OANA LAZĂR: „Meseria de jurnalist e una dintre cele mai fericite profesiuni”

Jurnalistă la TVR Iași și realizatoare a emisiunii „Iașii marilor iubiri”, Oana Lazăr ne împărtășește parcursul său fascinant, de la studiul limbilor clasice la documentare culturale premiate. Cu decenii de experiență în televiziune, curaj profesional și pasiune pentru adevăr, ea vorbește despre libertate, creativitate și despre poveștile ascunse ale orașului Iași.

Cum ați ales jurnalismul?

Sînt o generație la limită, la trecere. Am început Facultatea de Filologie în 1986 și am terminat Facultatea de Litere undeva în ’90 – cinci ani dura pe atunci -, secția de limbi clasice. Adică m-am pregătit să fiu profesoară de latină. Am crezut cu toată ființa mea că voi fi cercetător, un om studios, că voi rămîne la catedra de limbi clasice, că voi studia latină, greacă. Am avut un profesor – mentor excepțional, Traian Diaconescu, dar și marea dragoste pentru limba latină și convingerea mea că ăsta poate fi un destin sau o carieră de viață. A mai fost și întîlnirea cu un alt profesor excepțional, Gheorghe Badea, care a intrat într-o zi în clasă, la Liceul „Mihai Eminescu”, a aruncat pe catedră, bine țintit, îndelung exersat, cred, catalogul și a spus: „Bună ziua! Sînt Badea Gheorghe.” Noi, o clasă de fete, am început să chicotim. „Facem latină?” „Facem.” Cultura, umorul, erudiția pe care le avea, felul în care te plimba prin etimologie și prin istoria imperiului și a unei limbi uriașe, a Europei, practic, m-au fermecat și am ales limbile clasice. Eram cinci-opt pe un loc pe atunci la Filologie. Și am avut ideea asta fixă: nu-i nimic, lasă că franceză, engleză am să învăț, fiind limbi vorbite, dar latină n-am să învăț; acum e clipa să studiez asta.

Am apucat să predau, o vreme, la Liceul „Cantemir” și să știi că țin minte că erau elevi de 16–17 ani extrem de nemiloși, adică știau dacă ți-ai tăiat cinci centimetri din plete, știau dacă tocurile, pantofii sînt noi sau nu, erau foarte atenți la toate detaliile și la felul în care eu mă prezentam în fața lor. Eram și tînără, e adevărat, dar chiar mi s-a părut greu să fiu la fel de puternică și convingătoare, uzînd de farmec și de seducție ca profesorul Badea Gheorghe, de exemplu, sau ca Traian Diaconescu, profesorul meu din facultate. Mai era posibilitatea să rămîn la facultate, în cercetare sau în domeniul academic, dar am avut un frate care mi-a spus: „Doamne, te și văd, mică și cu fundul mare.” Asta m-a terorizat.

Am lucrat foarte mulți ani la Muzeul Literaturii Române. Știu pe de rost și sufăr astăzi că nu mai arată ca odinioară Bojdeuca lui Ion Creangă din Țicău, Casa Pogor – Salonul Junimii, fiecare obiect din aceste două muzee importante ale Iașului. Dar în anii ’90 nimic nu părea mai arzător și mai fermecător decît presa.

Mi-ar fi plăcut să-mi folosesc vocea și m-am gîndit să merg în radio, dar acolo, din întîmplare, colabora surioara mea. Am o soră mai mică cu șase ani, care lucra încă din timpul liceului, colabora la Radio Iași. Și, neavînd nici antrenament, nici idei, nici cultură media, nu mi-am dat seama că ar fi fost un show extraordinar ca două fete cu același nume și cu voci foarte asemănătoare să facă cine știe ce emisiune de dimineață, știi. Am fugit. Am zis că n-o deranjez pe Raluca, hai să mă duc pe drumul meu. Și am venit aici, la TVR, unde lucrau deja colegi ai mei.

Să știți că pe vremuri, în televiziune, erau locuri unde se duceau copiii ăștia olimpici, ăștia care aveau note bune, care aveau poza pe hol la liceu. L-am rugat pe un coleg de școală, regizor de emisie, să mă ia de mînă și să mă ducă la Vanda Condurache. Mi-am pus ochelarii, ca să am un scut de privire între mine și ea, și i-am spus: „Uitați-vă, pentru că eu lucrez la muzeu, am interacționat pînă acum cu doamna Ana Blandiana și cu Romulus Rusan, am vorbit cu doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga, am numărul ei de telefon. Cred că aș putea să fac emisiuni.” Doamna Vanda Condurache a rîs cu îngăduință și a spus: „Foarte bine. Mîine pleci la o filmare. Du-te și te pregătește.”

Există un program care se cheamă „Ulițe și amintiri ieșene”, despre istoria străzilor din Iași. Evident, strada pe care o știam cel mai bine era strada Bojdeucii lui Ion Creangă. Am făcut asta. A doua zi am filmat cu colegul meu. Nu mă întreba ce a însemnat documentarea, ce am vrut la filmare. Următoarea zi am scris un text, cealaltă zi am montat și, într-o zi de sîmbătă, s-a difuzat.

Am intrat pe poarta televiziunii într-o zi de marți, la 24 de ani. Sîmbătă, reportajul era deja pe ecran. S-a întrunit o comisie – Liviu Tudorache, Ion Muraru, Vanda Condurache, Grigore Ilisei. S-au uitat și au zis: „E bine, nu e nimic greșit, vocea e bună, difuzăm.” Și s-au difuzat acele imagini din acel reportaj. A fost o victorie și am dat de gustul bun al poveștilor spuse cu imagini, cu tot.

Am învățat în fiecare zi ceva și încă mai învăț. Dar cred că atunci, în anii aceia în care cu toții credeam că descoperim lumea, la propriu o descopeream: fără manuale, fără facultate de jurnalism, fără tehnici, pur și simplu dintr-un bun-simț, instinct și entuziasm. Și pe atunci se putea așa. Mă apropii de pensie, dar mie tot îmi place. Spun că nu mai vreau să fac nimic, dar tot mai întîlnesc un subiect, un om, o privire, o idee care mă face fericită și mai continui un pic. E fascinant. E una dintre cele mai frumoase meserii.

Cum ați descrie parcursul dvs. în cariera de jurnalist?

Într-un cuvînt sau mai multe? Tumultuos, accidentat, accelerat, entuziast, gheizer, ceva sub presiune și, în același timp, fîntînă arteziană – cred că așa aș descrie.

„TVR Iași e locul în care am crescut”

Ce v-a surprins cel mai mult la meseria de jurnalist?

Totul. În continuare îmi spun că e un loc al libertății și libertatea se zice că ar fi cuvîntul care se încăpățînează să nu tacă niciodată. Iarăși e o metaforă. Ar mai fi că libertatea, în afara sensului ei profund și exersat zilnic, e ceva pentru care mintea mea și inima mea de copil născut în comunism au tînjit teribil; am înțeles valoarea ei de foarte mică.

În momentul în care am putut să trăiesc în libertate, am considerat că timpul e mai valoros și că pot plăti orice preț pentru asta, fie și viața grea, și viața rea, și țara necăjită, și tot ce s-a întîmplat în acești 35–36 de ani. Dar nu egalează cu nimic noaptea aceea de 22 decembrie. N-ai cum să știi, pentru că n-ai trăit. Dar prețuiesc atît de mult valoarea libertății încît, da, meseria de jurnalist, asumată, exersată – stai în apă, stai în ploaie, în frig, stai în soare, cunoști tot felul de oameni, dacă vrei să îi cunoști și dacă ai norocul, toate astea împreună, conjugate cu propriile tale credințe și valori – e un sens de viață, e o bucurie.

Chiar cred că e una dintre cele mai fericite profesiuni. Îți oferă, îți îngăduie libertate, îți îngăduie exprimarea propriilor convingeri, îți auzi vocea în unele cazuri, te și vezi în alte cazuri, la sfîrșit te semnezi, ai și din ce să trăiești, na, în ultima vreme. Deși teoria e că jurnalistul e ca și artistul: dacă vrei să mori de foame, fă-te jurnalist, fă-te artist. Așa-i și nu-i așa.

A fost momentul acela cînd am avut noroc. Dar acest loc, numit TVR Iași, e locul în care am crescut, m-am format, am devenit și eu ca TVR Iași, dar poate și TVR Iași are ceva de la mine, știi. E un „popor” cu de toate: cu bune, cu rele, cu lașități, cu neîmpliniri, cu disperări, cu entuziasm, cu prietenii, cu neprietenii, ca lumea, ca viața. Dar îmi pare bine că mi s-a întîmplat.

Nu mi-am pierdut ideea că trebuie să fii expresiv în meseria asta și că televiziunea ecranele, în general, pot fi o poartă de educație. Încă mai cred în asta. Adică ceva din profesorul ăla care era să fiu o fi rămas.

Care a fost cea mai dificilă situație pe care ați întîlnit-o pe teren?

N-am avut situații dificile, cred; nu știu, le-am uitat. Cînd ești tînăr în această profesie, pleci întotdeauna cu o teamă, cu o frică, cu o îngrijorare, cu încărcătură emoțională. E ca atunci cînd ești actor și urci pe scenă –  n-ai cum, dacă nu-ți păstrezi emoția și nu te încarci cu emoție, nu poți fi adevărat. Cred că ai nevoie de emoția asta, ca formulă a comunicării și a existenței umane, și tot timpul m-am temut, tot timpul au apărut situații ieșite din comun. Dar situații cu adevărat dificile nu am avut.

Ați fost vreodată cenzurată în activitatea dvs.?

Nu. Ca să fii cenzurat, trebuie să te lași. Poate că au încercat, poate că am avut un șef care ar fi dorit asta cu mine. Că de-aia ți-am spus că prețuiesc libertatea. Unde a fost cazul, m-am revoltat și am spus nu, nu mai fac deloc, fac cum cred eu, nu cum vreau eu; fac cum trebuie sau nu mai fac. S-a întîmplat, a ieșit cu scîntei, cu lupte interioare, dar nu cred că te cenzurează cineva fără să te lași tu cenzurat. Și cel mai rău este atunci cînd te autocenzurezi, cel mai periculos, îngrozitor. Asta pățisem cu toții în comunism, trebuia să știi, cînd deschizi gura, ce vorbești.

Acum ai libertatea să te exprimi, contează cum, contează argumentele, dar cînd am simțit că sînt cenzurată, cred că e mult spus, un pic influențată, m-am revoltat. Adevărul e că sînt, ca temperament, o nesupusă, fac probleme, sînt o insurgentă, nu cred că sînt cel mai bun sau comod subaltern, nu cred că aș fi fost sau că pot fi un șef bun, dar știu sigur că pot să fiu în echipă foarte bună și știu că am cîțiva oameni alături de care, aici, la TVR Iași, m-am dezvoltat și m-am clădit. Am zis de Vanda Condurache, mi-a sculptat trofeul, pur și simplu, mie și celorlalți colegi care au cunoscut-o. Sînt în viață persoane importante, toată chestia e să le întîlnești.

De-aia ți-am spus că sînt importante norocul, timpul potrivit, poate vîrsta potrivită, contextul și puterile tale de a vedea, de a culege toate astea, propria-ți curiozitate. Asta te face diferit de ceilalți – pune-ți întrebări, vezi de ce e o groapă acolo, vezi de ce întîlnești în fiecare zi un om, stai de vorbă cu el, vezi de ce nu s-au terminat clădiri, vezi de ce s-a schimbat o linie de tramvai. Toate astea trebuie să te intereseze, să-ți pui întrebări și să vrei să răspunzi la ele. Ca jurnalist poți, culmea este că poți.

„Caut personaje care-și pot exprima marile lor pasiuni și iubiri în orașul acesta”

Care este cel mai creativ proiect pe care l-ați coordonat pînă acum la TVR Iași?

Deși am spus că nu sînt la știri, atunci cînd fac o știre mă epuizează exact din dorința asta de a nu semăna cu ce am făcut ieri, alaltăieri.

Am făcut multe programe, multe titluri de emisiuni; unele nu le-am făcut eu, dar cică aș fi bună la dat titluri, așa se zice, e o legendă. Cred că de vreo 20 de ani fac „Iașii marilor iubiri”, care e continuarea acelor ulițe și amintiri ieșene cu care am început, adică spun istoria locurilor, istoria oamenilor și clădirilor și întîmplările esențiale, mai mult sau mai puțin cunoscute, ale acestui oraș. Habar n-ai cîte sînt ascunse. La început, documentam mai mult și mă ocupam mult mai concret de clădiri și străzi, între timp caut personaje care-și pot exprima marile lor pasiuni și iubiri în orașul acesta, la granița de est. Chiar nu mă văd trăind în alt oraș, tot ce am știut s-a coordonat aici, mă simt ocrotită în locul ăsta, numindu-se Iași, și nu sînt nici cea mai curajoasă și cutezătoare ființă să fi plecat; cred că mi-a trebuit mai mult curaj să rămîn.

Chiar sînt creativă, tot timpul trebuie să găsești o formulă care să te mulțumească pe tine, sînt tot timpul cîrcotașă, comentez foarte mult, pot găsi, în brainstorming, în conversații cu alții, variantă mai bună decît cea pe care am propus-o singură sau pe care am primit-o, sînt bună în ședințe și în discutat subtilități.

Cum ați conceput emisiunea „Iașii marilor iubiri”?

Cum ți-am zis, ce să faci în comunism? Nu puteai călători. Eram patru frați. Unde să fi călătorit mama, tata și patru frați? Cu cîte vagoane de tren, cu cîte bagaje? Imposibil. Și atunci cîte o vară întreagă citeam, jucam șah cu fratele meu mai mare și cu tata, plecam la bunica, bunica însemnînd strada Coșbuc, în Copou – bunicul creștea porumbei și bunica avea căței -, și citeam. Și casa în care am copilărit avea și pianină, și cărți suficiente, și albume de artă și asta era un mod de a-ți petrece vacanțele, răsfoind aceleași albume de istoria artei de la Editura Meridiane; știam pe de rost unde se aflau tablourile, ce dimensiuni au. Am știut de mică, de exemplu, că „Gioconda” e mică, îmi făceam reperul mental, știam că „Infanta” lui Velázquez e uriașă, adică am gîndit că ăia 5 metri pe 6 sînt cît camera mea cu totul. În acea bibliotecă se afla un album de fotografii – știu și autorul, Ion Miclea -, intitulat Iașii marilor iubiri, pe copertă era dantelăria de piatră de la „Trei Ierarhi”. Am răsfoit mult albumul acela, fotografii alb-negru, mai mult sau mai puțin artistice, mai mult sau mai puțin documentare. Mi-a rămas titlul în cap și am spus că orașul acesta merită poveștile marilor, micilor întîmplări.

Ați cîștigat în Gala Premiilor Naţionale de Televiziune APTR 2014 premiul pentru documentarul istoric „Anton Durcovici – Episcop și martir”. Ce v-a determinat să faceți acest reportaj?

Citesc foarte mult despre instaurarea comunismului în România; din anii ’90 tot citesc. Și nu aveam cum să nu spun povestea Episcopului Martir. Omul care a murit în închisoarea Sighet rostind cuvinte în limba latină, rugăciuni și spunînd „mor de foame și de frig” în limba latină. Episcopul Durcovici a fost aici, la Iași, o figură importantă. Era anul Durcovici, era beatificarea episcopului și a fost o bună colaborare cu Episcopia Diecezei de Iași, Episcopia Catolică, cu Carmen Olaru, Relu Tabără, Cătălin Chelaru, cu care am montat, Dragoș Brehnescu, Adrian Butnaru, o mînă de oameni care ne înțelegem din priviri și din cîteva cuvinte. Ei știu cum vreau să filmez, cum vreau să montez, își imaginează dinainte ce muzică voi căuta și ce idei voi avea.

Povestea Episcopului Anton Durcovici a fost o încercare pentru mine; băiețelul meu avea atunci doar 2 ani și îl cheamă Antonâ. Anton Durcovici face parte cumva din valorile minții mele, e un personaj cu care m-am întîlnit. Am lucrat cu convingere, am cunoscut oameni minunați, am intervievat figuri excepționale și da, mi-a ieșit. A fost un documentar premiat, m-am bucurat.

„Meseria asta, prin excelență, te aduce în contact cu oamenii”

Care sînt oamenii care v-au modelat ca persoană, nu doar ca jurnalist?

Cu cine să încep? Încep cu Vanda, pentru că Vanda Condurache nu e doar mentorul meseriei, un om pentru o viață. Profesorii despre care ți-am spus, iubirile pe care le-am avut, cărțile pe care le-am citit. Cred că toți oamenii pe care i-am întîlnit în meserie. Absorbi praf stelar din fiecare interacțiune, n-ai cum, nu treci așa prin viață. Meseria asta, prin excelență, te aduce în contact cu oamenii, îi vezi în tot: un gest, un fel de a te așeza pe scaun, de a te ridica, de a privi, de a te ruja. Sînt foarte multe de învățat.

Care sînt valorile cele mai importante ale unui reporter?

Adevărul, sinceritatea, expresivitatea, coerența. Iar cînd spun adevărul înseamnă că te documentezi. Rigoarea, am mai spus un cuvînt. Și tot timpul să ai în cap că nu-l ții pe cititor, pe privitor sau pe ascultător degeaba, în față, cu atenția trează Ce îi promiți din primele frame-uri, cuvinte, îi oferi la sfîrșit, nu-l minți. Deci rigoarea, documentarea, expresivitatea și luminița aprinsă a adevărului. De asta, uite, și pe ecran sînt oameni care sînt plăcuți, nu se prefac.

Cum v-a influențat bună cunoaștere a filologiei modul în care faceți jurnalismul?

Enorm, profund. Sînt oameni care pot cunoaște realitatea, existența, care pipăie adevărurile și înțeleg realitatea, unii matematic, alții nu. Pentru mine lumea este etimologia: dacă îmi dai un cuvînt, mă gîndesc, ți-l desfac și, dacă știu, îți spun și povestea facerii acelui cuvînt. Iar cunoașterea bună a limbii române, a poveștii fiecărui cuvînt, înțelesul profund al cuvintelor mă ajută să am textele mele, cred că recognoscibile, să mă exprim.

Eu caut și exactitatea, și expresivitatea; dacă astea două pot să se întîlnească, atunci sînt fericită. Și, de multe ori, reușesc. Și da, cunosc mai bine cuvintele decît alții. Asta fiindcă există o dimensiune, un antrenament filologic pe care l-am făcut în școală. Dar n-am făcut școala aia împotriva voinței mele. M-am dus către școală, m-a bucurat și m-a înmulțit, ca să spun așa. Dar de mică mă preocupă cuvintele, sonoritatea lor, sensul lor, alternativele cuvîntului și legăturile cu alte limbi, de ce se spune așa, cum e. De cînd mă știu, mă fascinează cuvintele și cărțile.