Unui roman, trecut deja de 40 de ani, sistemul sanitar nu-i ofera gratuit teste de Screening. In strainatate, dupa 45 de ani, populatia este obligata sa faca o data pe an, o colonoscopie, o tomografie si un RMN. Astfel, daca ai cancer, poti trai 10-20 de ani. In Romania, bolnavii sunt diagnosticati prea tirziu, iar pentru cei care ajung la Sectia de ingrijiri de Paliatie a Spitalului Municipal Pascani, se mai poate alina doar o mica parte din intreaga suferinta. De multe ori pacientul nu stie ce boala are, pentru ca familia refuza sa-i spuna. Medicii s-au obisnuit sa trateze un pacient care „spera sa se faca sanatos si din cinci in cinci minute spune ca il doare, ca nu mai poate, ca vrea sa se faca bine”.

„Zice ca am cancer. Ei, nu imi este frica, dar ce sa fac? Numai inima mea stie. Cui nu ii pare rau ca moare?”, ofteaza tanti Aurica, intristata ca la spitalul din Iasi, acum o saptamana, medicii nu au vrut sa o opereze si au trimis-o sa fie ingrijita la Sectia de Ingrijii Paliative din Pascani. Pe batrina am intilnit-o pe hol. Statea pe un scaun si parca astepta sa vada pe cineva cunoscut, de acolo, de la ea, din Sodomeni. De sase ani de cand i-a murit sotul a ramas singura acasa si de la un timp „ma luau ametelile de cap, cadeam jos si acolo ramaneam”. Mai venea baiatul pe la batrina dar nici el nu o putea vizita mai des pentru ca vederea nu il prea ajuta si de fiecare data trebuia sa ajunga insotit de nevasta. Cate o data trecea si sora ei Aglaia pe la dinsa. „Are 80 de ani si umbla ca titirezul. Toata ziua face treaba, Doamne, Maica Domnului, cit mai alearga fimeuta asta. Tine Dumnezeu cu dinsa”. Dupa ce a vazut ca boala i-a intrat in casa a dat nepotilor tot ce era prin curte: gaini, vaci si fineturi. Din pat, de multe ori povestea copiilor cum lucra ea pe vremuri la cooperativa din centru, magazin mare pe care l-a tinut singura zeci de ani. „Pe atunci eram tinara si frumoasa. Purtam cercei de aur pe care acum de ceva timp i-am pierdut. Acum sint pierduta la fata?”, intreaba batrina pipaindu-si chipul. „Nu is slaba, dar nu am nici oleaca de vlaga in mine, ca doar cancerul asta mult nu te tine, iti termina tot de mincat si apoi gata esti”.

Din partea cealalta a salonului, matusa Mioara, care sta intinsa pe pat, se rasteste la tanti Aurica: „Ce ai zis, «Da’ eu te las sa te duci la cimitir?» Sa nu ma lasi, ca te iau si pe matale cu mine”. Pe ea, supararea a adus-o la spital tocmai din Botosani. Mai intai a stat la Iasi o vreme, dar, cind au vazut doctorii ca nici nu mai poate merge au hotarat sa o aduca la Pascani. Chinul a inceput de acum sase ani, pe cind era la cimp si cineva din sat a venit sa o anunte ca pe fiul ei l-a dus salvarea in coma la spital la Iasi. „De glontul de la revolutia din Timisoara scapase, schiopata, dar in rest era bine, in canalizare a stat pana au trecut tancurile, dar atunci, in sat a calcat in gol si atat i-a fost”, zice batrina acoperindu-si ochii cu mina. Dupa ce si-a ingropat copilul „azi singura, maine singura, tot am strins si am pus la inima ca atit baiat am avut si cand se umbla cu uratul, am facut hemoragie de atata scirba”, povesteste matusa.

Linga noi, cu fata la perete, batrina de linga fereastra plinge incontinuu. „De doua zile se tine cu mina de cap si se vaita”, ma lamureste matusa Mioara, indemnind-o pe suferinda sa se linisteasca. Din colt, femeia indurerata suspina incet: „Ma tem ca am sa mor”.

Minunea de dupa cununie

Din cei aproape 600 de bolnavi internati in fiecare an la Sectia de Ingrijire de Paliatie de la Spitalul Municipal Pascani, 25-30% dintre ei mor in spital, iar citiva vor sa se retraga acasa, desi nu are cine sa-i supravegheze sau sa-i asiste pana in ultima clipa. „Noi nu doar aprindem luminari, pacientii care sint incurabili ni se pot adresa, pentru ca nu poti sa spui niciodata: nu pot sa fac nimic, intotdeauna mai poti sa faci ceva”, crede asistenta sefa a sectiei, doamna Marinescu. Pentru ea, alinarea suferintei e rolul principal al serviciilor specializate pentru bolnavii care sint adusi la sectie. Unii dintre cei care suna mai intii sa se intereseze de conditii, cind ajung sa vada spitalul, „de multe ori spun: aici nu e spital din Romania”.

Dincolo de injectii, perfuzii, tuburi de oxigen sau pastile, personalul medical se ocupa si de familia pacientului. Cele mai grele cazuri sint cele in care copiii se lupta cu boala, iar durerea lor nu mai poate fi tinuta sub control. „Problemele reale ii sperie mai mult pe parinti decit pe micuti, pentru ca suferinta mai mare este a lor si atunci cel mai rau e sa fii pe margine si sa nu ii poti ajuta”, spune doamna Marinescu. Uneori in spital se fac si aniversari. Mihaita de mult timp visa la un mobil cu clapita si de ziua lui medici au fost „foarte receptivi si i-au luat telefonul pe care si-l dorea”. Altadata, s-a oficiat o casatorie religioasa, „chiar daca femeia era foarte bolnava si a stat numai pe scaun”, isi aminteste parintele Ioan, cel care a oficiat slujba de cununie. Pe bolnava preotul a indrumat-o sa se casatoreasca dupa ce i-a marturisit ca traia necununata de 25 de ani. „Si atunci i-am spus: «Uite, cind ai sa te faci sanatoasa, trebuie neaparat sa te cununi, pentru ca tu traiesti intr-o stare de pacat». Iar la citeva zile m-a anuntat: «Parinte, m-am gindit, am vorbit cu sotul si vrem sa ne cununam acum, aici, in spital»”. Dupa o saptamina s-a aflat ca, de fapt, femeia nu avea cancer ovarian, cum fusese diagnosticata, ci un fibron. A fost operata si a iesit din spital. „Acum, dupa trei ani, ma suna si ii zic sa fie credincioasa si sa spuna si altora prin ce ai trecut”, incheie parintele povestea bolnavei, care printr-o minune nu s-a terminat in spital.

Soapte din saloane

Salonul nr. 1. Langa usa, batrinul Alexandru sta ghemuit si-si tine strins la piept picioarele, sa nu mai simta furnicaturile de dupa operatie. Alaturi, mos Petru se chinuie sa stea intins, ca sa nu-si scoata din nou perfuzia din mana invinetita de la atitea intepaturi. Pe patul de langa fereastra, Ionut agita nervos un pachet de tigari dintr-o mana in alta. Nu se mai gindeste la umflatura de la masea. Vrea sa fumeze numai una, chiar daca nea Alexandru nu inceteaza sa spuna cite rele fac tigarile una dupa alta.

Pe vremea cind lucra pe excavator, in tinerete, spune ca era „altfel de barbat, altfel de cap, mai aprins cumva, mai harnic si mai pus la punct”. „Daca stateau, trebuia sa stea si utilajul meu in loc si pe langa el si alte sapte din jurul meu, iar daca nu erai la munca te tragea de ureche, bre badie, unde ai fost? Eu, la 75 de ani, inca misc, asa cum pot. In orice caz, un pic de durere este, dar rabd asa. Cind mai tac, cind ma mai vaiet, cand mai racnesc, dar merg inainte. Tot inainte ”, spune batranul intinzindu-si picioarele si asezindu-si cu grija linga el sonda de care este legat de trei saptamini.

Usa salonului se deschide. Un pacient merge incet catre patul sau, tinindu-se de perete. Barbatul slab, cu chipul ascutit, tremura de fiecare data cind inainteaza cu cite un pas. De la nenea Alexandru aflu ca Mircea, „nu are nici 40 de ani, dar diabetul i-a furat deja tineretea. Saracul baiat vede ca prin sita, se plinge de dureri mari de picioare”, iar cind mai iese pe hol intinde mina dupa vreun obiect, sa se poata sprijini. „Pe vremea aceea, la Craciun, am avut noroc ca tineam un resou cu boltar si rezistenta, si stateam in casa, iar cand stiam ca trec copiii de la scoala ieseam si le dadeam cate o bomboana, sau cate un pachet de biscuiti si imi aduceau cite o galetusa cu apa. Dar la gerurile de la Boboteaza nu am mai putut”, spune omul firav, care sta sa plinga dupa fiecare cuvant pe care-l sopteste.

Dupa 20 de ani de boala, care nu-l mai lasa nici sa manance, se teme ca in curind n-o sa se mai ridice din pat. „M-am saturat de intepaturi. Ma ustura degetele, toata ziua si noaptea. Degeaba iau cite o mina de pastile, eu stiu ca nu ma mai fac cum am fost. Odata ce am apucat a ma strica cu circheli de astea nu mai fac nimic”, spune bolnavul.

Acasa, pe Mircea nu il asteapta nimeni. Pana acum doi ani, mama lui avea grija de el, dar de cind a murit, barbatul a ramas singur. De multe ori i se facea rau, cadea si acolo statea pina prindea putina putere sa se ridice. Dar acum, plange si zi si noapte, ca nu stie ce sa mai faca. „Ma gandesc mereu acasa, unde au ramas toate in toate partile. Poate acum ii si darapanata”, suspina bolnavul dupa zilele din sat. „Nu-mi ramine decit sa ma rog si eu la Dumnezeu de sus ca pina la urma toti tragem aici cite am facut”.

Soarta ce are sa vina

Linga saloanele pacientilor, in cabinetul de garda, la amiaza se pregatesc cu grija medicamentele fiecarui pacient in parte, in timp ce infirmierele duc mancarea la pat bolnavilor. Pentru ei, de fapt, aceasta este reteta care nu da gres. Caldura cu care sunt primiti si atentia care li se acorda ii ajuta sa se agate de o urma de speranta. Altii se resemneaza si se impaca cu soarta ce are sa vina. Medicii ii asculta si ii mingiie, dar nu le fac iluzii desarte. „Eu nu spun niciunuia ca se face bine. In momentul in care ma intreaba cind se fac bine, le spun ca bine n-au sa se faca. Numai amigdalele si apendicele se vindeca, iar cu restul traim”, spune doctorita Filipescu. „Detasarea este aparenta, in timp totul se aduna. De la inceput, de cind ai primit, stii ce urmeaza si din start te afecteaza. Si se aduna”, ofteaza doctorita. Intr-o zi, o pacienta era suparata. „Imi spune: «Ma gindesc». «La ce?» «La cum o sa ma aseze in sicriu, cum o sa ma imbrace…»”.

Iulia CIUHU