Ce se întîmplă cu copiii care nu au unde să se mai întoarcă? Cum se traduce viitorul atunci cînd limba maternă devine o armură, iar cea adoptivă un instrument de supraviețuire? Dar cu cei care care ajung să-și construiască o viață într-un loc care nu a fost niciodată „acasă”? Într-o lume în care centrele de refugiați ucraineni se închid din lipsă de fonduri sau reconfigurări de organigrame, viața lor a rămas suspendată într-un „pînă cînd” administrativ.

Căutarea mea a început într-o zi de vineri, pe dealurile Buciumului, unde Google Maps m-a abandonat printre vile noi și șantiere care miroseau a pămînt. Am dat piept mai întîi cu izolarea, apoi cu zidul invizibil al birocrației. De la o poartă deschisă larg din Bucium, la rugăciunile oamenilor din fața spitalului din Tătărași și pînă în biroul mic al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Iași, marcat sec cu „Mass Media”, am învățat că, înainte de a vedea un chip, trebuie să primești o ștampilă. Am spus „bună ziua” birocrației, am tras aer în piept și am așteptat ca aprobările să lase loc poveștilor.

Luni dimineața, sub un cer gri care părea să se prăbușească peste Iași, am trecut pragul Centrului de Servicii Sociale Bucium. Dincolo de ușa impunătoare, o barieră îmi pune la încercare nu doar forța fizică, ci și intenția de a găsi un tînăr ucrainean refugiat gata să-și traducă viața pe înțelesul unui străin din aceeași generație. Însă, înainte ca vreun glas să se facă auzit, am dat de un perete care refuza cu încăpățînare să mai fie doar un zid alb de instituție. Avea culori țipătoare, care „mușcau” din monotonia holului. Mesajul, scris cu litere chirilice, pe care nu îl înțelegeam, stătea proptit între un galben de lan de grîu și un albastru care nu aparținea cerului de acasă: „Plaiul meu frumos și darnic/ Și limba mea cea de privighetoare Iubește, dăruiește, ocrotește/ Tot ce este Ucraina”.

În liniștea holului prindeau contur liniile unei fete blonde „tatuate” pe zid. Purta haine tradiționale, avea părul lung, prins într-o cosiță ce părea să împletească două lumi. Făcut de cineva care nu doar pictase, ci se „spovedea” pe tencuială, acel chip mi-a urat bun-venit fără politețuri inutile. Era un salut mut, care îmi spunea că în acea clădire, înainte de a găsi „refugiați”, voi găsi artiști care și-au luat țara în rucsac și au purtat-o pe vîrful pensulei.

Nu sînt singură. Cinci perechi de ochi mă scanează cu un amestec de scepticism și curiozitate care le trădează vîrsta. Stau grupați ca o frăție pentru care siguranța stă în numărul de umeri apropiați.

În Iași au venit 43 de copii ucraineni în anul 2022. În aprilie 2026 au mai rămas șase. Un mic grup relocat dintr-un centru din Dnipro într-un tren, apoi autocar, iar după un drum de zece ore la Centrul Social Bucium.

„Dacă ai voință, înveți. Nu există nu pot”

Cinci băieți și o fată… Aceasta este o declarație de independență, îmbrăcată all-black, la costum, cu o sprînceană tăiată, care îi dă un aer de „nu te juca cu mine”, părul care îi atingea coatele, metalul strălucitor al piercingurilor și cerneala care îi curge pe sub piele, unde trăiește Lil Peep, rapperul ei preferat, proiectat într-un „purgatoriu” personal: poartă un hanorac pe care scrie „Hell”, are părul roz și un cerc de înger care îi plutește deasupra capului. Chipul lui e straniu de șters, are doar sprîncenele, de parcă restul trăsăturilor s-au topit sub greutatea muzicii. E un simbol al unei generații care știe că poți purta „iadul” pe haine și „raiul” deasupra capului în același timp.

Mai jos, trei fluturi își extind aripile deasupra unor cuvinte scrise cu litere de mînă: „Moonlight dancer”. Lîngă ei, o dantelă de tuș se prelinge pînă pe degetul arătător, transformînd fiecare gest al Karinei într-o prelungire a acestei dansatoare a lunii.

Pe brațul drept, doi fluturi par prizonierii aceleiași soarte, legați unul de altul prin linii subțiri, ca niște eșarfe de vînt, dar care se încăpățînează să zboare în direcții opuse. Lîngă ei, un personaj scos direct din lumea desenelor animate, un dragon, care pare să supravegheze promisiunea de sub el: „Dream”.

„Mă numesc Karina. Nu știu dacă trebuie să spun ceva despre mine”, spune într-o română atît de curată, încît te întrebi dacă nu cumva limba noastră a fost mereu a ei. A învățat-o „furînd-o” de la copiii români, prin parcuri, în doar două luni. „Dacă ai voință, înveți. Nu există nu pot”, spune ea, pe un ton grav, care ar putea tăia sticla.

Karina este vocea grupului, în clasa a XI-a la Liceul Tehnologic „Petru Poni” din Iași. Lîngă ea, trio-ul de clasa a VII-a de la Școala „Veronica Micle” pare desprins dintr-o revistă de sport. Dania are 15 ani și un calm care te pune pe gînduri. Ar vrea o firmă de haine și iubește Copoul pentru că e „pace”. Poate că pentru el pacea nu e doar absența războiului, ci și liniștea de sub Teiul lui Eminescu.

Jenia, fratele  Karinei, are acea timiditate care te face să vrei să taci, ca să nu-i sperii gîndurile. Își tot fixează ochelarii cu un gest repetitiv, ca și cum ar încerca să focalizeze un viitor care încă se lasă așteptat. Sînt doi frați care traduc aceeași experiență în limbi diferite – ea o poartă ca pe un strigăt în piele, el o caută în viitor, cu privirea încă adăpostită în spatele dioptriilor.

Tot în grup este și Vasile, student în anul I la Facultatea de Educație Fizică și Sport, care se descurcă surprinzător de bine cu limba română. Recent, s-a vopsit blond, pentru că „voia o schimbare”, și s-a mutat de la căminul universității înapoi în centru, din cauza unor „problemuțe” administrative care l-au readus printre ai lui.

Apoi, e „ Domnu’ Ivan”. La 17 ani, emană o siguranță de sine care smulge zîmbete. Un fan Ronaldo, care vede în Iași „prespectivă” – un cuvînt greu, pe care îl pronunță cu o ușoară poticneală, dar cu o convingere absolută.

„Dacă lupt pentru țara mea, mor ca un erou”

La capătul mesei, într-un exil autoimpus de restul grupului, stă Eduard, supranumit și Edi. În timp ce Karina folosește limba română ca pe o punte, Edi o folosește ca pe un zid. Tace, dar asistenta socială Ana-Maria Stan mă asigură că Edi înțelege româna mult mai bine decît o vorbește, doar că refuză să dea satisfacție unei realități pe care nu a ales-o.

Edi nu pictează ziduri, dar este un spirit migălos, îi plac mecanica și ordinea pieselor de Lego – o pasiune rămasă moștenire de cînd construia lumi mici alături de mama lui. Pentru Edi, viața e un motor care s-a gripat în 2022. Locul lui preferat din Iași? Releul din Bucium, de unde se vede tot orașul. Băiatul care mi-a desenat cu degetul pe masă cifrele vîrstei lui este singurul care privește constant spre Est. În timp ce ceilalți caută „perspectiva” la Iași, Edi caută drumul de întoarcere. „Vreau să fiu militar. Să merg pe front. Dacă lupt pentru țara mea, mor ca un erou.” Povestea patriotului trece prin filtrul Karinei, dar privirea lui nu are nevoie de traducător. Are acea speranță. Pentru el, eroismul nu e o metaforă, vrea să meargă acolo unde piesele sînt aruncate în aer, să pună umărul la asamblarea unei victorii, chiar dacă prețul e propria lui demontare.

Dacă s-ar termina războiul, Edi spune că „ar aștepta altul”, cu un umor negru care funcționează ca o armură. Cum îi explici unui băiat de 17 ani că lumea nu are nevoie de mai mulți eroi morți, ci de mai mulți mecanici vii?

Cu un timbru liniștit, asistenta socială îmi mărturisește că Edi e „unic”. Acest soldat„wanna be” vede lumea prin lentila unei școli speciale, un univers unde piesele se îmbină greu, iar adaptarea la România funcționează ca un motor care scoate fum. Pentru el, limba ucraineană nu e doar un grai, ci singura armură care îi vine bine. Își dorește o școală în limba lui, dar, într-un sistem grăbit, Edi rămîne cu speranța.

Karina vorbește despre Liceul „Petru Poni”, unde face „multă chimie”, H2O, titrări, eprubete. „Mi se pare complicat, e prea multă materie”. E ironic cum problema principală de la școală e cauzată de Mendeleev.

Îmi explică cum a învățat româna, ascultînd ritmul străzii pînă cînd urechea i s-a obișnuit cu muzica limbii noastre. „Nu mi s-a părut greu. Dacă ai voință și vrei, înveți repede”, spune ea, iar în vocea ei nu e aroganță, ci o mentalitate de supraviețuitor. A făcut schimb de experiență cu o prietenă româncă: gramatică contra chirilică. Acum, Karina e „vocea” care ajută la nevoie, dar dincolo de cuvinte, e decizia: „Eu am de gînd să rămîn aici. Nu vreau să mă mai întorc. Nu are rost, chiar și dacă s-ar termina războiul. Vreau să termin liceul, să muncesc”. Pentru Karina, Ucraina e o fotografie care se decolorează. Cînd o întreb despre pictură, despre peretele de la intrare la care a lucrat o săptămînă întreagă, privirea i se stinge puțin. Arta ei nu e un hobby, e o „evadare”. A pictat chiar și pentru diriginta ei, a primit bani, s-a gîndit să aplice inclusiv la Universitatea de Arte, dar apoi intervine acel „nu știu”.

„M-am cam pierdut în gîndul meu și mi-am pierdut și cheful”, mărturisește ea. Culorile și-au pierdut sensul pentru că realitatea a devenit prea densă. Tatonează ideea viitorului ca și cum ar pipăi un obiect fierbinte: ba artistă, ba profesoară de sport, lovindu-se însă de bariera propriei inimi care „are niște probleme” și de greutatea sutelor de pagini pe care trebuie să le scrie la liceu.

„Cea mai mare barieră nu e limba, ci mila”

Îi întreb cum a fost prima zi. Băieții tac. Erau prea mici pentru a-și mai aduce aminte, dar Karina reconstituie scena cu o precizie uimitoare. Își amintește goana de la 5 dimineața, lătratul cîinilor care simțeau panica înaintea oamenilor, traficul intens și sirenele care perturbau liniștea zorilor.

„Doamna (n.r. educatoare) ne-a anunțat dinainte, văzuse la știri, dar eu nu credeam, am zis că nu-i adevărat, ce prostie e asta? Ne-a trezit la 5 dimineața, ne-a spus, pe fugă, să facem repede un ghiozdan și să plecăm, că a început războiul. Într-adevăr, am ieșit afară și am văzut că toată lumea se grăbea, era pe fugă și educatorii erau speriați. Nu am văzut cum cad bombe sau ceva de genul… Pe balcon doar, cînd am ieșit, a căzut undeva bomba, dar nu în apropiere, dar tot s-a simțit”, spune ea. Apoi a urmat trenul, autobuzul mare în care a adormit tot drumul, epuizată de responsabilitate: ea, care abia adunase un deceniu și jumătate de viață, trebuia să aibă grijă de bebeluși de cîteva luni. Au venit cu un singur ghiozdan, cu o viață întreagă înghesuită între două bretele. Dania, în schimb, își amintește doar greața cauzată de cele zece ore de drum care au transformat libertatea într-un chin fizic: „am simțit că mor”.

Însă, odată ajunși, greața drumului a fost înlocuită de o altă formă de disconfort: privirile celor din jur. „Mie mi se pare că oamenii cred că sîntem închiși, că ne gîndim prea mult la război, dar pe mine nu mă sperie. Așa s-a întîmplat, nu ai ce să schimbi acum. Nu-mi place cînd oamenilor le este milă de noi. Nici nu prea am prins. În primele zile cînd s-a anunțat că a început, noi direct am plecat.”

„Cea mai mare barieră nu e limba, ci mila”, îmi explică Karina sigură pe ea. Ea refuză rolul de victimă, nu vrea să fie „săracul copil din Ucraina”, ci vrea să fie Karina, fata care ajuns să facă titrările la chimie cu „ochii închiși”, care a învățat să pronunțe „Mulțumesc!”, după ce s-a împiedicat de mii de ori în cronologia bună ziua – bună seara.

„Ecoul” celor 43

Dar, în ciuda optimismului ei, există o nostalgie care îi face vocea să tremure ușor, cea după forfota de acum doi ani, cînd centrul social era plin. „Ne jucam cu apa vara, ne udam toți, ne ascundeam prin copaci, după scări, pe sub orice. Băieții jucau fotbal, iar noi ne ascundeam de educatori care ne strigau să intrăm în clădire, dar nu voiam. Era prea bine afară”, povestește ea și lasă un oftat adînc.

Pe atunci, curtea era mică, dar distracția era mare. Erau 43 de copii veniți din Ucraina, amestecați cu alții din sistemul rezidențial românesc. Era o „veselie de nedescris”, cum își amintește și educatoarea, o hărmălaie care acoperea sunetul sirenelor lăsate în urmă.

„Atunci era… nu știu… de parcă TRĂIAI”, spune Karina, apăsînd pe cuvînt ca și cum ar vrea să-l fixeze în perete lîngă pictura ei. „Acum e așa de pustiu fără copiii de acolo. Ne mai întîlnim uneori pe stradă, ne mai salutăm”, dar nu mai e la fel.

Pustietatea asta e „No Man’s Land”-ul lor birocratic, o explicație seacă, tăiată în organigramele Consiliului Județean. Centrele de tip rezidențial s-au desființat și au fost reorganizate în căsuțe de tip familial. „Copiii de acolo” au plecat spre Cornești, cîte 12 în fiecare casă, lăsînd în urmă clădirea mare, acum dezafectată, dar încărcată cu amintiri, de sub dealul Buciumului. Serviciul social destinat lor a dispărut de pe hîrtie la sfîrșitul lui 2025, pentru că utilitățile costau prea mult pentru o mînă de copii rămași în imensitatea acelor holuri.

Andreea Corodescu, șefa centrului, îmi explică mecanismul plecărilor din centru: unii s-au întors la familii de sprijin din Ucraina, cîțiva au revenit în propriile familii, iar alții au plecat cu familii suport în altă țară. Statul ucrainean decide, Iașul doar semnează actele de drum. Cei șase rămași sînt acum într-o gară de tranzit, pînă cînd vor fi mutați într-un apartament din Tomești. Acolo, Karina va fi „privilegiată” – singura fată cu camera ei, într-un spațiu unde intimitatea a fost mereu un lux împărțit la comun.

Cîțiva metri pătrați

La insistențele mele, am pornit spre vilă pe un drum cu pămînt jilav și pietre colțuroase, printre care mă strecuram sărind ca la șotron. În timp ce eu îmi calculam pașii ca nu cumva să devin una cu pămîntul, Karina pășea cu încredere, iar singurul lucru care părea să sfideze noroiul erau adidașii ei, de un alb orbitor, o pată de curățenie chirurgicală.

Cînd am trecut pragul vilei, aerul s-a schimbat. Nu mai era mirosul acela de birou, care ne urmărise toată dimineața, ci un altul, care te cucerește și te sufocă în același timp: e un amestec de borș ucrainean, cartofi prăjiți și gogoși proaspete. Educatoarea cu studii medii, care e și bucătăreasă în centru, e în toiul pregătirilor, cu mîinile pline de făină.

Lîngă pat, pe un dulap, o poză cu iubitul român confirmă că rădăcinile ei au început deja să se prindă în pămîntul ieșean, dincolo de gardul centrului. E un univers de cîțiva metri pătrați, învelit cu plușuri, tablouri cu rapperi și fotografii cu persoana iubită. Karina nu prea citește. A citit o singură dată o poveste de dragoste în rusă, recomandată de profesoara ei, dar numai pentru că i se stricase telefonul și plictiseala devenise de nesuportat. În schimb, ascultă muzică. Multă. Dar doar în engleză. În rest, viața ei e o așteptare febrilă a verii. Îi place să se simtă obosită, ca mai apoi să se pună direct în pat și să adoarmă.

„Nu trebuie să te omori pe dinăuntru! Viața nu se termină aici”

La final, rolurile s-au inversat, iar Karina a devenit cea care m-a luat la descusut. Voia să știe de ce am ales acest subiect. „De ce noi? Unii ne privesc de parcă am fi monștri. Eu nu-mi bat capul. Prima dată cînd am venit, m-am întrebat: ce ar fi făcut copiii ăștia dacă erau în locul meu? Dacă rămîneau fără nimeni, într-o țară străină, unde nu știau nici limba?”.  Nu simte lipsa părinților, iar cînd o „apasă” ceva, Karina apelează la educatori, oamenii cu care a construit o relație în timp și care o ascultă. Dincolo de asta, nu are așteptări mari, faptul că are un loc unde să doarmă îi este suficient. Îmi mai explică cu o tărie de caracter, spatele drept, cuvinte apăsate și un contact vizual aproape dominant „perspectiva” ei asupra vieții.

„Nu trebuie să te omori pe dinăuntru! Viața nu se termină aici. Dacă chiar nu ai pe nimeni, cum sîntem noi… Eu, de exemplu, nu am pe nimeni în afară de ei (n.r. arătînd spre cei patru băieți), dar nu înseamnă că viața nu are rost. Atunci, ce fac eu pe planeta asta?  Exist degeaba? Te adaptezi. O să fie și mai bine. Unii spun că sînt prea matură, dar așa trebuie.”

Am lăsat-o acolo, între un borș care fierbea pe plită și un viitor care se mută, curînd, într-un apartament la Tomești. Karina, Edi, Dania, Ivan, Jenia și Vasea – șase adolescenți care nu mai sînt „cazuri sociale” sau „refugiați”, ci tineri care învață să viseze într-o limbă nouă. Au rămas în Bucium, pregătindu-se pentru o altă zi de „audiență” la viață, cu speranța că va veni un moment în care examenul fericirii va fi mult mai ușor decît cel la chimie.