Mircea Barbu: „Sînt un om care aleargă cu o cameră în mînă printre alți oameni care se omoară”

Prin reportajele sale din zone de conflict, cunoscutul jurnalist român Mircea Barbu a arătat fața adevărată a războiului și modul în care acesta a afectat viețile oamenilor. Am descoperit nu doar un reporter dedicat, ci și un bărbat cu temeri proprii și obstacole pe care a fost nevoit să le depășească. Despre începuturile carierei sale, experiențele dificile pe care le-a întîmpinat și proiectele în desfășurare am aflat în acest interviu.

Cariera unui jurnalist este plină de provocări și începuturi dificile. Cum a început cariera dumneavoastră în jurnalism?

În primul rînd, e greu să spun carieră, pentru că ce fac eu mi se pare că e o vocație; cumva, se împletește firesc cu interesele personale și atunci nu prea fac diferența între viața mea profesională și privată. Multe lucruri frumoase din viața oricărei persoane au fost un accident, o întîmplare. Dacă-mi amintesc bine, undeva prin 2009-2010, îmi făceam studiile la Londra, lucram barman-chelner seara, ca să-mi plătesc studiile, pentru că ai mei nu aveau foarte mulți bani. Eram într-o scurtă vacanță în România și o prietenă m-a rugat să traduc pentru o echipă de la BBC. Am spus că nu știu foarte multe despre jurnalism și nu știu dacă sînt persoana potrivită. A insistat, a spus că ea nu putea să facă, că banii sînt buni, iar eu m-am gîndit că două-trei zile pot să-i ajut. Așa am început. Am cunoscut o echipă extraordinară de la BBC. Am avut un noroc fantastic să cunosc unul dintre cei mai buni jurnaliști BBC cu care am lucrat vreodată. M-a fascinat din prima felul în care lucra, felul în care gîndea și mai ales faptul că era plătit să călătorească în întreaga lume și să facă asta. Nu mi-a venit să cred că sînt oameni plătiți să facă ceea ce eu făceam deja.

Am terminat facultatea în 2007 la Cluj și am tot călătorit: pînă prin 2009-2010 am stat prin Statele Unite, după care Londra, Marea Britanie, Europa. Am încercat tot felul de job-uri mărunte, încercînd să-mi dau seama ce vreau să fac cu viața mea, iar întîlnirea aceasta a fost pe cît de accidentală, pe atît de impactantă; m-a impresionat în măsura în care am decis imediat să mă întorc în Londra să urmez un curs scurt de jurnalism, nu de la o universitate prestigioasă, ci ceva care să-mi dea niște repere. Citeam ziua la British Library foarte multe cărți de jurnalism, iar seara lucram prin baruri și restaurante și m-am decis să-mi economisesc toți banii, să-mi cumpăr prima cameră și să plec pe cont propriu în zone de conflict. Jurnalismul mi s-a părut interesant pentru că avea și aventură, și călătorit; era și perioada în care începuse Primăvara Arabă și mi s-a părut că va fi singura mea șansă vreodată să văd o mișcare socială, o schimbare istorică de aproape.

„Pe mine mă interesează poveștile civililor”

Știm că experiențele din viața profesională a fiecărui jurnalist îi formează acestuia, în timp, identitatea. Dacă tot ne aflăm în sfera aceasta profesională, ce momente din experiența dvs. considerați că v-au marcat cel mai mult?

Ca să-ți spun că m-au marcat sînt și experiențe bune, și rele. Sînt momente în care am văzut oameni care, în situații limită, au devenit extraordinari de buni și generoși, altruiști și curajoși, iar aici nu e vorba doar de soldații din tranșee, sigur. Gîndul meu e acolo prima dată; ei sînt, pînă la urmă, dovada vie a unui sacrificiu extraordinar de a-și apăra țara, de a-și apăra familia. Dar mă gîndesc și la voluntarii de pe front care se duc să salveze animale din calea războiului, femei voluntare care sînt medici sau asistente pe front și care, deși nu luptă cu arma-n mînă, fac la fel de mult bine și își ajută foarte mult țara. Mă gîndesc și la civilii care, zi de zi, muncesc și donează bani pentru a-și susține țara. Mă gîndesc la Ucraina cînd spun asta, dar și la Siria, Irak și multe alte zone. În general, pe mine mă interesează poveștile civililor. Nu sînt neapărat un jurnalist de război care merge și caută să relateze foarte mult de pe front despre mașinăria asta tehnică de război. E un aspect important, dar nu mi se pare cel mai important din povestea asta mare a conflictelor din întreaga lume.

Care a fost cea mai dificilă experiență cu care v-ați confruntat în zonele de conflict?

Am văzut multe lucruri rele, care m-au marcat la nivel personal. Cel mai traumatic eveniment pe care l-am avut, și am vorbit de puține ori despre el în spațiul public, a fost cînd, lîngă mine, a murit, împușcat, traducătorul meu. Ne cunoscusem cu o zi înainte, nu ne știam de foarte mult timp, ne-am decis să lucrăm împreună și a doua zi, în timpul unor evenimente destul de intense, el s-a dat jos din mașină, s-a îndepărtat de convoi și a murit fix în fața noastră, împușcat. Pe mine m-a traumatizat asta, pentru că am avut un sentiment de vinovăție – lucra cu noi, lucra cu mine – și, mai mult de atît, pentru că n-am știut cum să-l ajut. M-am blocat în momentul respectiv. Mi-a luat mulți ani să-mi dau seama că este o reacție oarecum firească și nu prea te poți controla în fața fricii și a terorii: poți să te blochezi sau poți să acționezi. Chestia asta m-a trimis într-un loc foarte întunecat la nivel personal, din care mi-a luat ani de zile să ies și nu știu dacă, vreodată, am ieșit cu adevărat. Ca o paranteză, am făcut niște lucruri în acest sens, am făcut foarte multe cursuri de prim-ajutor, în special pentru jurnaliști de război, am început să fiu mai deschis, să vorbesc despre traumă și despre ce înseamnă a fi jurnalist din punctul de vedere al sănătății emoționale. Cumva, acum sînt într-un loc mai bun, dar nu simt că sînt chiar „acolo” încă.

Momente groaznice au fost multe. Mă gîndesc acum și la accidentul aviatic de la Malaysia Airlines, cel doborît de ucraineni în estul Ucrainei, la care am ajuns printre primii la fața locului și, nefiind poliție sau soldați, practic am intrat în mijlocul accidentului aviatic, am văzut ce era în jurul nostru – plin de oameni carbonizați și resturi de avion. Imaginile alea rămîn cu tine. Pistol la cap am avut de cîteva ori, dar n-aș vrea să sune ca o laudă.

Sînt (acele momente, n.r.) consecința unor evenimente în care, retrospectiv, mi-aș fi dorit să fiu mai precaut și să acționez diferit. Dacă aveam cunoștințele pe care le am acum despre jurnalism și cum să-l fac, nu aș fi făcut lucrurile la fel. Din contră, e o reflecție de genul: „sînt norocos că sînt aici”.

Cum ați reușit să vă mențineți obiectiv și echilibrat în timp ce făceați relatări din locurile tensionate, din zonele de război?

Este o întrebare destul de dificilă pentru mine, nu neapărat într-un sens profesional. În sensul profesional, te menții obiectiv și echilibrat, dar nu neapărat indiferent. Cred că este normal să arăți empatie și să spui lucrurilor pe nume atunci cînd, spre exemplu, Rusia este un stat agresor și invadează Ucraina sau atunci cînd Israelul comite niște atrocități împotriva civililor. Toate aceste lucruri consider că ar trebui spuse cu subiect și predicat. Felul în care o faci, felul în care documentezi, trebuie să țină de obiectivitate și de profesionalism. Nu îmi e ușor, nu mi-a fost ușor și nu cred că tot timpul am reușit să fiu atît de profesionist pe cît mi-aș fi dorit, pentru că mi-am lăsat emoțiile, furia, dezamăgirea, oboseala cîteodată să mă cuprindă și să treacă prin mine. Sînt jurnaliști care și le reprimă și în fața camerei reușesc să-și mențină postura profesională. Îi apreciez pentru asta. Eu nu sînt unul dintre acești jurnaliști la care nu se văd emoțiile pe față sau nu se citește în glas dezamăgirea, furia sau nemulțumirea.

Ca să-ți răspund la întrebare, norocul meu, între ghilimele, este că în munca mea de zi cu zi, documentînd audio-video, cînd sînt la fața locului, mă concentrez pe partea tehnică a jurnalismului. Și ajung la aceste repere – să am o imagine corectă, sunet corect, să pun întrebări conform principiilor jurnalismului și interesului public, întrebări grele, chiar dacă în fața mea am membrii unei organizații teroriste. Mi s-a întîmplat în Gaza, unde i-am întrebat pe cei de la Hamas lucruri destul de incomode. Reperele astea tehnice te ajută să navighezi de la oră la oră, zi cu zi. A mai trecut o zi în care sînt teafăr, sînt bine, colegii mei sînt bine, mi-am făcut meseria onest, atît cît am putut de bine în condițiile date, mîine urmează o nouă zi, o luăm de la capăt și vedem ce se întîmplă.

Că tot ați menționat despre reportajele realizate în zone atît de periculoase, cum reușeați să faceți față amenințărilor și cenzurii, continuînd să relatați din aceste zone?

E foarte simplu: eu sînt un jurnalist din România în primul rînd, nu sînt CNN sau BBC, deși lucrez pentru BBC, dar nu în zona de conflict. Lucrez pentru BBC în România. Am avut presiuni de genul acesta, cînd mă puneam să scriu sau să relatez pentru BBC despre cazul fraților Tate în România. Am atras atît de multă ură și presiune din partea celor doi influenceri și a milioanelor de fani pe care-i au pe internet, încît mi-au blocat contul de Twitter. De cîte ori mă duc la tribunal, din tot grupul de jurnaliști, ei de mine se iau – nu pentru că aș avea eu ceva special, ci pentru că BBC reprezintă o instituție care, atunci cînd spune ceva, e verificat.

În zone de război, noi, ca români, contăm mai puțin ca instituții media, nu prea există presiune atît de mare pe noi. Surprinzător, au existat presiuni mai mari pe noi din România de cîte ori am fost în zone de conflict. Un exemplu foarte straniu de acum cîțiva ani a fost cînd lucram la un material pentru „Libertatea” și trebuia să plec în nordul Siriei, să documentez acolo, de la fața locului, ceva legat de cum bombardau turcii nordul Siriei; era o chestie destul de complicată. Cu puțin timp înainte, publicasem un material despre o fetiță româncă de 11-12 ani ținută în tabere pe motiv că ar fi avut legături cu ISIS (Statul Islamic) și statul român nu ar fi făcut nimic pentru ea. Într-adevăr, n-a făcut nimic pentru ea. La cîteva zile după ce am publicat noi articolul, fetița a fost „zburată” acasă și totul a fost bine. N-o să știu niciodată dacă a fost o legătură directă între articolul meu și acest lucru, pentru că statul român nu ne-a spus asta și nu ne-a oferit nouă, jurnaliștilor, credit pentru munca noastră, dar tind să cred că a pus suficientă presiune pe autoritățile din România faptul că un ziar național a publicat pe prima pagină cazul acestei fetițe.

Long story short, două săptămîni mai tîrziu, am încercat să plec în nordul Siriei pentru cu totul altă poveste, tot în zona unde fusese ținută fetița, și am aflat cu stupoare că mi s-au pus bețe-n roate de la București la granița dintre Irak și Siria. Pur și simplu nu am putut trece. Am fost singurul jurnalist român care nu a putut trece și, după lungi, lungi negocieri și insistențe, mi s-a spus: „Vorbește cu guvernul tău de acasă, noi n-avem nicio legătură cu asta”. Deci, cumva, te aștepți, în jurnalismul de război, să te ferești de gloanțele din față, nu de gloanțele invizibile ale propriului guvern, care-ți sabotează munca. S-a întîmplat, am trecut peste, n-am nicio dovadă pentru cine a fost în spate și n-aș vrea să intru în teoria conspirației, dar am știut că propriul meu guvern mi-a sabotat munca și mi-a pus viața în pericol, la granița între două state aflate în conflict.

Aș dori să mutăm din nou discuția către perioada studenției dvs. Ați absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie în 2007, iar apoi ați urmat un master în comunicare. Cum au influențat studiile acestea modul în care abordați astăzi meseria de jurnalist?

Să știi că pentru mine a fost mult mai bine, retrospectiv, că am terminat o facultate cu o bază în studii legate de istorie, filosofie. Am învățat mult despre evenimente, am învățat mult, la filosofie, despre cum să argumentezi și să ții firul logic al unei dezbateri. N-am fost eu cel mai bun student la logică, de fapt am urît logica, logica simbolică, ceva cu matematică, ceva oribil, la ea nu am excelat niciodată, însă logica dezbaterii, simțul acela elementar de a ține firul logic al unei convorbiri m-a ajutat foarte mult. M-au ajutat elementele de filosofie și lecturile atît ca vocabular, cît și ca termen de comparație, să înțeleg culturile în care intru. Să înțeleg lingvistica, semiotica, cum gîndesc oamenii, de ce spun unele lucruri. De exemplu, unii arabi, cînd vorbesc cu tine, repetă foarte mult același cuvînt și, cînd traduci, e mult mai scurtă traducerea. E un exemplu banal, dar te ajută să înțelegi că araba, cultura arabă e o poveste. E mai multă poveste și narațiune în ea decît într-un interviu pe care îl faci cu un politician german, care îți spune totul cu premisă, concluzii, foarte sec. E doar un exemplu mărunt ăsta, sigur sînt altele mai bune, care nu-mi vin acum în minte, dar în sensul ăsta m-a ajutat: în sensul de a decodifica culturile prin care am ajuns cu meseria mea. 

„Cred că mediul academic trebuie să fie deschis pentru societate”

Din semestrul următor, veți începe să predați un curs numit „Corespondentul de război”, la Facultatea de Jurnalism a Universității din București (UB). Ați mărturisit că ce v-a motivat să dați curs acestei inițiative au fost vorbele profesorului dvs. Mircea Miclea (parafrazez): „Sînt momente în viață cînd nu faci lucrurile doar pentru tine. Le faci și pentru cei care vin după tine, ca să nu fie nevoiți să o ia chiar de la zero”. Cum vedeți interesul studenților pentru acest curs?

Hai să-ți spun cum este interesul, cel puțin în teorie, de cînd s-a anunțat cursul. Acesta este facultativ, nu e nici măcar opțional, iar fiind facultativ te gîndești că oamenii nu s-ar înscrie. Ei bine, în primele ore de cînd s-a publicat, s-au ocupat toate locurile. Cursul este plin pentru semestrul doi, deci, în teorie, există un interes destul de mare. Acum, sper să nu-i dezamăgesc și să nu fiu atît de plictisitor. Mircea Miclea nu mi-a fost neapărat profesor, pentru că el preda la psihologie, dar mergeam și îi audiam cursurile. Aveam o prietenă foarte bună, care acum este profesoară la Facultatea de Psihologie, soția colegului meu de cameră pe atunci, și noi trei, ca studenți, ne împărtășeam diferite experiențe pe care le aveam la curs fie la filosofie, fie la istorie. Mergeam și audiam toți trei diferite cursuri de la diferite facultăți și aveam discuții, eram foarte pasionați de treaba asta. Cred în continuare vorbele domnului profesor Miclea, pentru că e important să existe un fel de tradiție, un fel de ștafetă dată mai departe. Îți spuneam mai devreme că stăteam și citeam la British Library cărți ale jurnaliștilor de război: încercam să găsesc niște repere, să văd care sînt normele, standardele pentru a le depăși, să fiu mai bun decît ei. Asta aș vrea să vadă studenții, să-l vadă pe Mircea Barbu la acest curs facultativ și să spună: „Băi, eu cred că pot să fiu mai bun decît Mircea Barbu. Eu cred că scriu mai bine decît el, eu cred că am mai mult curaj decît el, eu cred că ce mi-a spus el este util și mă va ajuta, dar o să-l depășesc.” Asta este, de fapt, miza. Nu este pentru bani, pentru că sînt plătit cu 25 de lei pe oră, dar este important să se facă, să existe. Ideal ar fi ca statul român să investească în ideea asta de a aduce profesioniști din diferite domenii pe care să-i pună în fața studenților, nu doar să se laude cu noi pe social media, pentru că ei asta fac acum. Postează: „Uite, au venit niște super profesioniști din diferite domenii, dar noi îi plătim cu echivalentul unui Doner Kebab”(rîde).

Ați fost deschis și cu privire la participarea studenților din alte facultăți ale UB la cursul dvs. De ce?

Eu ca student am audiat aceste cursuri la liber, la orice facultate m-am dus, și la nicio facultate nu m-a întrebat nimeni cine sînt; asta se întîmpla prin anii 2005-2007, la Cluj. Cred că mediul academic trebuie să fie deschis pentru societate, iar eu nu aș vrea să fie deschis doar pentru studenții de la UB. Apropo, cursul este deschis pentru orice student vrea să vină, dar aș vrea să fie deschis pentru oricine vrea să audieze – are două ore, într-o după-amiază, este adult, participant la cetate, locuiește sau e în București în ziua aia și vrea să-l audă pe Barbu cum vorbește despre război. De ce am împiedica acest lucru? Sălile oricum sînt goale – universitățile sînt foarte depopulate. Ce facem, îndepărtăm oamenii și ținem acest secret al științei? Nu văd sensul. Cultura este subvenționată de statul român, eu 25 de lei primesc de la bugetul român, oamenii care plătesc taxe au tot dreptul să vină să audieze cursul respectiv, al meu sau al oricărui profesor. Sigur, universitatea are alte păreri, nu e nicio problemă că o să le pun și pe TikTok la un moment dat (zîmbește). 

De curînd, ați început să implementați și proiectul „Rucsacul de Urgență”, realizat cu sprijinul Konrad-Adenauer-Stiftung România și IGPSU. Cît de mult înseamnă, din perspectiva unui jurnalist de război, acest proiect?

Enorm. Este cel mai bun lucru care mi s-a întîmplat anul ăsta. A fost absolut extraordinar ca totul să pornească de la o postare pe Facebook în care am spus: „eu aș vrea să fac asta”. Văzusem deja în Polonia, la o conferință, niște oameni extraordinari, aveam cumva în cap să fac un proiect civic și să-mi folosesc cunoștințele, experiența dobîndită în zona de conflict pentru a face ceva, pentru a da înapoi societății, dar nu știam exact de unde o s-o apuc. Cei de la Konrad Adenauer, care au citit postarea mea, au zis: „Ok, vrei să faci asta, noi avem niște bănuți de buzunar, nu mulți, dar te putem ajuta”. La fel, cei de la Departamentul pentru Situații de Urgență și ei au văzut postarea și au zis: „Mircea, hai să te sprijinim cu parteneriate locale, deja avem programe în școli, doar că nu avem rucsacul de urgență și ne-ar prinde bine să-l facem, deci hai vino și hai să-l facem împreună”. Așa s-a născut această poveste extraordinar de frumoasă, în care, în ultimele șase săptămîni, am fost în zeci de școli din România, din Timișoara pînă în Chilia Veche, din Roșiorii de Vede (Teleorman) pînă în Bistrița și Suceava la granița cu Ucraina, în tot felul de școli, pentru copii cu deficiențe de auz, în licee speciale, școli generale și am găsit un entuziasm și o curiozitate pentru a învăța educație civică, din partea copiilor, absolut fantastice. Astfel că, în loc de ateliere cu 300 de copii, cît am crezut eu că pot să fac, avem deja 750, deci dublu, și avem cereri pentru anul viitor, pentru primele două-trei luni sîntem deja fully-booked. Există un interes foarte mare, un apetit foarte mare pentru a învăța. Eu merg pe o linie fină, încerc să le explic copiilor despre război și situații de urgență în general, fiindcă la nivelul statului român nu se vorbește foarte mult despre tema asta, însă în rîndul populației civile, cel puțin în rîndul copiilor cu care eu vorbesc, care sînt destul de măricei, 14-17 ani, există interes, au întrebări legitime și curiozități despre cum să se descurce mai bine într-o situație de urgență. Pentru mine a fost extraordinar să stau de vorbă cu ei, să pot să le arăt cîteva chestii, cum mi-am pregătit eu rucsacul, să le explic din întîmplările și experiențele mele. Dacă din 700 de copii, nu știu, 100 merg acasă și țin această conversație cu părinții lor, eu zic că misiunea mea este îndeplinită. 

Cum răspund tinerii la acest proiect atunci cînd mergeți să-i întîlniți?

Depinde de vîrstă. Cei mici sînt foarte curioși de ce am în rucsac, de gadget-uri și îi fascinează partea ludică a atelierului, iar la cei mai mari, de liceu, sînt împărțite părerile: unii sînt curioși și participă activ, alții sînt destul de plictisiți, sincer, adică sînt deconectați. Dar n-o iau personal. Cred că școala îi dezamăgește foarte tare, programa școlară este una care nu mai răspunde nevoilor și felului în care ei consumă informația, cred că sînt la vîrsta schimbărilor și tendința lor este să respingă autoritatea de orice fel. Îmi place să cred, fără falsă modestie, că și cei plictisiți sînt oarecum atenți pînă la finalul atelierului, cu un ochi în telefon, un ochi la mine, dar prind ceva. Ce mi-am dat seama prin prima lună și jumătate de ateliere este că noi trebuie să schimbăm, să ieșim cu ei din clase, pentru că oricît de interactiv aș face eu în clasă, ei nu vor sta în bancă și nu mă vor asculta pe mine vorbind 50 de minute. La anul o să avem un alt format, o să păstrăm o bună parte din informații, pentru că am văzut ce-i interesează și ce-i „prinde”, dar o să îi scoatem din sala de clasă și o să mergem în sălile de sport să facem niște ateliere mult mai interactive.

Că tot vorbim despre rucsacul de urgență, care a fost procesul dvs. de pregătire în momentul în care trebuia să plecați într-o zonă de conflict?

Am un ritual, dacă vrei. Ca video-jurnalist, ai încărcătoare, baterii, microfoane, cabluri, toate nenorocirile din lume. Se adună un univers întreg pe care îl cari cu tine, iar eu am două extreme: ori sînt foarte haotic cu ele atunci cînd mă grăbesc și nu mai am timp, ori sînt meticulos de ordonat. Pentru că am anxietatea asta și emoția plecării, dacă se întîmplă să plec imediat, pentru că au mai fost situații cînd am plecat în ultima secundă, le-am aruncat pe toate în geantă și am sperat în mintea mea să fi luat tot, ceea ce e o mare greșeală. Pe front, dacă n-ai un cablu care îți trebuie, nu-l găsești acolo și ăla îți poate da totul peste cap. Dacă am timp, asta mă ajută să-mi dea sens la ce fac, să mă pregătească și îmi dă, cumva, o iluzie a siguranței cînd îmi aranjez eu toate cablurile și îmi pun totul în punguțele lor, în husele lor. Am acest ritual de a mă pregăti, ascultînd în fundal BBC, CNN din zona respectivă, pentru că, de obicei, ei sînt deja acolo cînd mă pregătesc eu să plec. Îmi aranjez totul într-un anumit fel ca să știu de ele, dar nu ține doar de utilitate, cît de senzația de a fi în control. Apoi, emoțional, am învățat că e bine să spui lucrurilor pe nume, să spui „te iubesc” oamenilor importanți din viața ta înainte să pleci, nu neapărat ca un adio sau să le dai o anxietate, ci din tot sufletul, să petreci timp cu ei, să le acorzi timp, să-i liniștești, să le explici. E un proces foarte greu pentru oamenii care țin la mine, la noi, la jurnaliștii care au plecat pe front. Am familia, prieteni care țin foarte mult la mine și sînt extrem de recunoscător pentru asta. Am învățat să comunic mai bine, să fiu mai prezent în viața mea personală și a lor de dinainte să plec și cînd revin.

„Adrenalina nu mă blochează, mă face foarte atent”

Cum ați gestionat frica și stresul în momentul în care erați pe teren?

Mi s-a întîmplat o singură dată să mă blochez și asta a fost atunci cînd am văzut un om mort în fața mea, un om la care țineam; de atunci am mai văzut oameni morți în fața mea, mult prea mulți aș zice eu, pentru oricine. Unii oameni, din care fac și eu parte, cînd aud o explozie, nu se panichează. Și ăștia sînt pompieri, polițiști, jurnaliști, sînt oameni care au o relație specială cu pericolul. Eu am fost dintotdeauna așa: de cînd eram mic, am fost foarte atras de zona periculoasă a lucrurilor. Puteam foarte ușor să ajung un criminal, să fur din magazine, să fac pușcărie – să folosesc această curiozitate către lucruri ilegale. Sau poți să o folosești într-un mod constructiv, să te duci acolo unde nu mulți oameni au curajul să meargă. Eu am ales a doua variantă mai mult din întîmplare.

Frica o gestionez prin faptul că pe mine adrenalina nu mă blochează, mă face foarte atent cînd sînt acolo. Am făcut și lucruri greșite și am avut norocul să scap din ele. Ele se numesc în limbaj tehnic „file-folders”, noi îi spunem „experiență de viață”. Mi-a mai trecut un pic și din bravada aceea pe care o aveam la 20 de ani. Eram foarte plin de mine și făceam un jurnalism din ăsta mai selfie așa, „uite ce tare sînt eu”; era firesc, pînă la urmă, la vîrsta respectivă. Eram, fără falsă modestie, dar nu atît de tare pe cît credeam eu. Acum fac lucrurile un pic mai calm, se vede și în scriitura, și în reportajele mele că nu e despre mine, e despre oamenii de acolo. Pînă la urmă, nu merg acolo oricum, am un scop – să relatez ceea ce-mi dă sens, ceea ce-mi dă energie să continui și înțelegerea prezenței mele, pentru că altfel, dacă te gîndești, eu sînt un om care aleargă cu o cameră în mînă printre alți oameni care se omoară. Este complet irațional. Trebuie cumva să-ți găsești niște repere ca să faci asta.

Există vreo poveste din cariera dvs. care v-a marcat profund? Nu neapărat în sens negativ, poate fi și în sens pozitiv.

Știi cum spun toți oamenii la întrebarea asta: „Fiecare poveste este specială”. Și așa e pînă într-un punct, dar… o singură poveste… sunt atîtea.

Sau poate cea mai recentă dintre cele pe care vi le amintiți?

Uite, cînd eram în Mariupol, în trenul în care am plecat din estul Ucrainei și ne-au evacuat, am mers 20 și ceva de ore, deci o noapte și o zi. Îmi amintesc de un copil, micuțul Stas, care se evacuase cu mama lui. Stăteam toți pe hol. Eu, fiind pregătit și avînd la mine mai multă mîncare decît aș fi putut mînca în trei zile, apă, sac de dormit și tot ce aveam nevoie, am început să le împart și, cumva, am avut grijă de el. I-am dat sacul meu de dormit, ne-am împrietenit, am mîncat cu toții, cu părinții care și-au spus povestea, ne-am ajutat unii pe alții să trecem peste un moment dificil. Chiar acum o lună, mama lui mi-a scris, mi-a arătat o poză cu el măricel, merge la școală în Polonia și spunea că n-o să uite niciodată noaptea în care i-am ajutat pe ea și pe copilul ei. Probabil că ar fi putut supraviețui fără mine, dar le-ar fi fost poate mai greu, neavînd la ei mîncare, pături, neavînd nimic. Sînt multe povești de felul ăsta, dar cele ce țin de copii îmi rămîn în minte, pentru că mă marchează cel mai mult, indiferent că sînt bune sau rele.

Am o imagine care mă bîntuie, am niște coșmaruri cîteodată, dar unul recurent, așa, e cu un tip din Gaza căruia i-am luat interviu prin 2014. L-am găsit pe un maldăr de dărîmături, casa arăta ca și cum fusese casa lui, vorbea o engleză perfectă și ținea la piept documentele, diploma de facultate, actele, certificatul și tot. Se întreba: „De ce? De ce?/ Why? Why?” Și avea niște ochi din ăștia pătrunzător de albaștri. Chestia aia pe mine m-a marcat pentru că a fost o întrebare la care n-aveam niciun răspuns și cred că nici în ziua de azi în Gaza și în multe alte locuri nu găsești răspunsul ăsta.

Avînd o meserie atît de solicitantă, după cum ați spus și dumneavoastră, cum reușiți să mențineți echilibrul între viața profesională și cea personală?

Păi nu prea reușesc. Eu am o viață personală care era fragilă și înainte să fac asta, dar cu siguranță ce fac acum n-a ajutat. În sensul că în acest moment nu am un echilibru între viața profesională și privată, iar unul dintre motive e că nu prea văd diferența. O parte rea din treaba asta este că nu există aceste limite sănătoase, adică, dacă se întîmplă ceva acum, eu plec și sînt foarte ok să stau și trei luni de zile plecat. Asta pune o presiune uriașă pe oamenii din viața mea personală și nu știu cîte partenere și-ar dori un soț, un partener care să plece în diferite zone de război și să nu știe că se întoarce, cum se întoarce și așa mai departe. Deci, din punctul ăsta de vedere, în acest moment nu sînt într-un echilibru, dar mi l-aș dori, cred. Mi-aș dori să fie mai echilibrate lucrurile un pic. Nu știu cînd o s-o fac, dar poate o să ajung acolo.

Jurnalismul poate fi o armă cu două tăișuri: are puterea de a deschide ochii și sufletele oamenilor, dar și de a zdruncina convingeri adînc înrădăcinate. Ce mesaj sperați să lase reportajele dumneavoastră despre ororile războiului și suferința umană?

Cred că-s puțin cinic acum; de obicei sînt idealist. Dar, văzînd ce s-a întîmplat în ultimii doi ani în Gaza, ce se întîmplă în Ucraina acum – cum, practic, Statele Unite sînt pe punctul de a preda Ucraina, în Gaza cu toții am văzut pe telefoane un genocid în fața ochilor – inevitabil devii un pic cinic, te gîndești la ce bun toate astea. La ce bun reportajele astea? Nu știu dacă mai am energia să ofer răspunsuri corecte la întrebarea asta. Sigur, cred că este important să mergi, cred că este important să existe martori la ce se întîmplă în zone de război. Dincolo de adrenalină se întîmplă lucruri absolut îngrozitoare și ar trebui documentate temeinic și corect, și serios, iar jurnaliștii sînt printre puținii care fac asta.

Cred în ideea de adevăr. Probabil e valoarea în care cred cel mai mult cînd vine vorba de jurnalism, dar mi-e greu să cred că reportajele mele schimbă ceva, că reportajul meu, fie că apare pe Recorder, HotNews, poate și la BBC cîteodată, va schimba lumea. Ce cred însă e că trebuie să-ți asumi acest cinism, ca să nu fii foarte dezamăgit ca jurnalist, să-ți găsești energia să continui.

Pentru mine, cel puțin, în acest moment al carierei, funcționează teoria de „picătură chinezească”, adică dacă 1.000 de oameni sau 10.000 de jurnaliști continuă să meargă și să vorbească, să facă reportaje, poate nu se va schimba ceva, dar cu siguranță oamenii vor vedea și vor încerca să mai acționeze din cînd în cînd. Doar că e foarte greu; nu știu cum să răspund frumos la întrebarea asta.

Nu căutam un răspuns frumos, căutam un răspuns sincer.

Da, da, da. E cît se poate de sincer, adică e o întrebare pe care și eu o „navighez”; nu știu dacă am răspunsul complet la ea, deocamdată.

Date biografice

Mircea Barbu este jurnalist freelancer, cunoscut pentru curajul și pasiunea cu care documentează povești din cele mai periculoase regiuni afectate de conflicte armate, precum Irak, Gaza, Siria și Ucraina. De-a lungul carierei sale a realizat peste 50 de reportaje din zone de conflict, începînd cu Primăvara Arabă din 2011-2012, care a reprezentat prima sa expunere internațională.

A fost singurul jurnalist român prezent pe front în martie 2014, la începutul conflictului din Crimeea.

A lucrat pentru redacții cunoscute din România (Europa Liberă, Libertatea) și din lume (BBC). Este fondator al SAFE RO, sub genericul „Rucsacul de Urgență” și lector la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a Universității din București, unde predă cursul „Corespondent de război”.