SVETLANA CÂRSTEAN: „Poezia are această nevoie proprie de a menține ambiguitatea”

Scriitoare, traducătoare, editoare și jurnalistă, cu o carieră culturală activă din anii ’90, Svetlana Cârstean este una dintre cele mai importante prezențe din poezia contemporană românească. Am descoperit, în acest interviu, parcursul său, marcat de implicarea în numeroase proiecte editoriale și culturale.

Sînteți originară din Botoșani, un loc cu tradiție și greutate literară. Ce rol joacă rădăcinile în formarea dumneavoastră?

Există niște momente cînd sîntem tineri și tendința este să luăm distanță de locul unde ne-am născut, de părinți, de lucruri pe care sîntem dispuși să le dăm pentru ceva nou, pentru ceva care ni se pare promițător și interesant. Și avem tot dreptul, atunci cînd sîntem tineri, să facem lucrul ăsta.
Cred că am știut de la început care e legătura cu Botoșaniul, cu ceea ce am primit de acolo, dar, treptat, conștientizarea a fost tot mai reală în ceea ce a însemnat această legătură. Și sigur, tradiția descrisă de tine e ceva apăsător; te obligă. Întotdeauna, cînd aude cineva de Botoșani, o să menționeze personalitățile care provin din acest mediu. Chiar noi facem glume între noi că sînt foarte mulți oameni care s-au născut în Botoșani și au făcut o carieră artistică.
Cred că toate lucrurile au fost importante în toate etapele, tot ce am primit acolo. Și nu e vorba doar de școală; e vorba de mai mulți factori.

Ați copilărit la bunici, la țară. Considerați că această experiență v-a modelat viziunea artistică?

Am fost crescută de bunici, am avut un contact cu natura pe care nu știu dacă aș mai putea să-l regăsesc vreodată în același grad în viața mea. Am intrat apoi în zona aceasta de experiență urbană, contactul cu cărțile, cu biblioteca enormă pentru un copil la ora aia (bibliotecă asigurată de tatăl meu), care, treptat, creștea în volum. Cînd am plecat, am început să iau părți din bibliotecă la București.

Apoi am avut profesori foarte buni la disciplina limba și literatura română atît la gimnaziu, cît și la liceu; am avut îndrumători buni și la limbi străine, domenii care au ajuns să devină viața mea, cariera mea. Au fost profesori care mi-au spus, la un moment dat, niște lucruri care m-au făcut să iau anumite decizii și să mă îndrept spre ceea ce fac acum.

Dar cred că rolul cel mai important, în afară de cele menționate, au fost primii mei ani la bunici – tot contactul acesta cu natura, cu un anumit fel de a trăi viața, nemijlocit, în completă plenitudine. Plus biblioteca.

Acești factori au jucat un rol fundamental și m-au construit. Fără ei, toată forța și vitalitatea din scrisul meu nu ar exista. Sînt niște lucruri pe care le conștientizez permanent.

„Trăiam mai mult în text decît în realitate”

Ce v-a fācut să activați în acest domeniu? 

Nu e de ajuns să-ți placă să citești, nu e de ajuns să ai impresia că îți place să scrii sau să încerci să scrii. E și asta, la fel ca orice altă meserie, o poveste de durată, o experiență de durată și de muncă. Poate să pară spontan și liber, în ideea că faci ce-ți place și e ușor. Dar, de fapt, e și asta o muncă, consecventă, un efort tot mai conștient pe care îl faci. E o chestiune de anduranță, trebuie să reziști, nu e un hobby.

Nu e doar despre ceea ce simți, ci și despre ceea ce vrei să expui. Publicul poate condamna vulnerabilitatea.

Exact. Nu e vorba despre faptul că ai chef să pui cîteva cuvinte pe o hîrtie, să te liniștești în felul acesta și să vezi cum e. Important este să te implici conștient în povestea asta, să fii conștient că e o muncă fără sfîrșit . De multe ori vorbesc cu colegii mei, care și ei scriu și publică, despre lipsa ideii de vacanță absolută. Nu te poți detașa, pentru că întotdeauna o să se ruleze ceva în mintea ta; nu programezi ideile planului poetic din mintea ta.

Întorcîndu-mă la declicul care a dus la cine sînt astăzi, cred că a fost cititul. A fost o dinamică foarte controversată la început. Venind de la bunici, nu am „sărit în brațele” bibliotecii. Eram o fetiță liberă, îmi plăcea să călătoresc, să nu dau socoteală. Atunci cînd copilărești la țară, poți să furi genul acesta de libertate altfel, nu ca atunci cînd ești la oraș, sub controlul părinților urbani. La început am fost obligată să citesc. Tatăl meu a încercat să mă ducă în direcția asta, avea lecturi obligatorii, lecturi facultative, lecturi suplimentare. Asta a creat un conflict cu cititul. Au fost patru ani de control și impunere, făceam rezumate cărților citite și asta m-a îndepărtat de cărți și de lectură. Mi se pare foarte interesant cum un copil poate să rateze întîlnirea lui cu literatura din cauza presiunii; pierzi o conexiune reală cu ceea ce iubești.

Cînd am început gimnaziul, tatăl meu a obosit să facă toată munca asta cu mine sau a considerat că este de ajuns și atunci am intrat în zona mea de libertate și am putut să construiesc cum am vrut toată povestea cu cititul și cărțile.

Am început să citesc foarte multe. Ionel Teodoreanu îmi plăcea. Am început să aleg din bibliotecă cărți și să le citesc. Sînt foarte recunoscătoare pentru haosul acesta care a fost în felul meu de a citi mulți ani de zile, pentru că niciodată nu mi l-am mai permis după aia. Puteam să-mi pun mintea cu orice carte încercam: Gervaise, a lui Émile Zola, pe la 12 ani, de exemplu. Am citit Steinbeck, am încercat Dostoievski – nu am reușit, pe el am început să-l citesc spre final de liceu. Și tot felul de povești –  de la Povești nemuritoare, Frații Grimm, Andersen, la 1001 de nopți. Ajunsesem să gîndesc în imperfectul acela al poveștilor. Mental simțeam că totul e o poveste, că totul se poate revărsa într-o poveste.

Am început să scriu. Nu aș spune de distracție, pentru că o făceam serios, cît de serios mă ducea capul în acel moment. Și pot spune că scrisul e mimetic sau poate că de multe ori e mimetic. La început citești, îți place, ești acolo, apoi instinctiv vrei să faci și tu la fel.

Eu mi-am creat o familiaritate cu tot ceea ce înseamnă textul și literatura; trăiam mai mult în text decît în realitate, fiind vorba de ani ai comunismului și anii cei mai duri, mă refer la anii ’80. Cred că a fost vorba despre o formă de a mă separa de realitate, ceea ce a fost și bine, și rău. Citeam foarte multă proză, mai puțină poezie; eram sigură că o să scriu proză.

Am avut parte și de un profesor foarte bun la Liceul „Laurian” din Botoșani, Dumitru Țiganiuc, care scria poezie. Am avut parte de bibliografii foarte bune, ceea ce mi se pare esențial pentru un om care vrea să facă litere. Bibliografiile acelea mi-au structurat materia, eu venind din haosul despre care vorbeam, care era extrem de plăcut. Deși nu a fost ușor, văd asta ca pe o perioadă extraordinară din viața mea – inocența unui doritor să citească orice.

„Cenaclul nu era ca în anii ‘80, totul era o revoluție, o manifestație”

În perioada Facultății de Litere, făcută la București, ați fost cofondator al Cenaclului Central. Cum puteți descrie perioada respectivă?

Eram un grup de prieteni care ne întîlneam permanent și care ne citeam reciproc ce scriam; era o mare dragoste între noi. Eram îndrăgostiți de ceea ce făceam împreună, de ce scriam, ce vorbeam, cînd ne arătam ce scriam. Anii ’90 au fost niște ani foarte speciali. Cenaclul nu era ca în anii ’80, totul era o revoluție, o manifestație, lumea era în stradă. Am simțit nevoia de a face ceva, pentru că profesorii și scriitorii erau foarte preocupați de ceea ce se întîmpla în realitatea societății românești; era ceva atît de radical.

Ne-am făcut cenaclul propriu, stabileam o temă pentru fiecare întîlnire și toți participanții scriau pe acea temă și unii citeau. Era o nevoie pentru noi să citim și să ne citim, duceam mai departe o tradiție a unui cenaclu foarte dur, în care eram fără milă unii cu alții. Ne criticam foarte dur, ne luam textele la puricat într-un mod radical.

A fost o experiență foarte aparte, pînă în momentul în care colegii noștri de facultate au dorit să avem un cenaclu „ca la carte”, cu un maestru adevărat. Și atunci a apărut cenaclul condus de Mircea Cărtărescu, „Cenaclul Litere”, care a și dus, după un an, la prima antologie scoasă de acesta, în care era tot grupul care a pornit nebunia cenaclului: cinci băieți și o fată – la ora aceea asta era proporția.

De la un cenaclu fondat de noi – la șansa ca Mircea să colaboreze cu noi; în primul rînd am avut parte de eleganța stilului lui inteligent și prezent. A însemnat foarte mult pentru noi.

Limba franceză este percepută ca o limbă a artei și a sensibilității. A fost predarea ei un spațiu care a hrănit și stimulat creativitatea sau, dimpotrivă, rigoarea impusă vă limita vocea artistică? 

Povestea e complexă. Inițial, profesorul Mircea Martin m-a invitat să rămîn în facultate, după master. Noi am fost prima promoție care a făcut mastere. Și am făcut „Teoria literaturii”. Am rămas și am predat la facultate teoria literaturii, asta mi-aș fi dorit să fac. Dar am dat și un concurs de titularizare și am decis să nu predau literatura și limba română niciodată. N-aș putea să spun de ce, asta a fost decizia de atunci: franceza.

Nu aș putea spune că franceza a fost un spațiu de creativitate pentru mine, mai ales că eu am avut un moment foarte delicat cu limba franceză. Mă refer la a doua jumătate a anilor ’90. Exista franceza intensivă în foarte multe școli și licee, iar în acel moment a început să cîștige teren engleza. S-a instalat și există pînă în prezent.

Într-un fel, am fost norocoasă că încă puteam să lucrez cu grupe mici de franceză intensiv, dar nu eram potrivită să fac ceea ce trebuia acolo. Căutam mai mult, căutam să predau altfel, eram nefericită și era ceva ce nu mă mulțumea. În plus, veneam cu o franceză din școală și facultate pe care o visam noaptea: toată gramatica limbii franceze era în capul meu. Dar în momentul în care trebuia să vorbesc, nu puteam utiliza franceza, neavînd un exercițiu pentru asta. Și era o realitate: am făcut o facultate în comunism, nu ne intersectasem cu nativii. Am fost în Franța, dar nu ne-am intersectat cum trebuia. Știam teoria, dar practica nu o știam. Nu o regret, dar nu a fost o experiență potrivită pentru mine.

Abia mult mai tîrziu, traducerile din franceză m-au făcut să recapăt ceea ce căutam eu în utilizarea limbii franceze. Prin traduceri s-a produs legătura cu o limbă străină, cu un spațiu străin, tot ceea ce poate să aducă o traducere: să transporte dintr-un spațiu în alt spațiu. Și traducerea va rămîne întotdeauna una dintre cele mai mari plăceri ale mele, cînd e vorba despre munca în domeniul literar. Mi se pare extraordinar, oricînd sînt gata să fac traducerea unei cărți care merită, o experiență realmente extraordinară pentru un scriitor.

 Ce a însemnat pentru dumneavoastră colaborarea cu revista culturală „Dilema”?

Colaborarea cu revista „Dilema” a fost mult mai organizată decît cu revista „Observatorul Cultural”. Am avut experiența de a fi invitată să scriu pentru anumite teme și știam bine ce înseamnă temele pe care și le alege revista. Mi-a plăcut de la început această formulă de de a capitaliza cîteva voci importante și cîteva texte importante în jurul unei teme, ceea ce făcea ca tema respectivă să fie mult mai bine radiografiată decît dacă ar fi scris un singur om sau s-ar fi scris un singur text pe o anumită temă.

Au fost câteva teme pentru care mi-a făcut o deosebită plăcere să scriu și există, printre articolele publicate de mine în „Dilema”, unul la care mă gîndesc de multe ori și care mi s-a părut că ar putea fi declanșator pentru ceva mai mare, mai amplu și important pentru mine. Este un text pe care l-am semnat cînd Ana Maria Sandu, care făcea numărul respectiv, m-a invitat să scriu despre despărțire, în general. Am scris un text la care țin foarte mult și care se numește „Dezalcătuire”.

„E greu să ajungi la expresie”

Poemele dumneavoastră ating adesea teme precum familia, identitatea și nostalgia. Ce vă este cel mai ușor să abordați?

Lucrurile se duc dincolo de ușor și greu; sînt niște teme pe care le descoperi ca fiind ale tale. Ele se impun, indiferent că e ușor sau greu. În spațiul textului, ușor sau greu nu mai au aceleași grade ca în lumea reală.

E greu să ajungi la expresie, asta poate fi cel mai teribil lucru, să simți că nu prinzi expresia pe care ți-o dorești, că nu ajungi să folosești limbajul cum vrei. Sigur că, în timp, capeți niște skill-uri, ajungi să îți cunoști vocea și să o utilizezi așa cum vrei. Doar că eu mă plictisesc de mine; trebuie să ajung să găsesc alte formule ca să nu mă plictisesc. Nu știu dacă ceilalți se plictisesc, dar prima barieră importantă tot eu sînt și atunci inventez alte metode.

Poate fi dureros să scrii, textul poate să curgă ușor, dar să fie dureros. În schimb, sînt texte pe care îmi este foarte greu să le citesc în public și sînt texte pe care niciodată nu le citesc în public.

Ce metode folosiți în cadrul „Incubatorului de lectură” pentru a stimula creativitatea tinerilor?

În primul rînd, trebuie să găsesc metode de a-mi provoca mintea. E un challenge și pentru mine. Există posibilitatea să dau foc singură la ceea ce scriu cu gîndul că e nevoie de ceva nou.

Dar pentru că tot m-ai provocat mai devreme, referitor la perioada în care am predat. Am împlinit 10 ani de cînd am creat primul atelier, dar nu a fost din inițiativa mea. Am fost invitată la Ipotești să fac un atelier de poezie cu copiii din Botoșani și Dan Lungu să facă un atelier de proză. Aia a fost realmente prima oară cînd am făcut așa ceva. Am pus într-o valiză multe cărți de poezie contemporană, tot ce mi s-a părut mie util și am plecat la Ipotești.

Atunci s-a conturat metoda asta, dar bîjbîiam, nu știam exact ce vreau. Atunci cînd predam franceza și mi-am promis că nu voi preda niciodată literatura limbii române în sistemul de învățămînt românesc căutam ceva, știam că nu vreau să predau așa cum se preda. Deși am avut profesori foarte buni în școală, cred că treptat, în cei 10 ani de incubator, primul atelier făcut conștient și gîndit într-un anumit fel, a fost în 2016, în cadrul competiției „Capitala Culturală Europeană” pentru București, la Muzeul Satului, cu un grup de copii, la final de vară.

Am făcut acest atelier de lectură, în care, în primul rînd, citim, după care vorbim despre ce am citit, după care scriem, aducînd o referință la ce am citit, apoi citim ceea ce scriem, iar mai apoi dăm și primim feedback. Asta nu se schimbă niciodată, lucrurile se derulează mereu la fel.

Există o listă de cărți care a fost dintotdeauna foarte excentrică, pentru că am făcut autori pe care copiii nu îi știau, la care nu s-ar fi gîndit nimeni să-i prezinte unor copii de clasa a V-a – a VI-a: Franz Kafka – Metamorfoza.

Îmi aduc aminte un moment la atelierul din Muzeul Satului, în care le-am citit toată scena cu madelena din Proust. Am realizat că ei sînt pregătiți să accepte textele. Atîta timp cît sînt însoțiți în această descoperire, care nu le este predată, ei au o experiență, o întîlnire cu un text, autor, situație.

„Scrisul poate elibera niște conținuturi din sistemul nostru prin simplul fapt că sînt formulate”

Proiectul „Club intersecțional de literatură și psihoterapie. Cuvinte care vorbesc” a ajuns la ediția cu numărul 7. Cum putem utiliza poezia în psihoterapie?

Chiar am avut, pe final de decembrie un eveniment care a fost moderat de o psihoterapeută și vorbeam amîndouă despre cum utilizăm și în poezie, dar și în terapie, cuvintele. E ceva profund, pentru că și în terapie capacitatea asta a cuvintelor ne conduce spre diverse niveluri de adevăr personal.

Nu aș promite vindecare prin poezie, nu aș putea spune: „consumă poezie și vei fi vindecat”. Oricum, vindecarea nu este niciodată absolută. Nici cînd mergi la terapie nu consideri că există o vindecare completă. Pentru că te schimbi și ți se schimbă și realitatea și întotdeauna va mai exista un substrat de vindecat. Se schimbă vîrsta, conjunctura, totul e într-o schimbare. Sîntem solicitați să facem noi acțiuni și descoperim alte realități și noi adevăruri despre noi. Așa că e complicată povestea cu vindecarea.

Am văzut că oamenii, de multe ori, se gîndesc la poezie ca la o terapie, dar rolul ei nu este același. E interesant să povestim despre ele împreună. Putem utiliza cititul de poezie ca un instrument personal, pentru că întotdeauna o poezie adevărată trebuie să numească lucruri pe care noi nu le numim și să deschidă niște locuri din noi înșine pe care noi nu le deschidem, dar pe care le presimțim. S-ar putea ca poezia să vină și să confirme niște nevoi pentru care nu avem nume.

În același timp, poezia are această nevoie proprie de a menține ambiguitatea, de a nu pune punctul pe „i”. Rolul ei nu este să numească, așa cum o face terapia.

Poezia are rolul ei și este foarte diferit. Am tradus Tristul Tigru, de Neige Sinno, o autoare foarte cunoscută în toate liceele din Franța. Este vorba despre un abuz sexual care se desfășoară pe o perioadă de mai mulți ani asupra unei minore și este povestea lui Neige, pe care ea o scrie. Problema nu este tema abuzului sexual, mai sînt multe cărți despre asta, e vorba despre cum scrie despre asta. De fapt, problema autoarei este despre cum scrii despre așa ceva și Neige spune că nu scrii și te vindeci. În momentul în care ajungi să scrii, deja s-a petrecut un proces cu tine, deja ai traversat un tunel prin care trebuie să treci. Ceea ce s-a întîmplat a fost precedent, deci a precedat scrisul. Scrisul apare cînd poate să existe, cînd tu poți să formulezi. E o nuanță foarte fină, dar important de precizat, ca să nu punem în cîrca scrisului ceva ce nu e al lui.

Scrisul poate elibera niște conținuturi din sistemul nostru prin simplul fapt că ele sînt formulate, dar nu funcționează la fel ca o terapie. Sigur că există practica jurnalului, dar nu trebuie să existe aceleași așteptări de la cei doi termeni. Una este să dai voce unor personaje care nu au voce, alta e să-ți promiți ție vindecare prin scris.

Lucrînd îndeaproape cu tineri poeți, ce teme sau subiecte considerați că îi preocupă cel mai mult?

O temă mare care să acopere toate preocupările lor cred că este tema identității. Este o temă foarte complexă într-o lume ca cea în care trăim acum, care e o lume problematică, în care fiecare om mic trebuie să găsească o cale de a construi sau de a reconstrui sensul vieții, de fapt. Identitatea și sensul, plus apartenența, merg mînă în mînă: cui aparțin, de ce aparțin.

Într-o lume care a ajuns foarte aproape să ne promită o infinitate de posibilități, întrebarea este ce și cine sîntem, cum utilizăm resursele pe care le avem în noi deja.

Am observat de multe ori la copiii mici și tineri că nu vindecarea, ci conștientizarea limbajului pe care îl folosesc și faptul că îl pot folosi conștient – asta le dă putere.

Poate trebuia să menționez asta referitor la ateliere și la munca cu copiii – nu e vorba doar despre a citi, este vorba despre o gîndire critică, de a gîndi ceea ce scriem și de a înțelege că limbajul este la îndemîna noastră. Cuvintele par atît de banale, iar rolul scriitorilor e să le scoată din banalitate.

„Asta e o parte chinuitoare – că sînt într-o competiție cu mine”

Cum ați perceput primirea Premiului Național „Mihai Eminescu” Opera Prima?

Asta se întîmpla în 2009. Încă nu aveam habar de premii, deși am debutat tîrziu, eram om mare. Nu conștientizam atunci. A fost însă super emoționant totul, pentru că l-am primit la Botoșani și veneam la Botoșani, după atîția ani, de pe o altă poziție. Știi cum e în momentul în care te întorci acasă… Și nu mă întorceam doar să-mi văd părinții. Botoșaniul era foarte trist în anii ’90, îmi venea să fug, nu mă atrăgea nimic. Acum mi se pare mult mai vindecat.

Dar știu că, în momentul în care am primit acest premiu, o parte din răfuielile mele cu orașul s-au mai îmblînzit. A fost un moment important pentru că erau în sală profesorul meu de română din liceu, tatăl meu. Acel premiu, în mod special, a avut o semnificație și a lucrat în altă zonă pentru mine.

Povestea asta cu responsabilitatea față de public vine treptat, nu vine doar de la un premiu, dar premiul apasă. Una e să confirmi și alta e să reconfirmi. E mult mai grea a doua variantă, așa mi s-a părut mie. Reconfirmarea nu e doar la a doua carte, e constant și recunosc asta. Poate e spiritul meu competitiv comunist care funcționează în continuare. Asta e o parte chinuitoare – că sînt într-o competiție cu mine. Poate sînt și oameni mai relaxați decît mine, dar pe mine asta m-a chinuit.

Ce căutați să transmiteți prin arta dumneavoastră? Ce spune arta dvs. despre Svetlana Cârstean?

Nu am căutat să transmit ceva. Așa cum am menționat, am început prin a citi, am luat lucrurile organic, au venit natural. Nu mă gîndeam la publicare. De asta publicarea nu a venit prea repede. Acum sînt alt om, e ca și cum aș trăi o nouă viață. Mă gîndeam doar la ce am de scris, nu mă gîndeam că va exista un public și că publicul acela va spune ceva. 

Ăsta e un alt lucru pe care îmi place să-l spun – că publicarea e în sine o experiență pentru un om care scrie. Dacă scrisul, cititul și munca la o carte sînt o experiență, și publicarea în sine e un tip de experiență. Pentru că externalizezi ceva din tine. Inițial tu nu stai decît cu propria ta intimitate, lupta ta e doar cu demonii tăi, cu dorința ta de a ajunge să creezi acel limbaj și din toată intimitatea, singurătatea și munca absolută te trezești că totul e la vedere. De asta cred că uneori e foarte greu să vorbești despre ceea ce ai scris. Sigur, poate la o proză sau roman e mai ușor procesul, dar la poezie e mult mai greu. Ăsta e și scopul, nu vrei să spui mai mult decît ai transmis acolo.

Toată intimitatea ajunge în contact cu realitatea. Am experimentat asta la Floarea de menghină, cînd le-o ofeream oamenilor mai puțin cunoscuți să o citească. După care lucrurile au evoluat în pandemie. M-am lovit de faptul că oamenii se pot identifica cu ceea ce citesc și că nu se identifică cum mi-aș fi putut eu imagina, identificare care e posibil să nu aibă nici o legătură cu mine, cu ceea ce am pus eu acolo. Și asta e altă experiență – această alteritate pe care o trăiești prin ceea ce numești public. Ai un sentiment foarte profund raportat la ceea ce scrii și publici. Sentimentul de proprietate se diluează foarte mult. Și de aceea am simțit, în cazul tuturor cărților publicate, mai ales la Sînt alta, că nu e despre mine, că totul e dus la un nivel filosofic general valabil. Contează ceea ce a ieșit și cum se raportează cititorul la ceea ce a ieșit.

În calitate de cititori noi căutăm să ne regăsim în arta transmisă și expusă, însă procesul scriitorului este unul de înstrăinare și despărțire referitor la propria artă.

Exact. Trăiești la fiecare carte niște secvențe succesive de despărțiri și nu sînt orice fel de despărțiri, trebuie să le digeri. În momentul ăsta, pentru că la noi critica literară mai ales cea a poeziei, este foarte vagă, lipsită de prezență și autoritate, problema nu e ce vor spune criticii. Nu au atîta greutate ca experiența. Sigur, poate m-ar afecta dacă ar spune unii critici în care am încredere, dar sînt atît de puțini critici care știu să citească poezie… Majoritatea nu cunosc dinamica fenomenului poetic, în primul rînd de la noi, și, de multe ori, se țin departe în mod voluntar de poezie. Mai degrabă experiența mai complexă este din partea celor care citesc poezie. Prin rețelele sociale ajungi să ai un feedback super rapid, spre exemplu pe Instagram, unde platforma e mai mare și unde se caută poezie. Acolo e emoția mea mai mare. Ce spune un cititor sau o cititoare – emoția și experiența sînt la fel de intense și dacă le-a plăcut, nu numai dacă nu le-a plăcut.

Date biografice

Svetlana Cârstean este poetă, traducătoare și editoare, născută la 18 februarie 1969, la Botoșani. A debutat în 1995, în volumul colectiv Tablou de familie, iar ulterior s-a afirmat ca una dintre prezențele constante și influente ale poeziei contemporane. A fost membră cofondatoare a Cenaclului „Central” de la Facultatea de Litere din București, coordonat de Mircea Cărtărescu. A colaborat cu reviste culturale precum „Dilema” și „Observator Cultural” și susține ateliere de scriere creativă pentru tineri poeți. De-a lungul carierei, a fost distinsă cu premii importante și rămîne o prezență activă în spațiul literar românesc.

***

Credit cover foto: Ema Cojocaru