Profesor de științe politice la Universitatea București, fost secretar de stat pentru francofonie, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe și consilier prezidențial pentru educație și cercetare, Cristina Preda identifică adesea, cu instrumentele analistului politic, problemele din societatea noastră. În acest interviu am discutat despre noul ,,trend” din rîndul tinerilor-adeziunea la ideile partidelorextremiste.

Care ar putea fi explicația pentru creșterea interesului tinerilor din România pentru partidele extremiste sau cu discurs radical?

Acum, în primul rînd, tinerii votează rar și compensează demobilizarea cu radicalismul. Cam ăsta este mecanismul. Peste tot în lume grupa de vîrstă care e cea mai puțin prezentă la vot este a tinerilor între 18 și 25 de ani. Foarte mulți au în această perioadă a vieții vederi foarte îndepărtate de cursul vieții. Fie că sînt extrem de revoluționari, vor să schimbe radical, fie că sînt, dimpotrivă, foarte conservatori. Cam astea sînt mecanismele.

După părerea dumneavoastră, care ar fi profilul acestui tip de tînăr, care ar fi trăsăturile lui?

Repet, poate să fie un revoluționar, cineva care e atît de nemulțumit de ce se întîmplă, încît vrea să se facă „tabula rasa” cum s-ar spune, să se ia totul de la zero. Comportamentul revoluționar este, în ultimele două secole cel puțin, întîlnit frecvent în mai multe contexte istorice. Tinerii preiau vioiciunea și ambiția celui care vrea să schimbe radical lucrurile. Altfel, pot să fie foarte ideologizați. Uite, de exemplu, eu am făcut studii în Franța și aveam colegi care erau maoiști. Oamenii ăia vorbeau ca și cum problema numărul unu era cum să transforme Franța într-o Chină din vestul Europei. E aberant. La noi radicalismul e de multe ori la extremă dreaptă, în formula asta naționalistă, marcată de o lectură istorică în care dacii sînt eroii fondatori. Asta e o formulă a asumării unui trecut haotic, fără altceva decît ideea eroizării.

Cît de importantă este istoria pe care o învățăm în școli, cînd vine vorba de alegerile pe care le facem în politică?

Depinde ce facem. Dacă ne uităm doar la manual, cunoaștem versiunea oficială, oferită de o instituție, cea a Ministerului Educației, cu sprijinul unor profesori, despre o epocă istorică, contemporană sau antică, și sîntem introduși într-o anumită perspectivă istorică. Putem pur și simplu să nu tragem nicio concluzie din perspectivă politică. Dacă ce știm cel mai mult e despre Franța medievală, mare lucru nu cred că poți să convertești într-un comportament de vot.

Acum, în cazul nostru, perioada contemporană este prost tratată, pentru că nu există o viziune despre trecutul apăsător, dictatorial – dictatura carlistă, dictatura antonesciană, dictatura lui Dej sau cea a lui Ceaușescu. Și nu avem în mod simbolic pe cineva care să se fi gîndit la un muzeu al dictaturilor. Avem un muzeu al Holocaustului, există Memorialul Sighet, sînt pregătite proiecte care vizează construirea unor muzee ale comunismului, dar nu există cineva care să fi vrut să pună împreună toate acestea într-un muzeu al dictaturilor. Asta clar spune ceva despre felul în care am interiorizat istoria. Ori nu știm mare lucru, și atunci ignorăm trecutul, nu ne apasă deloc, ori ne apasă prea tare. Se pot trage toate concluziile, asta vreau să spun, după lectura istoriei.

Considerați că lipsa oportunităților și șomajul influențează această orientare politică a tinerilor?

Este și asta o cauză, frustrarea legată de statutul economic. Acuma, eu le spun tuturor studenților cu care lucrez – dacă pot sta, la vîrsta asta, mai mult în bibliotecă decît în afara ei, o să aibă o cariere foarte bune. Unii nu pot să facă asta, pentru că sînt lipsiți de mijloace. Și atunci încearcă să facă eforturi supraomenești – și job și școală. Alții trișează și-ntr-o parte, și-n alta. Dar chiar și cu cariere diferite, se naște frustrarea în oricare din aceste combinații, fie că te muncești prea mult, fie că ești trișor, ori corect sau epuizat, te poate nemulțumi, cînd tu simți că meriți mai mult, că meriți alte mijloace. Vedeți, sînt țări în lume, în care studenții iau joburi exclusiv în afara orarului.

Este această tendință un fenomen intern sau reflectă o evoluție mai largă?

Radicalizarea este peste tot, și nu doar în rîndul tinerilor. Radicalizarea e și la vîrsta adultă, și acum sînt revolte împotriva partidelor care au făcut, în general Europa după al Doilea Război Mondial, în toate țările membre. România e pur și simplu sincronizată cu mișcări de revoltă, de refuz, de critică radicală, pe care le vedem la toate statele membre.

Repet, sînt contestate partidele care, la stînga sau la dreapta, au construit Europa, așa cum există ea. Aceste partide, care au făcut, în diverse momente ale istoriei postbelice, Europa, sînt cele criticate acum. De către cine? De către cei care își spun suveraniști, adică cei care ar vrea să se întoarcă într-o lume preeuropeană. Asta e o radicalizare care, acum tinde să contamineze și tinerii. Ea nu a început cu tinerii. Ea a început cu cei care votează. Generațiile tinere intră de șapte-opt ani încoace în vîrsta asta adultă, în care au drept de vot, preluînd „furia” pe care am văzut-o în Grecia, în Spania, Italia, Germania, în UK cu partidul care a forțat Brexit-ul. Peste tot au existat mișcări care au contestat „establishment-ul”. Asta este acum miza radicalizării, și ea, repet, este transmisă acestor tineri, și riscul e ca ea să devină majoritară, că acuma nu există o majoritate. Riscul este ca această frustrare, să ducă la putere partidele care au majoritate, nu sînt minoritare. Riscul e ca bulgărele ăsta de zăpadă să crească pînă cînd un asemenea partid chiar are majoritate.

„Social media a simplificat și a radicalizat suplimentar taberele și luptele”

Cît de importantă este mass-media în amplificarea sau diminuarea acestui fenomen?

Am să menționez ce a spus Giuliano da Empoli, și anume că în această epocă nouă a politicii, în care social media joacă un rol important, spațiul public se transformă într-un „ring al derbedeilor”. Nu mai există o deliberare bazată pe viziuni ideologice, pe schimburi de replici, pe controverse între tabere diferite, ci o confruntare ca între „doi pugiliști”, care trișează. „Bătălia” s-a degradat pentru că social media a simplificat și a radicalizat suplimentar taberele și luptele. Manipulările și minciunile sînt vechi de cînd lumea. Acum, ele beneficiază de un sprijin tehnic, de care nu beneficiau. Acum 30 de ani dacă spuneai o minciună într-un ziar, nu producea un efect atît de amplu, cum e acum o postare pe una dintre rețelele de socializare.

Cum ar putea evolua acest trend în următorii ani?

Acum, eu sînt, de felul meu, optimist, și am crezut tot timpul că binele se impune. Simt că există un soi de parcurs bun al societății. Mai greu, mai ușor, s-au împlinit tot felul de visuri, care au făcut bine unei societăți traumatizate de dictaturi, și noi am ajuns, astăzi, într-o comunitate politică foarte sofisticată și complexă. Din perspectiva României, eu sînt mai optimist, dar este clar că ne asumăm și riscurile care vin cu apartenența la Uniunea Europeană și apartenența la NATO.

Ce mesaj ați avea pentru tinerii care se îndreaptă spre aceste partide extremiste sau cu discurs radical?

Ce ziceam mai devreme, să încerce să stea cît mai mult în bibliotecă, lîngă cărți. Și să își ia destinul în mîini, adică dacă au o alternativă la starea prezentă, să o asume prin mijloacele politice clasice: partide și asociații. Nu îți rezolvă nimeni problemele, odată devenit adult; trebuie să îți iei viața în mîini.

***

Sursă cover foto: facebook.com