În perioada 25-26 martie, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași a avult loc Colocviul „Zilele Francofoniei”, una dintre conferințele din cadrul evenimentului fiind dedicată operei scriitoarei canadiene Anne Hébert. Conferința a fost susținută de Nathalie Watteyne, cercetătoare, poetă, nuvelistă și profesor universitar în Quebec, cu care am stat de vorbă despre unicitatea operei hébertiene și despre cum îți poți găsi stilul propriu în literatură.

Cum v-ați apropiat de textele scriitoarei Anne Hébert?

Aveam 14 ani cînd i-am descoperit Poemele. Era primul volum de poezii pe care l-am citit vreodată și care se găsea pe rafturile bibliotecii mătușii mele, Louise. Am întrebat-o dacă vrea să mi-l împrumute și nu i l-am mai înapoiat niciodată, pentru că mi-a plăcut foarte mult. Mi se părea foarte misterios, deși nu înțelegeam nimic din el la 14 ani. L-am păstrat toată viața. Curios, nu? Nu știam, în adolescență, ce urma să mi se întîmple à propos de Anne Hébert.

Care e secretul, cum reușiți să îmbinați activitatea de cercetător, de profesor universitar, cu cea de poet și nuvelist?

Este într-adevăr dificil. Să lucrezi într-o universitate înseamnă să fii un fel de caracatiță, să faci o mulțime de lucruri: să citești, să evaluezi, să mergi la ore. Apoi, pentru că mă ocup de Centrul „Anne-Hébert”, mai am și alte sarcini: să primesc cum trebuie publicul, să îl îndrum la fața locului, să îl ajut pentru partea de cercetare. Încă de cînd am început să coordonez ediția Operelor complete, din 2004, am scris mult mai puține poezii. Din păcate, ultimul meu volum de poezii datează din 2005. Pe undeva, aștept să nu mai conduc Centrul „Anne-Hébert” pentru a mă putea întoarce la scris.
Facem întotdeauna astfel de alegeri, acceptăm pentru o vreme să lucrăm în mod susținut la altceva, însă aceste activități trebuie să înceteze la un moment dat, dacă ținem cu tot dinadinsul să scriem.

În ce fel le-o prezentați studenților pe Anne Hébert, al cărei stil este plin de lirism?

Eu m-am specializat în anumite chestiuni legate de poezie, de lirism. De altminteri, în urma unui colocviu care a avut loc la Sherbrooke (n.r. – universitate canadiană, din Quebec), în 2003, am coordonat o lucrare intitulată Lirism și enunțare lirică (Lyrisme et énonciation lyrique), pe care am publicat-o în 2006. Reușesc, deci, să fac scrisul să „vorbească”, pentru că scrisul acesta mă interesează în mod deosebit. Și atunci, decît să prezint diverse teme, prefer să discut despre forme. Explic, de pildă, de ce o formă particulară, și nu o alta, este potrivită pentru redarea unui anumit conținut, și în general acest lucru îi fascinează pe studenți, pentru că este interesant.

„Încă din anii 1980, din ce în ce mai mulți bărbați citesc texte scrise de femei, ceea ce nu era cazul înainte”

Care este cartea dumneavoastră preferată?

Probabil, Memorie (Mémoire) de Jacques Brault, un poet din Quebec, care a scris în 1965 un volum admirabil, întrucît vorbește atît despre prezent, cît și despre trecut și viitor, despre viața de cuplu, despre copii, despre viața din Quebec la vremea respectivă, despre oamenii care merg pe străzi (după Al Doilea Război Mondial), cu accese de furie, dar și de înțelepciune, cu evocarea victimelor războiului. E o carte cu adevărat frumoasă, lirică în sensul întreg al cuvîntului, deopotrivă intimă și personală, dar care oferă o viziune asupra lumii.

Analizînd atît de fin literatura feminină, ați descoperit niște dominante ale acesteia?

Nu știu dacă pot vorbi despre trăsături dominante în cazul scrierilor feminine. Cînd eram tînără, citeam, la fel ca bărbații, ce scriau bărbații. Îi citeam pe Dostoievski, pe Baudelaire, pe Proust și pe toți marii clasici. Vremea a trecut, am devenit mamă (am o fetiță), au început să mă intereseze și alte texte. Le citisem deja, desigur, pe Colette, pe Emily Dickinson, dar m-am apropiat din ce în ce mai mult de scrierile femeilor. Și în momentul în care mi-am întrebat partenerul de viață: „De ce nu o citești pe scriitoarea cutare, nu te interesează?”, iar acesta mi-a răspuns: „Mda, ei, nu, nu prea”, am remarcat – e un „eșantion” de-al meu, neștiințific – că femeile se interesează mai mult decît bărbații de scrierile feminine. De ce bărbații sînt mai interesați de ce scriu bărbații, și nu și de ce scriu femeile? Am făcut, astfel, sondaje, anchete și mi-am dat seama că, încă din anii 1980, poate 1990, din ce în ce mai mulți bărbați citesc texte scrise de femei, ceea ce nu era cazul înainte.
Trebuie să spun că eu, ori de cîte ori descopăr o scriitoare, resimt o imensă plăcere. O cunoașteți pe Marie Ndiaye? E de origine franceză. Nu pot explica de ce, însă, mi se pare că textele sale sînt foarte feminine, scrie ca o femeie. Cred că și Anne Hébert scrie ca o femeie. De ce? Pentru că vorbește despre dorințele femeilor, dar folosind o sumedenie de senzații, de impresii, de percepții. Este un punct de vedere încarnat. Nu este vorba despre ideologii, despre lucruri seci, totul este încarnat. Corpul vorbește, corpul femeilor vorbește, ele se transformă.

Revenind la Anne Hébert, ce fațetă a acestei creatoare ați reușit să cunoașteți mai îndeaproape: scriitoarea sau omul, femeia, din spatele poveștilor?

Femeia. De fapt, pe ambele. Pe cînd studiam, pentru doctorat, la Paris, am avut ocazia de a o întîlni pe Anne Hébert. Povestea e un pic tristă. Un student canadian mi-a spus: „O putem vedea pe Anne Hébert, îi primește pe studenții care scriu”. Și am sunat-o: „Aș dori să ne întîlnim, scriu”. Mi-a zis: „Foarte bine, veniți după-amiază, pentru că dimineața lucrez, apoi ochii mei sînt obosiți”. Sărmana, avea 76 de ani în 1992. Am ajuns la ea. Eu eram timidă, ea, tot timidă. Stăteam așa, amîndouă, și într-un final m-a întrebat: „Ei, ce doriți?” „Păi, știți, scriu, am un volum…”. În cîteva minute nu mai știam ce să-i spun, iar ea m-a înțeles, fiindcă ea însăși era timidă, și a început să-mi vorbească despre viața ei, despre tatăl ei, despre cum a găzduit-o Casa Studenților Canadieni. Pînă la urmă, am petrecut trei sferturi de oră foarte plăcute datorită ei, fiindcă eu n-am scos nici un cuvînt. Și mi-am spus, atunci, că a fost extraordinar de drăguță să mă primească, fiindcă avea atît de multe lucruri de făcut, și să mai fie și martora crizei mele de timiditate.
Am cunoscut-o deci pe femeia Anne Hébert. Cred că i-am fost tot timpul recunoscătoare pentru bunătatea de care a dat dovadă. Despre bunătate este vorba cînd ești un mare scriitor și faci asemenea lucruri. Bineînțeles că doar din perspectiva aceasta am cunoscut-o pe femeia Anne Hébert. În rest, o descopăr cu ajutorul arhivelor, pline de poze și de carnetele ei de note. Și tot visez așa, e formidabil.

Care este sfatul pe care îl oferiți cel mai des studenților dumneavoastră?

Fii tu însuți; nu căuta nici să ieși prea tare în față, nici să te ascunzi. Trebuie să fii riguros. Rigoarea este cel mai important lucru atunci cînd studiezi literatura. Dar nu e de niciun folos să pretindem că sîntem altceva decît ceea ce sîntem, căci astfel pierdem ani prețioși.
Eu am înțeles lucrul acesta mai tîrziu. Nu trebuie să încerci tot timpul să fii la modă, să faci o mulțime de lucruri care nu te reprezintă, de fapt. De exemplu, dacă sînt timid, îmi respect timiditatea. Dacă îmi place să mă afirm, așa rămîn. Nu ajută la nimic să nu fii tu însuți. Natura ne ajunge întotdeauna din urmă. Și astfel pierdem ani întregi.
Acesta este sfatul meu. Mai ales în legătură cu scrisul. Pentru că avem, în Quebec, cursuri de creație literară – în universitățile nord-americane creația literară se predă –, iar studenții sînt îndrumați să-și găsească propria voce, să nu scrie după rețete, sau într-o anumită manieră, într-un anumit stil.

În România, „simplitatea este sinonimă cu frumusețea”

Raportîndu-vă la România, care este primul cuvînt care vă trece prin gînd?

Sînt fascinată. Pentru că țara voastră era, pentru mine, cu excepția Nadiei Comăneci, relativ necunoscută. Auzisem de Dracula și de Nadia. Ca pentru mulți nord-americani, acestea erau primele simboluri care îmi veneau în minte. Împreună cu Ceaușescu, al treilea.
E o bucurie să văd cum totul pare simplu aici. Mi se pare că ne semănați nouă, celor din Quebec. Noi avem un mod de a trăi care nu e la fel cu cel parizian, italian sau american. Sîntem atrași deopotrivă de operele literaturii franceze, de frumusețea italiană, de latura simplă a vieții americane – am făcut, probabil, o sinteză a acestora, rămînînd, în același timp, noi înșine –, dar ceea ce consider cu adevărat pertinent pentru noi, cei din Quebec, care ajungem în România (iar voi, dacă veți veni în Quebec, veți constata același lucru) este că simplitatea este sinonimă cu frumusețea, fiind apreciată ca atare.
M-am bucurat să văd, încă de la începutul acestui colocviu, că nu există capricii, orgolii, totul este simplu. Sincer, mă surprinde numărul oamenilor care prezintă comunicări la manifestarea de față. Observ o întreagă efervescență legată de limba franceză, ceea ce mă pasionează. Acum, departamentele de franceză de pretutindeni se confruntă cu mari dificultăți. Toată lumea vrea să studieze engleza, îi interesează limba afacerilor, a mondializării, iar aici analizați texte francofone. Acest lucru, pe care îl găsesc de-a dreptul admirabil, demonstrează nu doar că sînteți francofili, ci că vă preocupă și cultura francofonă.

În opinia dumneavoastră, ce calități ale textelor scrise de Anne Hébert i-ar putea atrage pe cititorii români?

În primul rînd, Anne Hébert ne arată cum poți scrie un roman atunci cînd ești poet. Romanele nu se scriu la fel; nu doar narațiunea o interesează pe Anne Hébert, ci și toate tipurile de limbaj. În opera sa, Anne Hébert prelucrează senzația, impresia, percepția. Ceea ce nu le e dat multor romancieri. Cred că lui Proust i-a reușit. Anne Hébert vorbește, la un moment dat, despre un „miros de ars”, pe care îl corectează apoi în „miros de cărnuri arse”. Imaginea e mult mai puternică. Trece de la ceva abstract, mirosul, mirosul de ars, despre care ne închipuim deja nu că e prea plăcut, la mirosul de carne arsă, care e ceva mult mai intens. Anne Hébert preface senzațiile în ceva concret. De pildă, în Copilul plin de vise (L’Enfant chargé de songes, Seuil, Paris, 1992) există multe mirosuri, multă umezeală, multă ploaie, mult fum de țigară.
Cred că, atunci cînd vrei să abordezi opera cuiva, trebuie să îi examinezi felul de a scrie. Dacă acest fel de a scrie nu rezistă, autorul nu mai prezintă interes. Dacă însă rezistă, scriitorul va fi mereu privit cu admirație. L-am întrebat pe un francez care își făcea teza pe Anne Hébert: „De ce te-ai oprit la Anne Hébert? Ce anume ți-a trezit interesul?” „Felul ei de a scrie.” A fost un răspuns bun.

Scurtă biografie

Nathalie Watteyne este critic literar, scriitoare și profesor universitar la Facultatea de Litere și Științe Umaniste de la Universitatea din Sherbrooke, Quebec, Canada. Conduce Centrul „Anne Hébert” de la aceeași instituție și coordonează ediția Operelor complete ale scriitoarei Anne Hébert.
Printre domeniile sale de specialitate se numără literatura franceză și canadiană de expresie franceză, modernă și contemporană; poezia și romanul; creația literară și ediția critică; Anne Hébert; Jacques Brault.
A publicat numeroase cărți, articole și recenzii, a editat volume colective, a susținut conferințe și comunicări despre operele scriitoarei Anne Hébert.

de Romina HAMZEU