Probabil că toți ne-am confruntat, în anii studenției, cu următoarea situație: într-un amfiteatru mai degrabă gol decît plin, profesoara ne întreabă în zadar „Unde sînt colegii voștri?”. Tăcerea care urmează nu e doar o simplă absență fizică, ci ecoul unei crize mai adînci. Criza unei țări în care aproape jumătate dintre cei care încep facultatea nu o mai termină. Și nu, nu vorbim de mituri, ci de statistici oficiale.

Rata de abandon universitar din România se apropie, cu o precizie dureroasă, de 48% pentru generația 2015, potrivit unui studiu realizat de UEFISCDI. Mai mult decît atît, 44% dintre acești tineri au renunțat încă din primul an. Efectul? Mii de săli goale, biblioteci tăcute și o diploma universitară care, pentru mulți, rămîne doar o intenție nefinalizată. E ca și cum România și-ar pregăti generațiile pentru start, dar uită să construiască pista de decolare.

De ce pleacă? Nu pentru că sînt leneși, ci pentru că sistemul educațional universitar nu-i pregătește pentru realitate, iar realitatea nu are timp pentru idealism. Mulți aleg facultatea sub presiunea părinților sau a tradiției locale („fă și tu o facultate, să ai o diplomă”). Alții o aleg fără să știe exact de ce – doar pentru a se trezi, la 19 ani, într-un oraș necunoscut, la cursuri neînțelese, cu profesori care vorbesc o limbă care nu pare să-i includă.

În același timp, universitățile sînt prea ocupate să-și împodobească rapoartele de acreditare cu „strategii de internaționalizare” și „smart-campusuri” pentru a observa că pe holuri domnește absența. Într-un context în care România are una dintre cele mai mici rate de absolvenți de studii superioare din Uniunea Europeană (doar 21,8% în segmentul 25-34 de ani), faptul că ne prefacem că avem un sistem universitar solid e o farsă prost jucată.

La conferințele organizate de minister și prin planurile naționale cu acronime complicate, abandonul universitar devine doar un indicator pe un slide. „Avem un program pentru reducerea lui”, ni se spune. Și da, poate că există burse și consiliere psihologică în teorie, dar, în practică, studentul simte că e singur, că nu contează, că poate să dispară și nimeni nu va observa. Iar universitatea, cu un firesc care doare, îl șterge din registru și trece la următorul.

Partea cea mai amară? Mulți dintre acești tineri nu revin niciodată. Nu pentru că n-ar putea, ci pentru că nimeni nu i-a convins vreodată că merită să încerce din nou. Cei care abandonează studiile superioare nu dispar într-un vid – ei intră într-un cerc vicios de locuri de muncă prost plătite, instabilitate și o stimă de sine erodată de faptul că „n-au fost în stare să termine”. Dar cine să le spună că, poate, nu e vina lor?

Adevărul e că ne complacem într-o realitate periculoasă. Acceptăm ca normal faptul că peste 10.000 de tineri dintr-un singur oraș universitar precum Iașul dispar anual din sistem. Nu e o tragedie națională. E doar o știre de miercuri. Poate și pentru că abandonul universitar e prea puțin „telegenic” pentru o țară care preferă să discute despre religie în campaniile electorale, despre credință la Antena 3 și despre Biblie în platourile de la TVR.

Învățămîntul superior nu moare brusc. Moare încet, prin lipsa de reacție. Moare în momentul în care decidem că un student în minus nu contează. Moare în fiecare toamnă, cînd bobocii sînt așteptați cu speech-uri pompoase și urări de „bun venit” care sună fals.

Dacă nu începem să tratăm abandonul universitar ca pe o urgență, nu ca pe o consecință firească a eșecurilor individuale, atunci chiar ne merităm viitorul. Un viitor în care universitățile sînt doar clădiri mari și goale, cu diplome înrămate pe pereți, dar cu suflete lipsă pe băncile lor.

Sursă foto: www.renasterea.ro