Nu mi-am dorit mereu să dau la Jurnalism. Nu mă uitam la televizor și nici știrile nu mă pasionau. Îmi plăcea să urmăresc reportaje și documentare, dar departe de mine gîndul de a le face chiar eu. Ba mai mult, mereu am evitat Iașul. Prea aproape de casă, prea mulți cunoscuți, un oraș pe care deja îl știam.  

Toate astea mi-au căzut în cap în clasa a XII-a, mai exact acum trei ani, cînd am crezut că viața mea s-a terminat pentru că am intrat la facultatea mult dorită, mai exact la Facultatea de Drept a Universității București. Zilele unei luni au fost cuprinse de frică, neîncredere și de întrebarea pe care parcă o aud și azi: „Ce fac eu acum?”. Și m-am făcut jurnalist. O decizie spontană, la care nu se aștepta niciun membru al familiei, niciun prieten și nici măcar eu. Cu toate acestea, dosarul a fost depus în toamnă, am intrat chiar printre primii și o nouă aventură a început. Aventura vieții mele. 

Anul I a fost plin de noutate: oameni noi, profesori noi și materii surprinzătoare. Îmi amintesc cu drag de orele tîrzii de gramatică cu domnul profesor Hazaparu, în G110. O materie care îi speria pe toți, dar care mie îmi aducea liniște și bucurie. Un subiect pe care îl cunoșteam și pe care îl îndrăgeam. De atunci am știut că licența mea va fi coordonată de dumnealui. Și așa este. Cred cu tărie că această materie a contribuit semnificativ la decizia de a continua Jurnalismul. 

Al doilea an de studii a fost marcat de „monstrul” CuzaNet, așa cum îl descriau colegii mai mari. Cu frică în suflet, căutam zilnic subiecte și persoane care să-mi ofere declarații. Nu a fost atît de greu pe cît mi-am imaginat eu. Am început să scriu și roadele au venit. Satisfacția pe care o aveam atunci cînd primeam mail-ul doamnei profesoare Otilia Bălinișteanu, prin intermediul căruia mă anunța că știrea mea a fost publicată, nu o pot descrie nici măcar acum. Era semnul meu că fac ceva bine. Credeam că doar la prima publicare voi fi mai entuziasmată, dar cred că și acum dacă aș primi un mail care să înceapă cu „Simona, ți-am publicat știrea”, m-aș bucura. Nu am scris doar știri. Am făcut interviu, reportaj, documentar. Și sînt foarte mîndră de ele. Au constituit cartea mea de vizită. Chiar și acum, cînd intru pe holul principal al universității, întorc capul în stînga, spre avizier, să văd ce evenimente mai au loc în Iași.  

Ultimul an pot spune că a fost cel mai dificil. Stresul principal: licența, apoi absolvirea și din nou, apariția gîndului: „Eu ce fac acum?”.  

Anul acesta pot spune că am pus în aplicare  tot ce am învățat la cursuri. Este anul în  care au început să se vadă cu adevărat rezultatele muncii mele.  

Chiar dacă aveam deja experiența presei scrise, acum voiam să experimentez ceva care îmi place mai mult: televiziunea. Am făcut practică la TVR Iași și am rămas aici. Acum îmi place să fac știri, să-mi văd numele la televizor și chiar pe mine. Chiar dacă un stand-up durează doar 20-30 de secunde, părinții mei și acum mă întreabă la ce oră începe jurnalul ca să mă vadă la televizor. Prietenii îmi spun că de fiecare dată cînd citesc o știre sau un articol aud vocea mea în cap. Munca mea începe să dea roade. Am primit sprijin, înțelegere și o vorbă bună cînd am avut nevoie. Astăzi știu cum să cum să aleg un subiect bun, să-mi pun gîndurile pe hîrtie și cum să montez o știre. Nu-mi mai pun mîinele la urechi atunci cînd îmi aud vocea. Chiar dacă prima mea știre pentru CuzaNet a fost scrisă într-o zi, astăzi reușesc să scriu o știre în zece minute.  

Acum, la final, toți ne alegem un drum nou pe care să-l urmăm. Atunci cînd profesorii mă întreabă ce mi-ar plăcea să fac mai departe, de undeva din sala de curs se aude mereu o voce care spune: „Vrea să prezinte vremea”. Nu-mi rămîne decît să confirm. Drumul meu va continua în televiziune.  

Sînt recunoscătoare pentru tot ce am învățat, simțit și trăit în trei ani de Jurnalism, la Iași. Multe, foarte multe cunoștințe pe care le voi lăsa aici în drumul meu prin viață. Un master mult mai departe de casă mă așteaptă, cum mi-am dorit mereu.

Nu o să regret niciodată decizia pe care am luat-o la 19 ani. Uneori, ceea ce ne dorim nu înseamnă ce este și pentru binele nostru. Binele meu s-a întîmplat la Iași, așa cum nu mi-am imaginat niciodată. O să las aici prietenii care sînt sigură că o să țină o viață, o să îmi amintesc de toate evenimentele la care am participat și de poveștile de viață pe care le-am auzit, dar și momentele grele prin care am trecut și care m-au ajutat în evoluția mea de jurnalist, dar și de om.

Nu credeam că voi spune asta vreodată, dar:

Iași, o să-mi lipsești!