Este una dintre figurile centrale ale culturii scrise din Republica Moldova: critic literar, eseist, prozator, dramaturg și editor, un om care a trăit literatura nu doar ca vocație, ci ca spațiu de refugiu, experiment și responsabilitate culturală. De la podul plin de cărți al copilăriei din Petreni pînă la conducerea Editurii Știința, parcursul său vorbește despre „intrarea în lume pe poarta cărților”. În acest interviu, Mircea Ciobanu reflectează asupra formării sale, asupra literaturii ca artă unică și indivizibilă, asupra identității culturale, dar și asupra viitorului scrisului într-o epocă dominată de tehnologie și inteligență artificială.

În copilăria dumneavoastră, în satul Petreni (raionul Drochia), ce sau cine v-a influenţat primordial decizia de a deveni scriitor?

Probabil că nu aș putea să numesc o persoană anume, pentru că, pentru mine, de fapt literatura a fost mai degrabă un refugiu. Îmi vine greu acum să definesc nevoia aceasta de a evada din lumea din jur. Eram în podul casei părintești, care semăna cu o mansardă și care era plină de cărți ale fraților mei mai mari, adunate cine știe de pe cînd și de unde, din epocile cele mai străvechi. Imaginează-ți că astea erau o adevărată bibliotecă depozitată, pentru că trebuiau să fie undeva păstrate. Fiindcă erau cărți foarte vechi, multe nu aveau coperte, unele dintre ele erau învechite recent și eu puteam să am toate datele problemei ele fiind foarte diferite. Ce ar fi însemnat aceste cărți? Ca să încerc să fac o listă. Erau, de exemplu, manualele de fizică și de chimie ale fraților mai mari, pe care eu le studiam cu nesaț. Îmi plăceau foarte mult experimentele de chimie, de fizică. Cărțile, manualele de istorie, din care eu învățam istoria, cărțile de beletristică – probabil de aceea și stăteau în pod -, ale unor autori din epoca pre-sovietică, fie ale celor contemporani; fie în română, fie în chirilică, fie chiar în rusă.

Îmi amintesc, de exemplu, cărțile despre Sherlock Holmes, cărțile care m-au educat mai mult decît altele, adică m-au învățat că literatura asta înseamnă o anumită intrigă, o anumită încifrare, pe care trebuie să o dezlegi, adică din oficiu deveneam și cititor și critic, pentru că toate astea trebuia cumva să le trec și prin filtrul unor interpretări. Și tot aici lucrările cele mai anoste din literatura realistă, de exemplu, Pămînt veselenit, pe care le citeam. Era o amestecătură din care, după asta, nu puteam să fiu scriitor, trebuia să devin critic literar, pentru că ele erau atît de diferite, încît ar fi urmat în continuare să fac o anumită clasificare.

Iată, acest refugiu m-a făcut să îndrăgesc acest gen de activitate umană care se numește lectura.

Deci, pînă la urmă, lecturile au fost influența primordială.

Absolut.

„Intrarea în lume pe poarta cărților’’

Ce însemna pentru tînărul Mircea V. Ciobanu să studieze filologia, în contextul sovietic?

Ei bine, eu am continuat această investigație, pe terenul literaturii și ulterior, la școala de la Drochia, școala medie, azi îi spune Liceul „Mihai Eminescu”. Pe de o parte, niște colegi îmi aduceau niște cărți, zic, interzise, de exemplu Eminescu, Ediția Perpessicius, primul volum, în care, pentru prima dată, citeam „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”. Eu știam edițiile antume ale lui Eminescu, editate la Chișinău, și această poezie nu era, sau „Doina” ori alte texte de genul acesta, și descopeream că există o literatură la care ne-a fost limitat accesul.

Pe de altă parte, exact aceeași colegă mă făcuse într-un fel să îndrăgesc literatura rusă, alta decît cea care se preda în școală – Dostoievski, Gogol. Dacă m-ar fi întrebat cineva ce vreau să fiu, aș fi spus aviator, dar deja nu mai era original. Eu am doi frați aviatori, mai mari decît mine. Și atunci așa, ca într-un fel de replică, ziceam că vreau să mă fac marinar. Dar ziceam numai. Pînă la urmă am făcut făcut trei ani de marină militară după școală. Și mi-am îndeplinit această poftă să mă fac marinar. Am fost marinar pe Oceanul Pacific.

Dar cînd am absolvit școala, trebuia să iau o decizie și mai curînd ar fi trebuit să studiez ceva de genul fizicii, poate și matematicii. Mi-am dat seama că nu cunosc nimic, nu m-a preocupat nimic la modul foarte serios, decît lecturile. Și atunci am mers la filologie, unde mi se părea că asta ar fi trebuit să fac. Și pînă la final a rămas filologia, iar la modul serios asta s-ar fi întîmplat cu orice meserie. Totuși ea m-a condus și spre toate celelalte. Adică, aici, mai degrabă, e ca și cum nu aș fi ales o cale, ci aș fi ales o poartă. Uite, eu intru în lume pe poarta filologiei, pe poarta cărților.

Ați lucrat ca profesor, lector la liceu și universitate, apoi ați devenit redactor-șef la Editura Ştiinţa. Cum a fost această tranziție?

Cred că este o temă foarte interesantă. Nu e tema mea tema responsabilităților, pentru că eu, mai curînd, orice aș fi făcut, tot timpul am evadat în domeniul acesta al cărților, dacă nu în calitate de cititor, în calitate de scriitor, tocmai pentru faptul că nu sînt un tip foarte responsabil. Nu am vrut niciodată să fiu profesor. Mult mai tîrziu, cînd am fost și profesor de școală, de liceu, de universitate, pe urmă am ajuns la editură, am început să lucrez cu niște colegi, să-i ajut să facă niște manuale, care nu era chiar domeniul meu, dar m-am implicat. Și mi-amintesc de replica unei colege cu care eram coautor de manuale pentru clasele primare. Și care zice: „Plînge școala după tine”. Adică, au văzut că, în tot ce sugeram eu în calitate de autor sau redactor de manuale am idei pe care ar dori să le aibă profesorii care le predau. Deci, felul de a discuta cu studenții, cu colegii, cu elevii, cu tot cei care vor să înțeleagă un lucru, m-a făcut să cred că eu aș putea să fiu și profesor. Dar, probabil că doar în sensul ambițiilor pe care le au la modul general basarabenii sau românii – că toți vor să învețe minte pe altcineva. Asta e o calitate națională. Nu cu exemplul lui, el poate nici măcar să nu aibă nimic la baza acestei dorințe, dar dorința aceasta de a învăța minte pe cineva, de a-i spune că nu a procedat corect, există.

Oricît m-am împotrivit, pînă la urmă m-am pomenit că am fost profesor și de școală obișnuită, și de școală tehnică, și de liceu, și am predat la două, ba chiar la trei universități. Cînd a venit oferta de la editură, am înțeles că în sfîrșit mi-am amintit iarăși copilăria mea, că atunci cînd citeam eu cărțile cel mai mult visam nu atît să scriu cărți, cît să fac cărți.

Chiar despre asta este următoarea întrebare. Scrieți poezie, dramaturgie, critică, eseuri și proză. De unde vine această diversitate?

Ele au venit în viața mea cumva în mod diferit. Cu poezia, aproape că nu ar trebui să explic, pentru că toată lumea care este pasionată, care-i bolnavă de partea scrisului, începe cu poezia. Poezia este adresarea ta directă față de lume, de parcă ai avea ceva să spui. Și atunci cînd ai ceva de spus, atunci dai tot la o parte și spui.

Cu proza, este aproape tot atît de simplu, pentru că dacă ai intrat în literatură, toată lumea te așteaptă și zice, bun, dar ce ai scris tu? Să spui că ai scris o carte de poezii, parcă nu-i argument. Dacă ești scriitor, înseamnă că ai „comis” o ficțiune, o narațiune, ai inventat ceva, îți lucrează imaginația. Deci proza cam de aici ar veni.

Cu teatrul, relația este surprinzătoare, dar logică. Eu lucram, înainte de a intra la universitate, în întreprinderi foarte serioase și cu salarii foarte bune, pînă cînd un coleg de-al meu, pictor, acum locuiește la Piatra Neamț, este foarte cunoscut în mediile artei din nordul Moldovei, Arcadie Răileanu, zicea că ar fi normal, totuși, să mă angajez la ceva mai apropiat de domeniul acesta în care lucrez. Și m-am angajat lucrător de scenă la Teatrul „Luceafărul” de la Chișinău. Atunci am descoperit tot mecanismul teatrului din interior. Și primele mele piese, de fapt, erau așa, cam în ideea cu care a început și Ionescu, niște anti – piese, adică un teatru altfel. Mi se părea banal să tot montăm niște istorie care se joacă pe scenă, cum se jucau pe paginile cărților. Ceva mai neobișnuit. Să nu fie doar niște narațiuni, dar să fie un efect scenic. Și atunci am făcut aceste experimente, mi-am scris aceste piese, ca să aflu ulterior, cu uimire, că ele au început să fie montate. Să te apuci să montezi o scenă, o piesă care este din oficiu o replică la tot teatrului existent mi s-a părut un risc foarte mare, dar uite că au făcut. Au montat aceste piese Dumitru Griciuc la Teatrul Național din Bălți, Emil Gaju la Teatrul „Mateevici” de la Chișinău. Toate astea nu m-au făcut să mă iau în serios ca dramaturg, dar am rămas pe aceeași linie a experimentului literar de orice gen.

Astăzi, mulți autori se concentrează pe un singur gen literar. De ce considerați că merită explorate mai multe genuri? Ce cîștigă și ce riscă un scriitor din Republica Moldova atunci cînd este atît de versatil?

În principiu, cred că ar trebui să convenim asupra unui lucru. Iată, am să iau două genuri adiacente, tot atît de populare ca și literatura – muzica și pictura. Foarte diversă este pictura, ca evoluție în timp, feluri de compoziții, culori, forme, etc. Tot așa și muzica. Unii preferă sonatele, alții improvizațiile, alții simfoniile. Niciodată nu apare întrebarea aceasta de ce există sau nu există această diversitate. Noi întotdeauna înțelegem că aceasta este muzica.

Exact același lucru, în principiu, se întîmplă și în literatură. Ne-am obișnuit cu despărțirea aceasta pe genuri, numai că – vă spun asta așa, în calitatea mea de critic literar -, toate acestea sînt noțiuni sau teorii necesare mie, criticului, comentatorului. Deci, trebuie toate astea cumva să le explic cititorului și, atunci, eu inventez teoria figurilor de stil, eu inventez teoria structurilor prozodice, eu inventez teoria structurii unei opere epice sau dramatice. Cel care scrie, le scrie în măsura în care își dezvoltă cel mai bine abilitățile sale sau intenția propriu-zisă, aplică o formulă care nu ar trebui să fie neapărat clasificată într-un anumit gen, sau nici măcar într-un curent sau altul, sau nici măcar în faptul că este sau nu este literatură, pentru că tot ce face el este literatură. Și, în sensul acesta, la întrebarea de ce această diversitate și de ce unii preferă această diversitate, răspunsul meu este că tocmai că nu există decît literatură. Cuvîntul scris, cuvîntul inspirat, cuvîntul artistic, expresia artistică sau tot ce poate fi exprimat prin cuvînt este o singură artă.

Druță, de exemplu, a scris Balade din Cîmpie. Uitați-vă numai cum sună – Balade din Cîmpie. Nu te gîndești că este un roman. Pentru că, de fapt, nici nu este un roman, este un poem. Este un poem în proză.

„Literatura română, unică și indivizibilă”

Într-un interviu ați afirmat că revenirea la alfabetul latin și lupta pentru limbă în 1989 nu au fost doar acte lingvistice, ci de identitate naţională. Cum vedeţi astăzi rolul scriitorului și al criticilor literari în definirea identităţii naţionale a Republicii Moldova?

A fost un experiment în anii ’32-’37 în Transnistria. Transnistria, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, era un cap de pod pentru recucerirea Basarabiei și chiar răsfrîngerea acestor idei bolșevice în toată România. Și atunci cineva a spus că facem aici o republică în care să se scrie cu alfabet românesc, ca să se subînțeleagă, că noi, după asta, vom prelua și Basarabia, vom prelua și România, pentru că modelul adevărat este cel socialist, comunist. Cînd au început să scrie cu alfabet românesc, s-a produs o schimbare pe care nimeni nu a așteptat-o. Ca să scrie cu alfabet românesc, nu era vorba doar de scrierile românești existente, ci toți au început să se orienteze spre scrierile românești dintotdeauna, scritorii noștri clasici, literatura română contemporană, etc. S-a schimbat limbajul, vorbirea orală s-a schimbat datorită unei schimbări de alfabet. Și asta a creat un șoc pentru toți adversarii, toți anti-românii de acolo din Transnistria, încît numai cinci ani a durat experimentul acesta și toți inițiatorii, toți cei care au scris în alfabet românesc au fost împușcați în 1937. Adică schimbarea alfabetului a demonstrat că schimbă și mentalitatea.

Cînd a ajuns aici să se schimbe alfabetul (în perioada 1985-1987, n.r.), împotrivirea a fost mare, pentru că s-au temut că se va întîmpla același lucru. Și evenimentele au demonstrat că nu degeaba s-au temut. Pentru că atunci cînd s-a trecut la alfabetul românesc, noi am început să retipărim și toate operele scriitorilor români. Și cînd am început lupta pentru limba și alfabet, s-a developat înspăimîntător pentru cei care erau în funcțiile acestea de răspundere, că toate conduceau spre identitate națională. Cînd s-a produs această ruptură, s-a demonstrat că noi ne pomenim că s-a prăbușit Uniunea Sovietică.

Dar nu s-a prăbușit Uniunea Sovietică și cu asta s-au încheiat toate. În primul rînd, nu s-au încheiat niciodată. În al doilea rînd, noi, cînd am ieșit cu lupta noastră pentru identitatea națională, am fost printre cei care am promovat și am provocat prăbușirea Uniunii Sovietice. Nu am beneficiat de faptul că ea s-a prăbușit, noi am contribuit, noi am solicitat această independență, am obținut-o prin luptă. Și asta a însemnat foarte mult, ca poziție a noastră. Am fost printre cei care am tins spre asta. Asta e una la mînă.

A doua – fiindcă niciun alt domeniu nu s-a manifestat așa cum s-au manifestat scriitorii, profesorii, intelectualitatea în lupta pentru limbă și alfabet, azi constatăm un lucru foarte simplu : s-a produs unirea. Ne publicăm în revistele și site-urile din România, autorii din România se publică la noi. Pe terenul acesta nu avem decît o singură problemă  – că pentru anumite cărți eu trebuie să trec granița, ca să mi le cumpăr, pentru că, fizic, aceste cărți nu circulă așa de liber cum circulă ele în România.  În bună parte pe terenul acesta al literaturii nu mai există niciun fel de despărțiri! La Editura Cartier, stă în lucru cartea mea cea mai recentă, care se numește Literatura română din Republica Moldova 1991-2025. Istoria unor cărți. Eu constat (în acest volum, n.r.) că toată literatura care s-a scris la noi în limba română din 1991 pînă astăzi este parte a literaturii române. Adică, aproape că e un raport de program încheiat. Deci, nu există limbă moldovenească, cu siguranță. Este unică și indivizibilă – literatură română.

În calitate de critic literar și om de carte, cum apreciaţi raportarea tinerelor generaţii basarabene faţă de literatura clasică și limba română?

Eu aici aș spune primul lucru îmbucurător. Literatura tinerilor și atitudinea tinerilor față de literatura clasică nu mai diferă astăzi, dacă vorbim de tinerii din Basarabia sau tinerii din România. Este aceeași atitudine. Adică ori îi acceptă pe clasici total sau parțial, mai curent, ori nu îi prea agreează, ori sînt indiferenți. Așa că, în sensul acesta, ne-am unificat. Atitudinea relativ indiferentă față de literatura clasică este pe ambele maluri.

Pentru mine mult mai important este această sincronizare a ceea ce gîndesc și fac tinerii de aici și de acolo, pentru că mult mai important este ce se va întîmpla în continuare și eu aș vrea foarte mult ca ei să meargă împreună. Dar faptul că ei se solidarizează împotriva vîrstnicilor este dintotdeauna o calitate a vîrstei și a artei. În fiecare generație. Și mie îmi plac. Important pentru mine este ca să vină cu altceva. Să demoleze, mare treabă ! N-am nimic împotrivă, lasă-i să demoleze. Dar să vină cu altceva, să spună, uite, noi venim cu ceva care nu s-a mai făcut pînă la noi. Atunci eu îi aplaud. În discuțiile colegii mei, eu nu sînt conservatorul, eu sînt mai degrabă modernul, mă încerc cu colegii mei, chiar și mai tineri decît mine, care sînt așa conservatori și clasici. Și de ce? Eu îi înțeleg mai bine pe tineri, pentru că este firesc să vină de la ei o altă viziune, doar să existe. Și mai ales că ei își pot permite. Și eu pot să greșesc, dar atunci cînd greșesc eu, cineva mi-ar spune că, bine, frate, ce ai făcut tu atîția ani ca să mai greșești și acum?

Dar tinerii au dreptul să greșească?

Absolut, absolut.

Ca redactor-șef la Editura Știința, după ce criterii alegeți o carte care merită să fie publicată?

Un criteriu este necesitatea absolută, necesitatea eternă. Că cineva trebuie să facă aceste cărți. Aceste cărți trebuie să existe. Place cuiva? Sînt solicitate sau nu? Și noi facem foarte multe cărți de genul acesta, cărți de bibliotecă, colecții solide, ediții critice, care stau foarte bine în biblioteci și ele, oricum, vor fi solicitate.

Eu încerc de fiecare dată și lecturile să le fac din perspectiva cititorului, dar nu a cititorului inocent, nu a cititorului care nu a mai văzut cărți în viața lui, dar a cititorului competent, a cititorului eficient, a cititorului care își dorește acest lucru. Majoritatea cărților pe care le edităm noi sînt cărți de colecție și incluse în colecție, pe lîngă cele de utilitate științifică, pentru că noi am venit dintr-o tradiție științifică, fiind Editura Academiei de la Chișinău.

Într-o lume globalizată cu influențe externe, inteligență artificială la cotă maximă, cum vedeți viitorul literaturii române/moldovenești

Să vedem ce înseamnă aici rolul, pentru că dacă noi interpretăm rolul în sens de care este datoria, care este obligația literaturii și așa mai departe, eu aș spune că la asta mai puțin mă pricep. Dar dacă ar fi doar în sensul de o intuiție, primul lucru pe care l-aș spune este că lumea de azi citește mai mult decît cred alții. Noi avem o lume care este impusă mai mult decît pînă la noi să comunice prin scris.SMS-ul, Facebook, orice altceva, cu excepția TikTok-ului – numai TikTok-ul mă deranjează în cazul de față -, în toate, ca să comunici, trebuie să știi alfabetul, ori ca să citești, ori ca să scrii. Este deja un bun început. Nu că un bun început, dar un fel de menținere în formă. Pentru că se întîmplă că cineva să aibă necesitatea de a spune mai mult decît s-a spus prin mesaj, să-ți dea link-ul, ca tu să mergi la textul mai mare. Deci deja este o trimitere la scris. Nu mai pun că se comunică și în marginea unor cărți. Se comunică și în marginea unor filme, care sînt și ele narațiuni, care fac și ele parte din această artă a povestirii. Adică prima mea presupunere este că asta nu dispare, și nu dispare pentru că există această necesitate. Necesitatea de a comunica este și necesitatea de a comunica cu cuvinte. Scrise, spuse, într-un fel sau în altul. Asta îi face pe mulți să citească și ca necesitate organică.

O să fie inteligența artificială care o să scrie mai bine decît Lev Tolstoi? Eu am să citesc și am să admir ceea ce a scris. Eu nu cred că va fi asta, dar dacă ea va scrie, înseamnă că Lev Tolstoi nu trebuie să se supere. El trebuie numai să facă un efort în plus să o întreacă.

Deocamdată inteligența artificială are o calitate foarte bună. Dar nu se compară cu gîndirea omenească. Adică asta ar fi răspunsul. Că nu există o problemă astăzi cu cititul, devreme ce toți au acces la citit și toți au acces la difuzarea celor scrise.

„Important să fii tot timpul cu antenele active’’

Și o ultimă întrebare. Cum a schimbat pandemia (sau per ansamblu contextul contemporan) perspectiva dumneavoastră asupra literaturii, comunicării culturale, și asupra rolului scriitorului/editorului în societate?

Bine, pandemia este o năpastă, dar noi avem niște exemple cînd pandemia pentru literatură a fost benefică. Fără pandemie nu ar fi existat un roman ca Dragostea în vreme de ciumă, al lui Marquez sau Decameronul lui Boccaccio, romane scrise pe fundalul unor pandemii.

A doua. Pandemia ne-a limitat comunicarea directă, dar nu ne-a limitat comunicarea absolută. Pandemia ne-a dat niște pauze și ne-a dat niște posibilități de a testa niște mecanisme.

E important să fii pe fază și să știi cum să valorifici năpasta asta de pandemie sau orice altceva. Și, pe de altă parte, să știi cum să valorifici o șansă care ți se oferă și tu încă nu înțelegi că este o șansă care ți se oferă. Și din ce perspectivă o privești, pînă la urmă. Important să fii tot timpul cu antenele active.