Cunoscută scriitoare, traducătoare și jurnalistă din Iași, Nicoleta Dabija este și lector la Universitatea „Apollonia” și a fost implicată în activități editoriale și media, inclusiv ca director al Agenției de Presă Info Apollonia și al postului Apollonia TV. A publicat eseuri, poezie și proză, combinînd adesea reflecțiile filosofice cu exprimarea artistică. În prezent, este muzeograf la Muzeul Pogromului de la Iași, din cadrul Muzeului Național al Literaturii Române. Despre prolifica sa activitate culturală am discutat în acest interviu.

De ce este important ca astfel de muzee, precum cel al Pogromului din Iași, să existe?

Este extrem de important. Este absolut necesar și, cum să spun, muzeul este la locul lui, acolo unde trebuia să existe de multă vreme, pentru că aici, în curtea acestei clădiri, a avut loc Pogromul de la Iași. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aici era chestura poliției și jandarmeriei române și, practic, s-a făcut acest muzeu după 80 de ani de la Pogromul de la Iași, chiar în locul în care acest eveniment istoric a avut loc.

Ce abordare folosiți în prezența copiilor pentru a prezenta un astfel de muzeu?

E un pic mai dificil de prezentat copiilor, dar încercăm să mergem pe o lecție de educație, de toleranță, în felul acesta ținîndu-i un pic la distanță de ororile propriu-zise, de fotografiile care sînt peste tot în muzeu și care nu sînt neapărat foarte explicite, care îi pot afecta mai mult decît pe adulți. Atunci cînd vin grupuri de copii, noi încercăm să vorbim cu adulții care sînt cu ei, fie profesori, fie părinți, și să le spunem că e un muzeu pentru persoane un pic mai mari. De obicei, pe elevii de clasa a VIII-a, de la a VIII-a în sus, putem să-i primim. Dar, cu acordul profesorilor și al părinților, primim și copiii de vîrste mai mici, asumîndu-și că lecția de acolo e un pic mai dură decît altele.

Tema morții, „o temă puțin explorată” la nivel social

Ce v-a făcut să abordați teme precum durerea, suferința și moartea în cărțile dumneavoastră?

E un pic cam abruptă trecerea așa, de la una la alta, dar o să spun că, de fapt, e vorba de o singură carte, A doua viață, care are această temă a morții. E o carte autobiografică, scrisă după moartea surorii mele și e legată de experiența aceasta a morții, care este una fundamentală pînă la urmă, prin care trecem toți. Am luat decizia de a o scrie pentru a-i ajuta și pe alții. Consider că experiența prin care am trecut, gîndurile pe care le-am însemnat ca un fel de jurnal după moartea surorii mele, visele pe care le-am avut cu ea, au fost, cumva, un mod de a trece prin această experiență altfel decît mulți oameni și am crezut că prin scrierea acestei cărți pot să ajut și alte persoane aflate în perioada de doliu. De altfel, au citit-o mai mulți psihologi, care mi-au zis că au integrat-o în cabinetele lor pentru terapia de doliu. Pentru că acolo, de la un capăt la altul, imaginea morții este, în final, una luminoasă. Este ca orice experiență fundamentală a existenței – ne transformă și trebuie noi înșine să încercăm să facem astfel încît să ne transforme în bine și în lumină, să învățăm din orice astfel de experiență.

Credeți că aceste teme nu sînt discutate suficient sau sînt discutate excesiv?

Eu cred că tema morții, fiind o temă fundamentală, o temă filozofică, se discută destul de puțin, pentru că ne ferim în general de durere și de astfel de experiențe dureroase. Dar sigur că filozofia, literatura folosesc această temă destul de mult. Dacă ar fi să ne referim la cadrul acesta social în care trăim, aș spune că este o temă puțin explorată. 

Cînd ați coordonat evenimentele dedicate omagierii victimelor Pogromului de la Iași v-ați simțit vreodată copleșită?

Întotdeauna. Este o emoție extrem de puternică în acele zile. Practic, de cînd s-a deschis acest muzeu, din 2021, la 80 de ani, în fiecare an am comemorat victimele Pogromului pe data de 29 iunie sau în apropierea acestei date. Vin membri ai comunității evreilor, autorități și oameni din oraș care rezonează cu lucrurile acestea. Nu e ușor de dus. Nu e un eveniment la îndemîna oricui. Și da, emoțiile sînt extrem de mari, cu atît mai mult cu cît evenimentul în sine conține fie filme, fie expoziții legate de ce s-a întîmplat aici în 1941.

„Eu cred că poezia va salva lumea”

Ce v-a făcut să creați proiectul „Poemul viu” și ce importanță are în cadrul celor cinci muzee de la Casa Muzeelor?

„Poemul viu” este un proiect mai vechi pe care l-am propus Muzeului Național al Literaturii Române Iași. Scopul lui fundamental este acela de a face o arhivă de video-poeme, pentru a o lega de Muzeul Poeziei pe care îl avem aici. Și în fiecare an îmi propun să fac un eveniment care să se axeze pe aceste video- poeme și să îl leg fie de o aniversare, fie de comemorarea pogromului și așa mai departe. Anul acesta am realizat cinci video-poeme și am legat acest proiect de Ziua Casei Muzeelor, care este pe 22 iulie. Am legat evenimentul în sensul în care am ales cîte un poem pentru fiecare dintre cele cinci muzee care se află aici și cu o tematică apropiată. De exemplu, pentru Muzeul Pogromului de la Iași am luat „Fuga morții” a lui Paul Celan, care e cel mai cunoscut poem despre experiența Holocaustului. Am lucrat cu artista Ioana Rusu. Ea a creat aceste video-poeme. Ele funcționează și separat, adică fac parte dintr-o arhivă, așa cum spuneam, în fiecare an arhiva aceasta se amplifică, are mai multe componente și, în același timp, după expunerea de anul trecut a acestor video poeme, care a durat o lună, am luat decizia ca ele să ruleze în continuare, tocmai pentru că sînt legate de fiecare din cele cinci muzee. Și ele rulează pentru vizitatori în foaierul Casei Muzeelor.

Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră?

E un mod de a fi. Pentru mine poezia este viață. De fapt, nu cred că aș putea să trăiesc fără poezie. Și nu e vorba de a citi poezie, care e, într-adevăr, o preocupare continuă. E vorba de a trăi poezia și de a vedea poezia în orice. Dacă de la Dostoievski știm că frumusețea va salva lumea, sau așa a vrut el să creadă, eu cred că poezia va salva lumea. Și atîta timp cît fiecare dintre noi păstrăm un pic de poezie în viețile noastre, putem să trăim frumos.

Ați tradus mult din limba italiană. Cum puteți descrie diferența dintre literatura italiană și cea română?

E o diferență foarte mare, legată de istoria literară a Italiei, care este una foarte veche. Vorbim, în primul rînd, de o cultură mare, cînd vorbim de cultura Italiei. Or, la noi vorbim de o cultură mică, ne-am dezvoltat tîrziu ca literatură. Iar dacă este să mă refer la ce se scrie astăzi, poate că există mai multe similitudini decît diferențe, pentru că autorii actuali, și de acolo, și de aici, sînt destul de buni, dar nu sînt niște vîrfuri atît de impresionante, așa cum au fost vîrfurile în secolul XX și în anterioarele secole în Italia.

Muzeografia, o profesie „de care să nu te mai lași”

Dintre toate profesiile dumneavoastră, de ce muzeografia vă atrage cel mai tare?

Ai intuit bine că mă atrage cel mai tare, pentru că, într-adevăr, am luat-o de multe ori de la capăt, sau nu de multe ori, dar am luat-o de cîteva ori de la capăt în viața asta. Nu că nu-mi place să fiu într-un loc prea mult, dar în momentul în care lucrurile încep să se repete și am impresia că nu mai pot să mă dezvolt, renunț și o iau de la capăt. Sînt și eu o fire foarte curioasă și îmi doresc să învăț foarte multe lucruri, iar dacă mediul în care stau nu mă mai satisface, nu mai îmi aduce nimic nou, prefer să o iau de la capăt în alt domeniu. Așa am început, după terminarea facultății, cu acel liceu din Bârlad, ca profesor, după care am intrat în presă. Foarte mulți ani am făcut televiziune și presă scrisă și în momentul în care s-a scos la concurs, la finalul anului 2019, acest post de muzeograf la Muzeul Național al Literaturii Române, mai ales că era specificat că este pentru Muzeul Pogromului de la Iași, mi-am dorit foarte mult să ajung aici. Atunci, pentru că mă interesa subiectul acesta, făcusem un masterat în istoria evreilor și evreistică și voiam să-mi continui cumva cercetarea. Dar, venind aici, mi-am dat seama că este o meserie extrem de interesantă, deși opinia, din afară, e că este o meserie în care stai foarte mult în birou sau într-un muzeu, dar nu te dezvolți prea mult și nu știe nimeni de tine. De fapt, este o meserie foarte interesantă, dacă știi să o faci, pentru că are și o parte de cercetare. Poți să faci expoziții, poți să faci tot felul de proiecte culturale, ghidajul și întîlnirea aceasta zilnică cu vizitatorii, care este extrem de importantă, să studiezi acest fenomen, să vezi ce tipuri de vizitatori îți intră, ce-i impresionează, ce nu-i impresionează, unde mai poți schimba, sugestiile lor. Toate lucrurile acestea fac meseria să fie diferită de la o zi la alta. Chiar dacă ai niște repere privitoare la ce ai de făcut în ziua respectivă, apar diverse lucruri care te scot din rutină.

Cum mențineți popularitatea și importanța muzeelor în era digitală, cînd informațiile circulă atît de rapid?

Muzeele de la Casa Muzeelor, și am să le numesc, ca să nu vorbesc așa, în general – Muzeul Pogromului de la Iași, despre care am vorbit, Muzeul Teatrului Evreiesc în România, Muzeul Literaturii Române, mutat de la Pogor și reamenajat aici, Muzeul Poeziei, care este un muzeu de artă realizat de Ion Barbu, și Muzeul Copilăriei în Comunism – sînt niște muzee foarte moderne, frumos amenajate, altfel decît majoritatea muzeelor. Și spun asta nu pentru că sînt aici, ci pentru că aceasta este impresia vizitatorilor.

Cred că partea aceasta de internet ajută foarte mult, pentru că vizitatorii spun impresiile lor după vizita la muzee și informația circulă foarte repede. Deci, nu vorbim de niște muzee clasice, ci de niște muzee extrem de moderne, care atrag vizitatori de toate vîrstele și elevi, copii, care sînt mult mai la curent cu ce se întîmplă pe rețelele de socializare și care, în felul acesta, ne fac și promovare.

Ce expoziții din România sau din lume v-au influențat stilul de organizare?

Nu cred că am avut un model. Am fost aici în 2021, cînd se vorbea de amenajarea Casei Muzeelor, și a fost o echipă de la Muzeul Național al Literaturii Române în care am avut posibilitatea să intru și eu și să văd cum se organizează. Practic a fost așa, un fel de brainstorming. Fiecare a venit cu propriile idei legate de conceptul care exista pentru fiecare dintre muzee și ele s-au făcut în stilul acesta modern, diferite și între ele, și ca tematică, și ca mod de amenajare. Dar nu cred că am avut un model. Sigur că în momentul în care fiecare dintre noi, muzeografii, mergem în străinătate sau în țară și vedem alte muzee și alte modalități de amenajare, sîntem foarte atenți. Adică nu mai sîntem niște vizitatori inocenți. Ne uităm și la partea de muzeotehnică, pentru a pune în aplicare cu alte ocazii și de a ne inspira din diverse moduri de amenajare, de a vedea ce materiale folosesc.

Cum a evoluat viziunea dumneavoastră despre muzeografie de-a lungul timpului?

Înainte de a veni la Muzeul Național al Literaturii Române, nu știam mare lucru despre această meserie. Știam ce știe toată lumea – că ai grijă de un muzeu, că faci un pic de cercetare și că te îngrijești, din cînd în cînd, să mai schimbi expoziția permanentă. Venind aici, așa cum spuneam înainte, mi s-a părut că este o meserie foarte interesantă și complexă și că, atîta vreme cît ai curiozitate și vrei să dezvolți ceva în interiorul muzeelor, poate deveni chiar o meserie de care să nu te mai lași.