Într-o societate dezbinată de anularea alegerilor prezidențiale din anul 2024, artistul vizual Matei Bejenaru ne vorbește despre ascensiunea sa ca artist care și-a început cariera într-un context politic la fel de nefavorabil. Un drum anevoios, cu multe încercări, căci drumul începe cînd comunismul se sfîrșește.

Cînd ați descoperit că aveți o înclinație spre artă? Cum a arătat momentul cînd ați realizat că arta nu este doar un interes de moment?  

În anii ’80, am studiat la Facultatea de Electrotehnică, la Politehnică. Am terminat facultatea în 1988 și am profesat ca inginer pînă la Revoluție și după aceea alte cîteva luni de zile. Încă din timpul studenției la Politehnică am avut acest interes pentru desen. Am avut talent la desen și cred că îl am și acum. Desenam, să zicem, mai bine decît alții. Venind în Iași, am cunoscut studenți de la arte plastice și, împrietenindu-mă cu ei, am început să îi vizitez la atelierele lor de la facultate. În comunismul ăla trist și gri, am văzut o oază de libertate la Facultatea de Arte, unde studenții stăteau la șevalete și pictau. Am fost atras. Și atunci, la mijlocul anilor ’80, nu mă gîndeam să fac studii de artă, nici nu era posibil, era foarte complicat, dar m-am înscris la o școală populară de arte, la Iași. Am frecventat niște cursuri acolo, unde m-am familiarizat cu limbajul artelor plastice, am învățat ceva meșteșug și, pas cu pas, am început să îmi ridic ștacheta exigențelor, am vrut mai mult, pentru că în artă te perfecționezi toată viața. 

Avînd în vedere că ați urmat studiile la Politehnică, cum ați descrie trecerea de la domeniul ingineresc la artele vizuale? 

A fost o mare bucurie pentru mine, o eliberare. Am făcut sacrificii ca să fac ceea ce îmi place în viață, pentru că nu îmi plăcea să fiu inginer, mai ales în perioada comunistă; nu-mi plăcea acest lucru, nu-mi plăcea să stau în fabrică. Am fost foarte bucuros cînd, după Revoluție, a crescut numărul de locuri și s-a intrat mai ușor la Facultate de Arte. Pentru că la Arte se intra extraordinar de greu în perioada comunistă, erau foarte puține locuri.

În vara anului 1990, am dat la Facultate de Arte, secția pictură și am intrat. Mi-am dat demisia din serviciul de inginer și am început o nouă viață, ca student la Arte. 

Considerați că ați păstrat o anumită abordare tehnică, specifică ingineriei, în proiectele dumneavoastră?  

Inițial nu. În primii ani în care m-am format ca artist plastician, am învățat să pictez, să desenez, nu am avut o legătură directă cu ceea ce am învățat la Politehnică, în speță cu matematica, cu științele exacte. În ultimii ani de facultate, din dorința mea de a căuta noi limbaje artistice, de a explora teritorii noi în lumea artei, am descoperit forme de artă care se făceau cu tehnologie, în speță fotografia sau arta video. Fiind interesat de fotografie și artă video, trebuia să am și niște competențe tehnice, pentru că, lucrînd cu aparatură, trebuie să știi să o utilizezi conform intereselor tale. Atunci mi-am reactivat niște cunoștințe și competențe pe care le dobîndisem la Politehnică – să gîndesc abstract, să fiu metodic, să fiu organizat. 

„Societatea noastră e sub o presiune enormă legată de apărarea democrației”

Cum vă raportați la perioada în care ați fost student la Arte, Iașul anilor ’90? Ar exista schimbări în cariera dumneavoastră dacă ați fi fost student astăzi? 

Imediat după căderea comunismului, era un mediu tradiționalist și provincial, dar era o perioadă foarte complicată pentru societatea românească, era multă sărăcie. Eu am dus-o greu, pentru că am renunțat la un serviciu de inginer, eram căsătorit, aveam și un copil mic. Era o perioadă dificilă din punct de vedere economic. Am avut și perioade mai bune, în anii 2000, cînd, pe fondul interesului general pentru apropierea de valorile europene, interesul pentru dialogul cu lumea occidentală era mai dens față de cum este acum.

Acum trăim o perioadă foarte complicată din punct de vedere socio-cultural și politic. Societatea noastră e sub o presiune enormă legată de apărarea democrației. Sîntem în proximitatea unui război, lucrurile sînt mult mai complicate și acestea au repercusiuni și în contextul cultural.  

Am observat că deseori abordați în lucrările dumneavoastră tema transformării sociale. Ce v-a determinat să explorați acest domeniu? 

În lumea artelor vizuale contemporane, unde eu activez este o zonă de interes a artiștilor care au o conștiință civică, o conștiință socială. Pe mine m-a interesat acest lucru în special în anii ’90 – 2000, pentru că societatea românească era supusă unor transformări foarte profunde, dramatice adesea. Așa cum înțelegeam eu atunci forma și funcțiile artei, aceasta trebuia să susțină procesul de emancipare în societate. Atunci, nu puteam să fac o artă care să vorbească despre mitologiile mele personale, ci mai degrabă o arta despre cum arată societatea; așa am înțeles eu în perioada respectivă. În felul ăsta am avut proiecte artistice care cumva erau legate de ceea ce se întîmpla în societate, de migrația forței de muncă, de problemele legate de dezindustrializare, de tot felul de conflicte care erau în societate și care, într-un fel sau altul, mă afectau și pe mine. Eu însumi făcusem și studii de inginerie, lucrasem în industrie, iar industria fabricilor se cam închidea, oamenii rămîneau pe drumuri, era o perioadă destul de complicată. 

„Învăț tot timpul ce este fotografia”

Ce reprezintă pentru dumneavoastră fotografia?

Nu mai este o pasiune, este meseria mea, este activitatea mea profesională principală, sînt profesor de fotografie. Ca artist, în ultimii ani, în principal mă exprim în mediul fotografic. Deci este meseria mea acum, nu mai este o pasiune, e profesia, cu asta mă ocup. 

Există un moment în cariera dumneavoastră care v-a făcut să vedeți în fotografie mai mult decît ar putea vedea ceilalți? 

Ar însemna să fiu arogant să spun că eu văd fotografia altfel decît alții. Învăț tot timpul ce este fotografia și cum să ne raportăm la imaginea fotografică. Adică de la un an la altul cred că știu mai multe lucruri și înțeleg lucrurile mai în profunzime. Să nu uităm că în ziua de astăzi noi comunicăm în principal vizual, prin imagini, deci imaginea fotografică este omniprezentă în existența noastră. Și atunci sigur că ea are foarte multe semnificații și foarte multe chei de lectură. 

Sînteți de părere că există o corelație între perioadă și artă? Cum vă raportați la momentul artistic prezent față de cel al anilor ’90? 

E greu de făcut așa o catalogare. Cred că sîntem în perioade istorice diferite. După căderea comunismului, anii ’90 erau o perioadă de confuzie, de instabilitate și, în același timp, și de speranțe. Eu, ca artist, am fost un optimist, adică am sperat ca societatea să evolueze, să ne apropiem de lumea civilizată, lucru care s-a și întîmplat între timp.

Ceea ce se întîmplă acum este o perioada complicată, pentru ca trăim o perioadă istorică diferită. Lumea liberală este atacată din foarte multe direcții. Sîntem într-un context geopolitic complex din cauza războiului din Ucraina și lucrurile astea au repercusiuni asupra fenomenelor din societate, care cumva sînt reflectate și în zona culturală. Lucrurile astea eu le urmăresc cu interes, deseori cu îngrijorare.  

Care a fost sursa de inspirație pentru expoziția „Periferic”? 

Sursa de inspirație a ținut de viziunea mea de artist. Trăiam într-un loc provincial și cam izolat aici – așa percepeam eu Iașul atunci. Împreună cu niște colaboratori, unii erau tineri filozofi, am spus că dacă facem un festival de artă putem să dialogăm cu lumea artei care ne interesa pe noi și putem să integrăm Iașul într-o rețea de centre artistice, întîi în România și după la nivelul Europei, în care să avem un dialog profesional, lucru care s-a întîmplat. După vreo două ediții, festivalul „Periferic”, devenit după anii 2000, Bienala de Artă contemporană „Periferic”, avea un nume, o imagine, orașul Iași era văzut ca un centru interesant la nivelul țării și aveam dialog cu foarte multe scene artistice din Europa, din Germania, din Franța, Scandinavia. 

De ce s-a oprit proiectul în anul 2008, după cea de-a opta ediție?

Bienala nu a continuat din mai multe motive. Un prim motiv a fost faptul că eu eram, să zicem, motorul acestei Bienale, eram directorul artistic, eram implicat în atragerea de fonduri, în comunicare și ajunsesem la o saturație și la o oboseală copleșitoare. Deja evenimentul avea o anumită complexitate. Sigur că lucram cu niște colegi, în Asociația „Vector”, dar trebuia să luăm niște decizii la nivel de structură organizatorică. Aveam nevoie de o instituție mai puternică, care să fie mult mai bine finanțată, să avem oameni care să facă opt ore pe zi doar pregătirea evenimentelor, lucru care nu era posibil.

Noi eram deja cadre didactice la Universitatea de Arte și activitatea didactică presupunea o anumită energie, nu avem timp să ne ocupăm 100% doar de Bienală. Al doilea motiv, era că eu eram atunci, ca și acum, un artist. Dacă făceam o bienală din poziția de organizator, nu puteam să mă ocup de arta mea. Mi-am dat seama că vreau să fiu artist; atunci, dacă vreau să fiu artist, renunț la a mai fi organizator.

Poate un ultim motiv important a fost acela că în toamna lui 2008 a început criza financiară. Începînd criza financiară, accesul la resurse a fost extraordinar de limitat și am pierdut sponsori, am pierdut posibilități de a atrage fonduri. Nu mai erau bani pentru a continua. Atunci proiectul s-a oprit, dar poate a fost bine că s-a oprit, căci a fost un proiect de succes și s-a oprit, dacă pot să spun așa, între ghilimele, în plină glorie. Nu a fost un eșec, astfel încît să îl oprim. 

Cum v-a schimbat statutul de profesor percepția asupra propriei arte?  

Nu aș zice că arta mea a devenit domestică, dar nu am atins teme foarte radicale și controversate, pentru că, prin poziția în care sînt, de profesor și artist, am și niște responsabilități la nivel etic, de care sigur că țin cont. 

„Probabil că și eu aș fi făcut puțin altfel arta, dacă începeam acum” 

Cînd vă uitați la proiectele din ultimii 30 de ani, vedeți un fir coerent, sau fiecare proiect abordează o direcție proprie? 

Cred că există un fir coerent. Aș spune că am avut două etape importante în cariera mea de pînă acum. O primă etapă, anii ’90 – 2000, aproape 20 de ani, în care am avut o sensibilitate mai mult legată de probleme sociale, iar din 2010 pînă în prezent, deci de 15 ani, sînt foarte interesat de explorarea mediului fotografic și de film. 

Cum vă raportați la noile generații de artiști?

Cu speranță, pentru că eu consider că sîntem o comunitate transgenerațională, adică sîntem oameni de diferite vîrste, dar avem o pasiune comună.

Sîntem foarte puțini și atunci îmi doresc să avem o comunitate pe scena artistică, să apară tineri artiști care să vină cu proiecte interesante, cu viziuni noi cu care să îmbogățim contextul. 

Considerați că arta dumneavoastră ar fi fost la fel de apreciată dacă ați fi început astăzi, într-o generație dominată de tehnologie avansată și AI? 

Probabil că și eu aș fi făcut puțin altfel arta, dacă începeam acum. Pe mine mă interesează tehnologia, dar, desigur, am un profil artistic oarecum conturat. Cred că dacă aș fi fost cu o generație mai tînăr, cu 25-30 de ani mai tînăr, probabil că aș fi abordat mediile astea care mă interesează, fotografia si filmul, dintr-o perspectivă specifică generației mele, adică a unui tînăr. Eu am deja o memorie, niște acumulări în 30 și ceva de ani, care sînt adînc înrădăcinate în felul în care gîndesc și în felul în care îmi dezvoltă o sensibilitate pentru fotografie și film. 

Ce credeți că spune propria artă despre artistul Matei Bejenaru? 

Cred că este autoportretul meu. Vorbește despre valorile mele, în care cred, despre felul în care înțeleg eu lumea, despre emoțiile pe care le am și despre interesul pentru mediile cu care lucrez, așa cum am spus de mai multe ori, fotografia și filmul.

Scurtă biografie

Matei Bejenaru este artist și fondator al Bienalei „Periferic” din Iași, România. Înființată în 1997, ca festival de performance, „Periferic” s-a transformat într-o bienală internațională de artă contemporană condusă de artiști, definită ca o platformă pentru discuții despre contextele istorice, socio-politice și culturale ale orașului.

Împreună cu un grup de artiști și filosofi din Iași, Matei Bejenaru a fondat Asociația „Vector” în 2001, o instituție de artă contemporană care a sprijinit scena artistică locală emergentă pentru a deveni vizibilă la nivel local și internațional.

A fondat, în 2015, împreună cu un grup de artiști și profesori, Centrul de Fotografie Contemporană din Iași.

Între 2011 și 2012 a fost profesor invitat la Universitatea din Québec, Montréal (Canada).

În proiectele sale artistice recente cercetează materialitatea mediului fotografic și politica reprezentării în format documentar. Folosind platforma tehnologică analogică, se concentrează asupra procesului fotografic ca martor al crizei singularității și a angajamentului artistic.

Predă fotografie și video la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași.