Nu este nevoie de prea mult timp pentru a constata dăruirea cu care prof. univ. dr. Lucia Cifor vorbeşte despre Mihai Eminescu şi despre creaţiile poetului. Adevărat eminescolog, încearcă să îi convingă pe studenţi despre importanţa aprofundării operelor clasicilor

Unde îşi are rădăcinile pasiunea dumneavoastră pentru opera lui Mihai Eminescu?

Momentan, de fapt de ani de zile, eu nu mai predau Eminescu, nu cercetez Eminescu în mod special şi ca atare, cu toate că am lucrat mult în viaţa mea în cercetarea operei eminesciene, nu m-am gîndit niciodată de unde vine pasiunea mea pentru acesta.
Dacă e să dau un răspuns sincer, cred că din preadolescenţă. Pot spune că a fost o descoperire personală, aşa cum au fost pentru mine toţi marii scriitori. Îmi amintesc perfect că în momentul în care am dat admitere la Facultatea de Litere învăţasem pe de rost mare parte din creaţia eminesciană.

Susţineţi că învăţarea operelor duce la o mai bună percepere a lor?

Frecventarea operei eminesciene şi învăţarea ei este foarte importantă. Eu le spun şi astăzi studenţilor: „Nu ai cum să scrii despre un poet, să cercetezi opera unui scriitor şi să fii şi inspirat, să aduci o perspectivă nouă asupra creaţiei respective, fără să îl înveţi concomitent şi pe de rost”.
Eu am cunoscut mari savanţi, precum filosoful şi lingvistul Eugeniu Coşeriu, care ştiau pe de rost creaţiile clasicilor greci şi latini. Personal, dacă am cercetat şi am scris atît, am ajuns şi eu să simt o familiaritate vizavi de opera sa. Asta se acumulează, se formează în timp. Această apropiere extremă de opera unui scriitor poate să-ţi permită, cum le cer și studenţilor, creativitate bazată şi pe intuitivitate.
Inspiraţia aceea pe care o căutăm toţi, ne trebuie şi în cercetare, şi în viaţa de toate zilele, nu numai în creaţia literară şi artistică. Aceea nu se poate cîştiga decît rămînînd în domeniul respectiv, lăsîndu-te îmbibat de problematică, de opera respectivă, cuprins de travaliul necesar efectuării unei activităţi. Nu ai cum să fii inspirat pe alte căi, să descoperi ceva sau să produci ceva important altminteri.

În ce fel privesc studenţii acum creaţia eminesciană?

Tocmai la această întrebare îmi este greu să răspund, întrucît, repet, nu am predat la facultate Eminescu niciodată. Nu am avut această ocazie, poate o să o am de aici încolo şi cred că o voi avea. Cu toate acestea, nu am pierdut niciodată legătura cu opera eminesciană şi în cadrul unor simpozioane, la care participă şi studenţi sau masteranzi, am putut să văd care este interesul lor, dar pe un segment destul de redus, deci nu pot să exprim vreo părere cu caracter general despre asta.

„Studenţii generaţiei mele citeau din principiu, dintr-un fel de nobleţe de grup, de elită”

Consideraţi că studenţii nu au suficient timp la dispoziţie pentru aprofundarea operelor?

Ce pot să spun este că Procesul Bologna a adus şi în învăţămîntul universitar multe dezavantaje. Studenţii nu au timp să citească Eminescu. Au un spaţiu de timp extrem de redus pentru frecventarea şi adîncirea operei unui clasic, faţă de generaţia noastră, care nici nu avea atîtea posibilităţi de conexiune şi de împrăştiere, atîtea facilităţi de conectare la tot felul de surse media informaţionale. Aveam ocazia să adîncim, plus că nu aveam prea multe surse de divertisment. Eram aganjaţi mai mult în lectură. Pentru noi, lectura era cel mai clar şi consistent mijloc de împlinire şi pe acea latură uşor hedonistă, ludică, informaţională. De exemplu, noi nu citeam doar ce ni se cerea ca bibliografie.
Studenţii generaţiei mele citeau din principiu, dintr-un fel de nobleţe de grup, de elită. Îi citeam pe marii clasici ai literaturii fără niciun fel de obligaţie. În plus, ne verificam reciproc dacă cunoşteam creaţiile poeţilor români, citînd la întîmplare şi cerînd să fie indicată sursa, poetul, poezia. Aceste lucruri erau absolut fireşti, naturale. Astăzi nu întîlnim asemenea studenţi.
Eu cred că un student de astăzi beneficiază de prea puţin timp pentru a cerceta opera unui clasic. Optimizarea cercetării sau a cunoaşterii operei lui Eminescu se face de obicei prin studii aprofundate, la master sau la doctorat. Aici am văzut tineri care într-adevăr se apucă de cercetarea operei lui Eminescu, în mod cinstit, în mod temeinic, care fac descoperiri, care sînt în situaţia de a-şi face o vocaţie, de a se împlini, de a-şi alege un destin în cercetare pe opera eminesciană, dacă ştiu să o abordeze cum trebuie.

Puteţi oferi un exemplu concret?

Este vorba despre Cătălin Cioabă, care a absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Filosofie. La dumnealui am remarcat o prospeţime a pasiunii pentru opera unui clasic, dar mai ales o familiaritate şi o experimentare venite dintr-un contact permanent cu opera eminesciană.
Cred că dacă studenţii ar avea timpul fizic să poată studia şi cerceta opera eminesciană, ceea ce nu se face la ore s-ar putea împlini prin proiecte de cercetare. Personal, am în vedere un asemenea proiect de mai mult timp, condus de cercetători ai operei eminesciene care să aibă o oarecare vechime, să ştie ce anume e de făcut. Există volume care ar trebui refăcute şi retipărite, în care există anumite greşeli. Studenţilor li s-ar da ocazia astfel să îşi compenseze lipsurile motivate de timpul sumar alocat cercetării operei emeinesciene, prin angajarea în proiecte de cercetare.

Spuneţi că este necesară practica pentru aprofundarea studiilor.

Absolut! Să lucrăm cot la cot cu ei. Eu, care nu mai am 20 de ani, ştiu foarte bine că acum ar trebui să înceapă să lucreze cu mine, să discutăm chestiuni de filologie pură, pe care nu ai cum să le citeşti dintr-un manual. Ca în meseria de jurnalism – înveţi lucrurile efectuîndu-le, făcînd practică propriu-zisă pe text.
„Ai grijă, meseria nu se învaţă, se fură!”, îmi spunea profesorul meu, Eugen Munteanu. Nimeni nu te va învăţa nimic. Lucrurile esenţiale nu se pot afla doar din discuţiile cu ceilalţi. De aceea spun că cercetarea operei eminesciene poate fi împrospătată prin implicarea studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, care să înveţe meseria şi să fie apoi angajaţi ca profesionişti în edituri sau biblioteci, unde este mare nevoie de oameni. Cine să facă această muncă, dacă nu studenţii?
Îmi place să le spun studenţilor că ei îşi vor crea locurile de muncă, cu noile competenţe pe care şi le pot forma, în funcţie de cerinţele pieţei. Condiţia este ca ei să realizeze că nu îi va pune nimeni pe un tron şi le va da un post. Nu este ceva absolut formal să faci un masterat sau un doctorat, dacă vrei să înveţi meserie.
O problemă este că noi încă trăim într-o lume – care împărtăşeşte reveriile secolului XIX-, în care literaţii sînt doar nişte oameni cu capul în nori, iar filologii se ocupă de lucruri inutile.

Literele „o zonă care cere şi calităţi sufleteşti, tact, intuiţie, talent lingvistic”

Vreţi să subliniaţi că aceste meserii nu sînt luate suficient în serios?

Da. Nu le acordăm atenţie chiar noi, cei care trebuie să le facem sau să le inventăm. Trebuie să vedem ce este de făcut, în ceea ce priveşte cercetarea filologică.
Tinerii îşi dau seama de lacunele cercetării româneşti abia în momentul în care lucrează la doctorat, pentru că atunci realizează cîte hibe există pe piaţa muncii şi că există terenuri necercetate, neacoperite. Noi, ca literaţi trebuie să ne dăm seama de tot ce nu există pe piaţă.
Tinerii au nevoie să vadă cît de importanţi sînt.
Nu există lucru bun pe lumea aceasta care să nu aibă o cotă parte de rău. Le spun studenţilor că nu este virtute care să nu fie atacată de un viciu, în aceeaşi persoană. Un om extrem de bun va fi şi extrem de dur, inflexibil, spre exemplu. Cum spunea Creangă, „unde prisoseşte darul, nu se mai bagă-n seamă amarul”. La fel şi în cazul acesta: lucurile bune care au venit dinspre tehnologie se asociază cu lucruri rele, care vizează alienarea, lipsa de înţelegere a propriului suflet.
Am observat că cei care vin la Litere au deja o capacitate şi un talent special pentru acest domeniu. Nu ajunge inteligenţa. Această zonă cere şi calităţi sufleteşti, tact, intuiţie, talent lingvistic.
Umaniştii sînt oameni cu calităţi înnăscute pentru domeniul acesta, dar ei trebuie să nu se lase copleşiţi de tratamentul la care sînt supuşi, de faptul că ei nu trăiesc mai bine ca IT-iştii. În schimb, au o misiune care, după mine, este şi un privilegiu, cu condiţia să aibă răbdare să îl descopere. Maturitatea vine odată cu transpunerea în practică a ceea ce ai învăţat, a ceea ce ai gîndit, a ceea ce ai sperat. Umaniştii sînt precum călugării din Antichitate: pribegi, nebăgaţi în seamă şi anonimi.

În anul 2000 aţi participat, la Veneţia, la conferinţa „Le symbolisme de l’icône dans la poésie d’Eminescu”. Cum văd oamenii din alte ţări creaţia eminesciană?

În ţări precum Italia, Germania sau Franţa există ceea ce am putea să numim romanişti şi românişti, cercetători străini specializaţi în cultura, literatura şi limba română, care nu au putut să îl ignore pe Eminescu.
Am fost surprinsă de interesul acordat lucrării mele de către cercetătoarea italiană Gisele Vanhese, care a remarcat ce este particular spiritualităţii româneşti. Eu, doar analizînd opera lui Eminescu la nivel microcelular, am putut descoperi nişte sensuri pe care cercetătorii străini le-au remarcat ca fiind particulare şi specifice spiritualităţii române.
Rosa del Conte, filolog italian, a descoperit încă din anii ʹ70 fondul autohton în creaţia eminesciană, lucru care nu este suficient luat în considerare în România. Eminescu aduce ceva nou în cultura europeană printr-un filon oriental, patristic, pe care ea îl găseşte.
Cînd am scris lucrarea despre icoană, m-am lăsat orientată de text, dar nu am făcut legătura cu ce îmi oferea opera eminesciană şi ce importanţă au anumite aspecte pe care exegeţii străini le-au observat. Abia peste ani am revenit la textul Rosei del Conte şi i-am dat dreptate, dîndu-mi seama că Eminescu nu a fost studiat sub influenţa fondului autohton, deoarece, în general, cercetătorii români nu au cultură patristică. Noi avem, la Teologie, oameni care cunosc patristica (n.r. – contribuțiile literare ale Sfinților Părinți ai Bisericii creștine), dar ei nu sunt şi filologi. Ar trebui să ne conjugăm eforturile, să ne adunăm şi să ne punem de acord pentru a excela.

În unele articole publicate, cum ar fi „Odă (în metru antic) – o interpretare creştină”, aţi ales să „disecaţi” poezia eminesciană din punct de vedere religios. De ce această alegere?

Lucrarea reprezintă o versiune inspirată de gîndirea teologică creştină, o viziune nouă de lectură, pe care am reluat-o de multe ori. Poate că familiarizarea cu fundalul creştin al unor metafore şi simboluri eminesciene şi contactul intim cu opera pe timp îndelungat mi-au deschis alte lumini, mi-au deschis ochii asupra acestei interpretări în cheie creştină a „Odei în metru antic”. Mie mi s-a părut că pot să citesc în această poezie şi un itinerar, dacă pot spune aşa, al sufletului care se întoarce asupra lui însuşi şi care e însetat după mîntuire. De aici am făcut asocierea cu Luceafărul, în care este prezentă problematica întrupării, care este strîns legată de cea a mîntuirii.
Avem această perspectivă luminoasă asupra morţii, care se trage din religia creştină: moartea bună este moartea în pace; pacificarea sufletului, nădejdea de mîntuire, eliberarea de păcat şi accederea la o ordine în care nu mai există suferinţă, nici durere, nici suspin. Această perspectivă este preluată de Eminescu din textele bisericeşti, el nefiind un credincios, deşi dorea să creadă.

„Nu cred că Eminescu s-a gîndit vreodată la el ca la un model”

Consideraţi că Mihai Eminescu este un model paideic de actualitate?

Am avut o astfel de temă propusă spre dezbatere în faţa unor licee din Iaşi şi a fost foarte interesant să primesc întrebări din sală despre aceste chestiuni.
După cum se ştie, Eminescu a fost revizor şcolar şi şi-a dat tot sufletul pentru acest lucru: a mers la ţară, în şcoli prăpădite, a stat de vorbă cu profesori semiinstruiţi, s-a confruntat cu toate problemele învăţămîntului rural, care erau mai numeroase decît în prezent, fiind ataşat de ideea de „paidee naţională” şi ridicarea naţiei.
Dacă este Eminescu un model paideic? Fără discuţie! Un făuritor de cultură, de limbă, de literatură, dar şi un om care, în toate demnităţile publice pe care le-a slujit şi-a dat şi sufletul. Nimeni nu poate găsi un text care să nu fi fost scris de parcă ar fi vorbit în faţa eternităţii. Eu aş spune că nu avem un model de acest gen mai mare în cultura noastră. Un om care niciodată nu a crezut că a reuşit să se ridice la nivelul standardelor pe care şi le fixase singur.
Nu cred că Eminescu s-a gîndit vreodată la el ca la un model. Mereu s-a gîndit cum să îşi completeze lacunele, vulnerabilităţile şi slăbiciunile, cum să se ridice şi să le biruie.
Mai găsim modele paideice printre eroi şi sfinţi, care se evidenţiază prin munca şi dedicaţia lor, prin lipsa totală de egoism şi egocentrism. Nu putem să dăm un singur exemplu din cultura română de un om atît de lipsit de egoism şi care să fi renunţat atît la el însuşi. Din acest punct de vedere îl găsesc singular în rîndul scriitorilor, în cultura română şi în existenţa românească. Nu putem decît să fim bucuroşi că îl avem. Problema este: ne inspiră acest model?

Legat de opera marelui poet, aţi scris şi o carte intitulată Poezie şi gnoză, în fapt teza dvs. de doctorat. Ce aduce nou în interpretarea poeziei românești?

În această carte am doar un tronson de pagini dedicate lui Eminescu. Cartea mea a avut ca miză descoperirea acelor elemente din limbajul poetic, care să furnizeze o cale de înţelegere nouă a ceea ce numeam în prima variantă a cărţii „orizonturile şi dimensiunile locuirii în limbajul poetic românesc”. Mai precis, porneam de la o teză heideggeriană, care spunea că modul creator în care există omul este cel care asigură autenticitatea existenţei. Aceasta m-a inspirat să realizez o cercetare asupra poeziei româneşti şi asupra limbajului poetic în general.
Cînd am început această lucrare, nu am ştiut ce fac. Îţi dai cel mai bine seama de un lucru pe care îl urmăreşti în cercetare după ce ai încheiat cercetarea. Abia atunci, după cum spunea cineva, ar trebui să refaci drumul. Nu am ştiut cît de dificil este acesta şi cîte probleme voi întîmpina în parcurgerea lui. Mi-am dat seama că nu va fi un text filosofic, ci unul care să lămurească nişte mistere, nişte enigme ale limbajului poetic prin excelenţă. De aici cotitura pe care cartea a luat-o dinspre Heidegger înspre gnoză, deoarece am remarcat un filon spiritual, gnostic, în tradiţia poeziei europene. Am realizat că marile descoperiri în poezie au fost cele de ordin religios, că poeţii au căutat mereu în operele lor soluţii de mîntuire, pe care nu le poţi înţelege cît timp nu eşti o fiinţă religioasă.

Rămîne Mihai Eminescu în continuare „Luceafărul poeziei româneşti”?

Nu agreez această expresie, care, din cauză că este la îndemîna oricui, şi-a tocit sensurile şi îşi camuflează semnificaţia, devenind un fel de parazit verbal, care acoperă lipsa de informaţii sau lipsa unei gîndiri cu privire la importanţa lui Eminescu. Prima dată s-a folosit acest termen încă din timpul vieţii sale, de către studenţii care auziseră de el şi care au impus în mod public această denumire.
Este o formulă de conjunctură, care a avut rolul ei în perioada secolului al XIX-lea, fiind menită să îl introducă în spaţiul public pe un Eminescu încă anonim pentru majoritatea poporului român. Astăzi, o astfel de formulă comodă este de evitat, pentru că nu poate fi decît un alibi pentru lenea de gîndire. Dacă respecţi cu adevărat un poet, trebuie să fii inspirat atunci cînd vorbeşti despre el.

SCURTĂ BIOGRAFIE

Lucia Cifor s-a născut pe 10 noiembrie 1965, la Prăjeni, judeţul Botoşani. În anul 1987 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Secţia română-germană.
Între anii 1996-1999 a făcut parte din echipa de redactare a Dicţionarului enciclopedic ilustrat. Din 1992 pînă în 2003 a fost membru în echipa proiectului Dicţionarul limbii române al Academiei Române. Totodată, a contribuit la realizarea Dicţionarului limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice.
În prezent este profesor universitar şi prodecanul Facultății de Litere din cadrul UAIC.