Interviu cu Zulfikar Ali Bhutto, președintele Pakistanului în perioada conflictelor cu India
Partea întîi – traducere
Oriana Fallaci (29 iunie 1929 – 15 septembrie 2006) a fost o jurnalistă de origine italiană care și-a pus viața în pericol ori de cîte ori credo-ul său a impus o asemenea atitudine față de viață. „Am căutat mereu să aflu ce înseamnă puterea. Prin ce sînt deosebiți cei care ne conduc și care iau decizii în numele nostrum. Am căutat să văd dacă sînt mai inteligenți, mai cultivate, mai spirituali, mai buni decît noi ceilalți. De cele mai multe ori am aflat că nu. Nu sînt mai buni decît noi”, notează Fallaci în deschiderea volumului „Interviu cu Istoria”. Jurnalista și-a început cariera jurnalistică în tinerețe, fiind corespondent special al ziarului italian „Il mattino dell-Italia centrale”, în 1946. Din 1947 a devenit corespondent de război, în Vietnam, pentru războiul Indiano-Pakistanez, în Orientul Mijlociu și în Sudul Americii. Ulterior a scris pentru revista politică „L′Europeo” și revista „Epoca”. În timpul masacrului de la Tlatelolco, în 1968, înainte de Olimpiada de vară din acel an, Fallaci a fost împușcată de trei ori de trupele mexicane. Aceasta a intervievat numero;I lideri cunoscuți la nivel mondial, precum: ZulfikarAli Bhutto, Dalai Lama, Henry Kissinger, Shah-ul Iranului, Ayatollah Khomeini, Muammar al-Gaddafi, Sammy Davis Jr, Indira Gandhi, Alexandros Panagoulis, Arhiepiscopul Makarios III, Golda Meir, Sean Connery și mulți alții.
Interviul cu Zulfikar Ali Bhutto este realizat în aprilie 1972.
Zulfikar Ali Bhutto (5 ianuarie 1928 – 4 Aprilie 1979) a fost al nouălea Prim Ministru al Pakistanului și al patrulea președinte. Acesta a fondat „Partidul Poporului Pakistanez” (PPP) pe care l-a condus pînă la executarea sa, în 1979. Acesta a reușit să recupereze peste 93.000 de prizonieri și 5.000 de metri pătrați din teriroriul indian, după semnarea acordului Simla cu premierul indian Indra Ghandi. Programul său economic a fost bazat pe naționalizarea industriilor noi, a sistemului de sănătate și a instituțiilor educaționale. Acest demers a dus la o stagnare economică. În încercarea de a restaura pacea, Bhutto a dizolvat „Ansamblul Provincial al Balochistanului” (o instituție care avea rol legislativ în provincii), iar apoi a ordonat o operațiune militară în 1973, care s-a soldat cu sute de victime. În ciuda acestui incident, partidul său reușește să cîștige alegerile parlamentare din 1977 cu ușurință. Doi ani mai tîrziu, Bhutto este judecat și executat de către Curtea Supremă, pentru autorizarea uciderii unui oponent politic, ca urmare a demersurilor făcute de șeful armatei, Generalul Zia-ul Haq. Partidul înființat de el este și astăzi cel mai numeros din Pakistan și continuă să fie condus de membrii familiei sale.
În deschiderea interviului realizat de Oriana Fallaci, aceasta îl descrie pe Zulfikar Ali Bhutto notînd:
Este cu siguranță unul din cei mai complecși lideri ai timpului nostru și singurul interesant pînă acum din țara sa. Și mai mult de atît, singurul capabil să o salveze, cel puțin pentru o perioadă. Toată lumea îți va spune că nu mai este nici o altă alternativă în afară de Bhutto. Dacă el pleacă, Pakistanul va fi șters de pe hartă.
Trebuie să-ți spun de ce eram atît de nerăbdător să te întîlnesc. În primul rînd, pentru că ești singurul jurnalist care a scris adevărul despre Rahman Mujibur (nr.: Sheikh Mujibur Rahman a fost un militant pentru autonomia Pakistanului de Est). Mi-a plăcut articolul tău foarte mult. Și în al doilea rînd pentru că … uite, a fost mult mai neplăcut să citesc că am avut de-a face cu suprimările din martie de la Dacca.
Ceva de-a face? Domnule președinte, în Dacca oamenii au ieșit în față și au spus că ați fost cel care a ordonat masacrul. Că ați vrut arestarea lui Mujib și că acesta este motivul pentru care ați stat în oraș pînă în dimineața de 26 martie.
Ca să mă bucur de spectacol de la fereastra apartamentului meu de la etajul Hotelului Internațional, bînd whiskey și poate cîntînd la liră ca Nero. Cum îndrăznesc să încerce să mă discrediteze acuzîndu-mă de un incident atît de barbar și de stupid? Toată afacerea a fost condusă într-un mod atît de prost! I-au lăsat pe toți liderii să fugă în India și au dat vina pe niște bieții nenorociți care nu aveau nici o importanță. Doar Mujib a fost arestat. Să gîndim logic. Aș fi făcut-o cu mai multă inteligență, într-o manieră mai științifică și mai puțin brutală. Gaz lacrimogen, gloanțe de cauciuc, și i-aș fi arestat pe toți liderii. Oh, doar un bețiv dezgustător ca fostul președinte Yahya Khan s-ar fi putut mînji cu o operațiune coordonată atît de rău și atît de sîngeroasă.
Oricum, ce interes aș avea în urma acestei nebunii? Știi că prima victimă a lui Yahya Khan n-ar fi trebuit să fie Mujib ci chiar eu? Mulți oameni din partidul meu se aflau în închisoare și la sfîrșitul anului 1970, pe 5 noiembrie 1970, ca să fiu mai exact, el i-a spus lui Mujib: „Ar trebui să-l arestez sau nu pe Bhutto”? Uite, singurul motiv pentru care și-a schimbat planul a fost că în vestul Pakistanului nu a putut controla situația așa cum a făcut-o în Pakistanul de Est. Pe lîngă faptul că Mujib nu a fost niciodată inteligent, s-a mai și lăsat constrîns.
Dar ca să concluzionez, tragedia de pe 25 martie m-a luat prin surprindere. Yahya Khan m-a fraierit pînă și pe mine. Progamaserăm o întîlnire pentru ziua următoare. Și, cîteva zile mai tîrziu, generalul Mohd Umar mi-a mărturisit că el a recurs la această stratagemă pentru ca eu să stau în Dacca și „să văd eficiența armatei”. Îți dau cuvîntul meu de onoare că tot ce ți-am zis este adevărat.
Din moment ce toți bengalezii arată la fel, cine ar putea fi recunoscut?
În regulă, domnule președinte. Dar mă întreb dacă istoria va afla vreodată versiunea exactă a ceea ce s-a întîmplat în acea noapte teribilă și în lunile care au urmat. Mujib Rahman…
Mujib, așa cum ai văzut, e un mincinos înnăscut. Nu se poate abține să nu spună minciuni – e ceva mai puternic decît el. Mujib vorbește la întîmplare, în funcție de starea sa și de tulburările minții sale bolnave. De exemplu, el spune că au fost trei milioane de morți. E nebun, nebun! Și sînt toți nebuni, inclusiv presa care a repetat după el „trei milioane de morți, trei milioane de morți!” Indienii au spus că a fost vorba de un milion. El a venit și a dublat cifra. Apoi au triplat-o. Uite, conform jurnaliștilor indieni, în acea seară au fost între 60 și 70 de mii de oameni morți. Unii misionari spun că au fost 30 de mii de morți. Din ce am reușit să aflu pînă acum, trebuie să fi fost cam 50 de mii. Așa cum te așepți, prea mulți, chiar dacă acțiunea a fost îndreptățită din punct de vedere moral. Nu încerc să minimalizez lucrurile, încerc să le readuc la realitate – e o mare diferență între 50 de mii și trei milioane.
Același lucru s-a întîmplat și cu refugiații. Doamna Gandhi a spus 10 milioane. E evident că a început cu acea cifră pentru a legaliza ofensiva lor și a invada Pakistanul de Est. Dar cînd am invitat Națiunile Unite să verfice, Indienii s-au opus. De ce s-au opus? Dacă cifra era exactă , nu ar fi trebuit să le fie frică dacă cineva o verifica. De fapt nu este vorba de zece ci de două milioane. În ceea ce privește numărul morților m-aș putea înșela, dar nu și în ceea ce privește numărul refugiaților. Știm cine a părăsit țara. Și cei mai mulți erau bengalezi, din Bengalul de Vest, trimiși din Calcutta. Ea a fost cea care i-a trimis – doamna Ghandi. Din moment ce toți bengalezii arată la fel, cine ar putea fi recunoscut?
Și acum să vorbim despre cealaltă poveste: femeia violată și ucisă. Nu o cred. Cu siguranță excesul nu a lipsit, dar generalul Tikka Khan spune că în acele luni a invitat deseori populația să-i raporteze abuzurile. A făcut apelul folosindu-se de difuzoare, dar nu i-au fost raportate decît patru cazuri. Ar trebui să înmulțim cu zece și să le transformăm în patruzeci de cazuri? Chiar și așa, sîntem departe de numerele fără sens împrăștiate de Mujib și Indira Gandhi.
Ce se poate spune despre un conducător care începe să bea de cum se trezește și nu se mai oprește pînă cînd se bagă în pat?
Nu, domnule președinte. Dați-i drumul și înmulțiți cu mii sau chiar sute de mii, și apoi vă veți apropria. Dacă Mujib vorbește la întîmplare atunci cînd spune 3 milioane de morți, atunci Tikka Khan glumește cînd spune despre doar patru cazuri. Atrocitățile în masă au avut loc, și încă cum! Vă vorbesc ca cineva care a văzut cadavrele din Dacca. Și apropo, tocmai ați folosit o expresie groaznică, domnule președinte. Ați spus „îndreptățit din punct de vedere moral”. Poate ați vrut să spuneți „justificat”. V-am înțeles cum trebuie? Chiar ați vrut să-ți spuneți că masacrul a fost justificat din punct de vedere moral?
Fiecare guvern, fiecare țară, are dreptul să-și exercite forța atunci cînd este necesar. De exemplu, în numele unității. Nu poți construi fără să distrugi. Ca să construiască o țară, Stalin a fost nevoit să folosească forța și să ucidă. Mao Zedong a fost, de asemenea, obligat să folosească forța pentru a ucide. Am menționat doar două cazuri recente, fără să răscolesc toată istoria lumii. Da, sînt anumite circumstanțe, în care o suprimare sîngeroasă este justificată și îndreptățită. În martie, unitatea Pakistanului a depins de suprimarea acelor separatiști. Dar ca să te răzbuni cu atîta răutate pe oameni în loc să-i pedepsești pe cei responsabili nu era necesar. Nu aceasta este calea prin care să convingi bieții oameni cărora li s-a spus că dacă se alătură mișcării „Șase Puncte” (nr.: mișcare bengaleză naționalistă din Pakistanul de Vest care a dus în cele din urmă la eliberarea Bangladejului) nu vor mai fi uragane, inundații sau foamete. M-am exprimat împotriva acelor metode mai categoric decît oricine altcineva, atunci cînd nimeni nu îndrăznea să o facă.
Cu toate acestea, acum l-ați numit pe Tikka Khan, generalul care a dirijat masacrul, șef al armatei. Adevărat?
Tikka Khan a fost un soldat care a făcut treaba unui soldat. A fost în Pakistanul de Est cu ordine precise și s-a întors după ordine la fel de precise. A făcut ce i-a fost ordonat să facă, deși nu a fost mereu de acord cu asta, și l-am ales pentru că știam că-mi va urma ordinele cu aceeași disciplină, și nu va încerca să-și amestece nasul în politică. Nu pot distruge toată armata, și, oricum, reputația rea cauzată de evenimentele din Dacca e exagerată. Un singur om este responsabil pentru acele evenimente – Yahya Khan. El și consilierii săi erau atît de îmbătați de putere și corupție că au uitat chiar și de onoarea armatei. Nu s-au gîndit la nimic altceva, decît să-și cumpere mașini, clădiri, case frumoase, să devină prieteni cu bancherii și să trimită bani peste graniță. Yahya Khan nu era interesat de guvern sau de țară. Era interesat să dețină putere doar pentru propriul bine. Ce se poate spune despre un conducător care începe să bea de cum se trezește și nu se mai oprește pînă cînd se bagă în pat? Nu aveți idee cît de dureros a fost să îl înfrunți. A fost un adevărat Jack Spintecătorul.
Doamna Gandhi se poate bucura că a cîștigat un război, dar dacă îl va cîștiga, atunci ar trebui să-i mulțumească în primul rînd lui Yahya Khan și găștii lui de psihopați analfabeți.
Unde este acum Yahya Khan? Ce intenționați să faceți cu el?
E în arest la domiciliu într-o vilă, în apropiere de Rawalpindi, o vilă care aparține guvernului. Îmi creează, într-adevăr, mari probleme. Am convocat o comisie de război care să studieze responabilitățile moștenite în acest conflict recent. Aștept rezultatele, care mă vor ajuta să iau o decizie. Dacă Comisia îl găsește vinovat, cred că va avea loc un proces. Înfrîngerea pe care am suferit-o e a lui. Doamna Gandhi se poate bucura că a cîștigat un război, dar dacă îl va cîștiga, atunci ar trebui să-i mulțumească în primul rînd lui Yahya Khan și găștii lui de psihopați analfabeți. A fost imposibil să-l faci să gîndească și să-l faci măcar să recunoască – doar te scotea din sărite.
În aprilie, după afacerea din Dacca, a fost trimis după mine. Părea satisfăcut, sigur pe sine, convins că pînă atunci deținea controlul. Mi-a oferit o băutură. „Ei bine, voi politicienii sînteți terminați”, a spus. Apoi a adăugat că nu doar Mujib era considerat instigator ci și eu. Prea mă pronunțam împotriva uniunii Pakistanului. „Sînt mereu sub presiunea să te arestez, Bhutto”. M-am enervat atît de tare că mi-am pierdut controlul. I-am spus că nu mă voi lăsa intimidat de el și că metodele sale au fost cele care ne-au condus la dezastru. Am aruncat paharul de whiskey și am părăsit camera. Am fost oprit de generalul Pirzada, care m-a prins de braț.„Nu pleca, haide, întoarce-te, ia un loc”. M-am calmat și m-am întors. Am încercat să-i explic că e o mare diferență între mine și Mujib: el era un secesionist iar eu nu. Degeaba! În loc să mă asculte continua să bea și să bea.. Apoi a devenit neplăcut și..
Cum puteam eu să fiu responsabil pentru uragan? Am trimis eu uraganul?
Domnule președinte, ne putem întoarce un moment pentru a înțelege cum ați ajuns în acel martie teribil, îndreptățit sau nu din punct de vedere moral?
Ascultă. Pe 27 ianuarie plecasem în Dacca să mă sfătuiesc cu Mujib. Dacă voiai să discuți probleme cu el, trebuia să faci un pelerinaj pînă la Dacca. El niciodată nu a binevoit să vină în Eawalpindi. Am plecat chiar dacă în acea zi a murit soțul surorii mele. (Urma să fie îngropat în mormîntul strămoșesc din Larkana. Sora mea s-a supărat.) În alegeri, Mujib a obținut o majoritate în Pakistanul de Est iar eu majoritatea în Pakistanul de Vest. Dar acum el continua instigarea pentru mișcarea „Șase Puncte” și a trebuia să ajungem la o înțelegere. Yhya Khan a cerut ca în mai puțin de patru luni să creăm o constituție, iar dacă nu reușeam, Asamblul era dizolvat și se organizau noi alegeri. Să-l faci pe Mujib să înțeleagă era o acțiune fără nădeje – nu te poți aștepta ca cineva fără creier să gîndească. M-am certat, i-am explicat, și el repeta încontinuu plictisit și monoton: mișcarea „Șase Puncte”. Accepți „Șase Puncte”? Dumnezeule, Doamne, la prima, la a doua, chiar la a treia prevedere chiar eram gata să negociez. Dar la a patra, care stabilea că fiecare provincie se va ocupa de exportul propriu și va face aranjamentele externe după cum va dori, nu. Ce s-ar fi întîmplat cu suveranitatea statului, cu uniunea țării? Pe lîngă asta, se știa că Mujib vrea să separe Pakistanul de Est de Pakistanul de Vest și că menținea relații cu Indienii din 1966. Așa că în ianuarie, discuțiile noastre au fost întrerupte și așa ajungem la martie.
În mijlocul lui martie, Yahya Khan a venit la Karachi și mi-a spus că pleacă în Dacca – voiam și eu să merg? I-am spus că merg dacă Mujib era pregătit să vorbească cu mine. Telegrama care mă informa că Mujib era dispus să vorbească cu mine a fost trimisă din Dacca de Yahya Khan însuși. Am plecat pe 19 martie. Pe 20 l-am întîlnit pe Yahya și pe 21 l-am cunoscut pe Mujib, însoțit de Yahya. Surpriză: Mujib era numai miere și lapte față cu Yahya. „Am venit ca să fac o înțelegere cu tine, domnule președinte Yahya, și nu vreau să am nimic de a face cu domnul Bhutto. Voi spune presei că m-am întîlnit cu președintele și că domnul Bhutto era acolo din întîmplare” a spus Mujib pe un ton ceremonios. Și Yahya a intervenit: „Nu, nu, Mujib. Trebuie să vorbești în numele tău.” Mujib răspunde: „Atît de mulți oameni au murit în uragan, atît de mulți oameni”. Așa este el. Deodată, o propoziție i se ivește în mintea lui bolnavă, și chiar dacă nu are nici o legătură cu ceea ce discutăm, el o repetă obsesiv. La un moment dat, mi-am pierdut răbdarea. Cum puteam eu să fiu responsabil pentru uragan? Am trimis eu uraganul? Mujib mi-a răspuns ridicîndu-se și spunîndu-mi că trebuie să ajungă la o înmormîntare. Și că .. oh, nu merită efortul.
Nu mersesem în Dacca ca să-l întîlnesc ca un hoț, sub un bananier, în întuneric.
Ba merită! Vă rog, domnule președinte, continuați.
Chestia e că atunci cînd vorbești despre Mujib totul pare atît de incredibil. Nu înțeleg cum lumea îl poate lua în serios. Ei bine, m-am ridicat pentru a-l însoți pînă pe hol, deși nu voia să fac asta. Acolo erau trei oameni: adjunctul lui Yahya, secretarul său militar și măcelarul său politic, Generalul Umar. Mujib a început să țipe: „Plecați! Toată lumea să plece! Trebuie să vorbesc cu domnul Bhutto”. Cei trei au plecat. El s-a așezat și a zis: „Frate, frate! Trebuie să ajungem la un acord, frate! Pentru numele lui Dumnezeu, te implor!” Uimit, l-am scos afară pentru ca nimeni altcineva să nu-l mai audă. Afară, pe un ton entuziast, el a spus că eu trebuie să iau vestul Pakistanului, el să ia Estul, și că a făcut toate aranjamentele necesare pentru o întîlnire secretă. După ce se întuneca afară, avea să trimită după mine. I-am spus că nu-mi place afacerea asta. Nu mersesem în Dacca ca să-l întîlnesc ca un hoț, sub un bananier, în întuneric. Nu aveam nici o intenție să dezmembrez Pakistanul, iar dacă el vroia secesiune, n-avea decît să propună asta Ansamblului, contînd pe majoritatea sa absolută. Dar era ca și cum vorbeam la un perete. A trebuit să fac un compromis și să continuăm convorbirea prin intermediul purtătorilor noștri de cuvînt. Fără nici un rezultat, desigur. În acele zile era mai deranjat ca niciodată, își pierduse mințile pentru nimic. Și așa am ajuns pe data de 25.
(va urma)
Surse foto: The Toc
Oriana Fallaci
Niciun comentariu