct de vedere fizic, uneori și în multe privințe din punct de vedere ideatic. Dar, în rest, s-au întîmplat cîteva lucruri în ultimele secole care ne-au îndepărtat de acei oameni, pentru că sîntem diferiți în datele noastre de imaginar politic, de univers științific, pentru că știm mai multe. Nu sîntem însă prea diferiți, pare-se, în privința naturii noastre.

„Revoluția Arhivelor” în România

Ce au însemnat pentru dumneavoastră cei cinci ani în care ați fost director general al Arhivelor Naționale ale României?

A fost o perioadă pe care am luat-o ca pe o misiune. M-am dus cu gîndul – de asta am și fost solicitat, de altfel – să pun în practică cîteva dintre lucrurile care pe noi, istoricii, dar și pe o parte largă a populației, ne nemulțumeau în anii `90, dar și în prima parte a anilor 2000. Adică „închiderea” aceea care exista la Arhivele Naționale ale României.
Arhivele trebuiau deschise pentru cercetători în privința documentelor referitoare la perioade istorice mai îndepărtate sau mai apropiate. Pe de altă parte, Arhivele trebuiau deschise pentru un public extrem de larg, care, în virtutea drepturilor cetățenești, avea interesul de a obține copii după documente care să reconstituie drepturi de proprietate, drepturi în justiție. Arhivele au funcționat, evident, și înainte de 2007, dar atmosfera în raport cu publicul era mai degrabă ostilă, o atmosferă de suspiciune din partea celor din instituție. Vorbesc acum la modul general, pentru că erau destule excepții. Pe de altă parte, exista și neîncredere din partea celor din afara „zidurilor”, adică istorici sau cetățeni din categoria amintită anterior.
A fost o perioadă densă, cînd a avut loc o „deschidere” cum n-a mai fost. Atunci s-a produs ceea ce în alte țări din regiune s-a numit „revoluția Arhivelor”, adică posibilitatea ca oamenii să aibă o instituție prietenoasă în raport cu ei. Aceasta joacă acum un rol important atît pentru istorici, cît și pentru publicul care încearcă să-și reconstituie drepturile. Au fost cinci ani plini și știam prea bine că tot că ceea ce are un început are și un sfîrșit, că voi pleca în cele din urmă. Retrospectiv, cinci ani par mulți. Eu am avut însă frecvent sentimentul că una dintre acele zile putea fi ultima petrecută acolo, pentru că atmosfera era mai degrabă apăsătoare, era un mediu ostil, o cultură instituțională de tip cazon, în structura Ministerului de Interne, care mi s-a părut că s-a schimbat mult în anii aceia, dar e în continuare una bazată pe suspiciune, pe un tip de amenințare pavată cu lucruri pe care nu le poți controla, cu informații date aiurea, cu intimidări politice sau „din umbră” și alte cele. Cred că ceea ce se întîmplă acum e chiar îngrijorător în ansamblu, cu referire la instituțiile „de forță” ale României.

Se vorbește mult despre faptul că arhivele românești sînt încă insuficient cercetate. De ce se întîmplă acest lucru?

Cred că asta se întîmplă în primul rînd pentru că există foarte mult material documentar. Evident că mai sînt atitudini care-i deranjează pe cercetători și în continuare unii dintre ei își exprimă nemulțumirea, dar în ansamblu, din ce mi se pare mie, e o diferență enormă între felul cum sînt acum Arhivele față de modul în care erau în anii `90.
Cercetătorii sînt mult mai numeroși față de cîți erau acum 20-30 de ani, dar și cantitatea de informație este uriașă, pentru că s-au pus în cercetare mii de fonduri arhivistice, care privesc diverse subiecte. Prelucrarea acestor fonduri de către istorici, după ce își culeg informațiile din arhive, durează foarte mult, căci și cercetătorii au un timp limitat de lucru. Dar, după aceea, ține și de capacitatea de a prelucra informația într-un anumit fel și de a reda ceea ce se descoperă pentru un public fie specializat, fie pentru unul mai larg.
Cercetarea istorică este un proces complicat. De la culegerea din arhivă a informațiilor, pînă la scoaterea unui produs finit, o carte sau un studiu, e o cale lungă care poate dura ani, de regulă mulți ani, întrucît informațiile se acumulează, se prelucrează în timp, iar rezulatele intră în circuitul public mai ales prin intermediul istoricilor.

Dorin Dobrincu, alături de alți membri ai Asociației „Moldova vrea Autostradă”

„Izolarea nu poate fi redusă decît dacă ai o bună infrastructură”

Sînteți istoric, dar sînteți bine ancorat în realitatea prezentului, militînd pentru construirea Autostrăzii A8. V-au schimbat cunoștințele istorice viziunea asupra problemelor cu care se confruntă azi societatea românească, de la nivel de infrastructură, pînă la mentalități?

Da, cu siguranță. Eu spun deschis că sînt regionalist. Sînt în dezacord cu centralismul. Mai degrabă prezentul m-a provocat să-mi pun întrebări asupra unor lucruri din trecut. Una dintre întrebările pe care mi le-am pus și eu, alături de alți colegi, în urmă cu mulți ani, era legată de subdezvoltarea Moldovei, atît de vizibilă prin comparație cu alte regiuni ale României. Ne-am întrebat de unde vine asta. E așa cum cred, cum ne spun unii, că e ceva defect cu felul nostru de a fi, că noi sîntem așa pentru că sîntem leneși, bețivi, pentru că nu muncim, nu ne organizăm sau sînt de fapt lucruri mult mai adînci? De aici curiozitatea să vedem de unde vin problemele actuale, mai ales că întrebările astea au început să prindă contur în a doua partea anilor `90, deci niște semințe existau deja.
Avînd în vedere contextul dat, mă gîndeam că multe lucruri vin din comunism, dar am constatat că nu de acolo veneau; erau mult, mult mai adînci. Nu veneau nici măcar din perioada interbelică, deși acolo semințele deveniseră bulbi foarte serioși, ci veneau din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Una dintre chestiunile foarte importante ales spațiului nostru, ne-am dat seama, era legată de izolare. După ce Moldova a fost împărțită în două, la 1812, luîndu-i-se Basarabia – după ce mai pierduse înainte un colț nord-vestic, Bucovina, la 1775 –, așadar după ce rușii i-au luat partea estică, practic Moldova, stat vasal Imperiului Otoman, a început să aibă o poziție de fundătură geopolitică, cu efecte profunde din punct de vedere economic. Șansa parțială a Moldovei, în prima ei modernitate, a fost că spre vest și spre nord-vest era un imperiu relativ deschis, mă refer la cel Habsburgic, și așa au înflorit, în bună măsură, orașele aici. Modernitatea inițială a Moldovei, care e legată și de ruși în perioada regulamentară, dar și de influența austriacă și nu numai, a cunoscut un avans față de cea a Valahiei, pentru că orașele erau mai numeroase, administrația era mai bună, agricultura avea un avans, la fel și sistemul de șosele. Există date istorice în acest sens, nu sînt presupuneri. Avem deja reconstituiri secvențiale care zdruncină stereotipuri adînc înrădăcinate la nivel popular, inclusiv în mediile politice sau intelectuale.
Punîndu-mi întrebările astea, mi-am dat seama că această izolare nu poate fi redusă, de dorit înlăturată, decît dacă ai o bună infrastuctură. De aceea avem nevoie de autostrăzi, spre exemplu. Este important să spun că în mișcarea pro autostrăzi din Moldova, din ultimii ani, s-au regăsit alături, și asta a făcut și forța ei, oameni foarte diverși. Au fost alături cercetători, antreprenori, universitari, jurnaliști, oameni care lucrează în administrație sau în mediul privat, iar asta ne-a dus în cele din urmă la susținerea din ce în ce mai coerentă și într-o formă ofensivă, pro-activă a necesității acestor autostrăzi pentru Moldova.
Noi vorbim de autostrăzi, nu doar de A8 – Ungheni – Iași – Tîrgu Neamț – Ditrău – Tîrgu Mureș. Deși inițial eforturile noastre erau concentrate pe A8, ne-am dat seama că nici nu e suficient și nici nu e sănătos să ne limităm la aceasta, pentru că Moldova are nevoie de multe căi de comunicații. Desigur, prioritară rămîne A8, ca să ne lege de Transilvania, iar de acolo de Europa Centrală și de Vest, pentru că noi nu sîntem izolaționiști, ci sîntem pentru integrare.
Pe de altă parte, avem nevoie de o cale de comunicare spre Sud, pe Valea Siretului și asta este autostrada A7, Ploiești – Buzău – Focșani – Bacău – Roman – Pașcani. Acesta este traseul trecut în acte, dar noi vrem ca autostrada să fie făcută pînă la Suceava – Siret, pentru ca județele Suceava și Botoșani să nu rămînă izolate.
În afară de asociațiile acestea, care sînt nișate pe autostradă, „Moldova Vrea Autostradă” și „Împreună pentru A8”, a mai apărut o asociație – „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei”, care vede lucrurile la o scară mult mai mare și consideră că de fapt problemele Moldovei sînt izolarea, depopularea accelerate și inechitatea financiară. Vrem să promovăm proiectele Moldovei pe agenda națională, vrem să fim o voce pentru regiune.
Toate acestea nu vor putea fi însă rezolvate fără implicarea oamenilor. Dar, din fericire, se vede mai mult decît un fior, se vede o dorință a multora din Moldova de a se implica, de a nu mai asista pasiv, în special în orașele mari. Aceasta are între cauze probabil sentimentul acut că sîntem discriminați, ceea ce e real. Toate bugetele noastre din ultimii 30 de ani, cel puțin, arată o politică sistematică de discriminare a Moldovei – faptul că se fac proiecte mari de infrastructură în alte zone, dar nu se face nimic în Moldova, dar absolut nimic important în privința infrastructurii mari, faptul că, cel puțin după 2012, avem date că noi contribuim la bugetul României și primim mult mai puțin, dincolo de clișeul că sîntem asistați.
Ne îngrijorează faptul că milioane de oameni pleacă din România pentru că nu-și găsesc un rost aici, cu precizarea că, raportat la populație, cei mai mulți au plecat și pleacă din Moldova. Unul din trei români plecați din țară este moldovean, asta în condițiile în care noi reprezentăm 21% din populația totală a țării. Moldova a pierdut în ultimii 12-15 ani un milion de persoane. Situația aceasta, de abandonare, a avut însă și efecte contrarii – i-a determinat pe tot mai mulți oameni să se întrebe de ce se întîmplă toate acestea, să caute soluții, să se implice în susținerea proiectelor care privesc dezvoltarea noastră. Aici, nu în altă parte.

Casetă biografică

Dorin Dobrincu este istoric, specializat în perioada regimului comunist din România. A fost profesor asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași din 2005 pînă în 2013, iar acum este cercetător în cadrul Istitutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași. Se numără printre cei care, în calitate de membri ai unor asociații civice, au „împins” problema Autostrăzii A8 pe agenda națională, demersurile lor finalizîndu-se cu adoptarea unei legi care prevede construirea acestei autostrăzi. Este, de asemenea, membru fondator al Asociației „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei”, o „portavoce” a problemelor tuturor județelor din Moldova.

Surse foto:

www.facebook.com/moldovavreaautostrada

www.facebook.com/dorin.dobrincu