La cei 40 de ani ai sai, Laura Miron este profesoara de Fizica la o scoala din Satul Badeni, judetul Cluj. A absolvit Facultatea de Fizica a Universitatii „Babes – Bolyai” din Cluj – Napoca si s-a mutat in sat acum zece ani. Considerandu-se ateu, Laura nu a crezut niciodata in existenta unui Dumnezeu si s-a ferit de mersul la biserica, asa cum se feresc credinciosii de pacat. Pana intr-o zi. Avea doar saisprezece ani cand a fost operata de apendicita, o interventie destul de simpla, dupa spusele medicilor. Dar Laurei, aceasta operatie „i L-a infatisat pe insusi Dumnezeu”.

Prizonier intr-un corp neinsufletit

Laura m-a intampinat, intr-o zi de toamna, cu zambetul pe buze si cu usa larg deschisa. Era imbracata intr-o rochie rosie cu buline albe, iar parul roscat ii cadea in valuri pe umeri. M-a privit cu zambetul pe buze si mi-a intins o cana cu suc. „Nu stiu cum am reusit sa ma intorc la viata. Poate bocetele familiei si durerea lor mi-a fost transmisa. M-am internat in luna martie la spitalul din Cluj – Napoca, iar in ziua a saptesprezecea am intrat in coma medicamentoasa”, afirma femeia. „A fost suficienta o injectie facuta aiurea pentru ca fata mea sa nu mai deschida ochii”, imi zice batrana mama, amintindu-si cu furie de lipsurile pe care le aveau spitalele la aea vreme. Laura a intrat in coma de gradul al II-lea, iar doctorul care era de garda a constatat decesul. „Eu imi amintesc doar ca mama m-a sarutat pe frunte, iar medicul m-a asigurat ca nu voi dormi mai mult de 30 de minute. Se pare ca s-a inselat”, spune Laura. Timp de trei zile, tanara a fost adormita, iar semnele vitale nu ii mai functionau. „Ce puteam face? Cu durere in suflet, am inceput pregatirile pentru inmormantare”, isi aminteste mama.

Se face ca femeia s-a trezit in mijlocul pustietatii, pe un camp verde, imbracata intr-o rochie alba din matase, asemeni ingerilor. „Eram constienta si imi amintesc ca primul lucru pe care l-am facut a fost sa strig dupa ajutor. Mi-am dat seama imediat ca nu este nimeni in jur si am inceput sa alerg”. Laura si-a amintit ca isi simtea trupul obosit. S-a aplecat si si-a frecat picioarele, iar calcaiele ii erau rosii si pline de bataturi. „Vantul adia usor si-mi stergea sudoarea de pe frunte. M-am uitat la abdomen, amintindu-mi ca ma pregatisem pentru o operatie de apendicita, dar nu aveam nicio rana, iar pielea alba putea fi usor confundata cu cea a unui cadavru”, imi zice Laura.  „Cred ca sunt moarta!”, au fost primele cuvinte care i-au zburat tinerei prin minte. A incercat sa planga, dar din ochii ei nu picura nicio lacrima. A continuat sa alerge, in speranta ca va reusi sa-si potoleasca nedumerirea. „Ciudat este faptul ca nu m-am temut. Mai degraba, eram curioasa si nerabdatoare sa vad ce ma asteapta”. Acel loc i s-a parut Laurei asa cum i-l descrisese bunica ei, cand era mica: „Pur si plin de bunatate – o comuniune cu Dumnezeu”. Dar in mintea ei binele si raul nu au existat niciodata. „Este posibil sa ma aflu in Rai? Dar unde-mi sunt aripile?”, se intreba Laura, in timp ce-si pipaia cu stupoare gatul si coapsele.

Revederea fiintei pierdute

Oamenii aflati in coma devin niste fiinte greu de inteles. Eu sunt un om credincios, dar meseria de medic m-a facut sa privesc totul printr-o sticla a stiintei”, a explicat medicul chirurg Ioan Anastasie. Conform medicului, prezenta familiei il ajuta enorm pe cel aflat in coma. „Am surprins chiar si reactii ale acestor persoane, atunci cand au fost atinse sau au auzit vocea  cuiva drag. Desi conectat la aparate, de cele mai multe ori bolnavul ii simte pe cei aflati in jurul lui, aude vorbele de incurajare si plansetele. Nu exista un studiu care sa certifice acest lucru, dar din experienta pe care o am, tind sa  cred ca un om aflat in coma este mort doar cu trupul, dar sufletul sau misuna inca acolo, asteptand o scanteie pentru a reveni la viata”, imi spune doctorul Ioan Anastasie.

„In cele din urma, am reusit sa imi gasesc chemarea”, spune Laura. In drumul sau necontrolat, lipsit de notiunea timpului si de un scop anume, a auzit glasul surorii sale. „Sora mea mai mica, Carolina, a murit cand aveam unsprezece ani. O boala crunta i-a rapit copilaria si culoarea din obraji”, afirma Laura si duse batista ponosita la ochii plini de lacrimi. „N-am sa uit niciodata ca intr-un moment de tristete am vazut-o. Era ea, dar total schimbata fata de atunci cand traia”. Laura isi aminteste cum mainile surorii nu mai aratau precum cele ale unui schelet pe care facea practica la facultate, iar ochii sai rosiatici, asa cum i-au ramas intipariti in minte, capatasera culoarea unui cer senin din timpul verii. Cel mai mult s-a emotionat la vederea parului lung si buclat. Femeia a trait mereu cu imaginea unei surori cu crestetul dezvelit, pe care se observau cicatricile si gaurile pricinuite de acul mare al seringii. „Stiam ca sufletul ei este pur si ca a ajuns intr-un loc feeric, unde poate fi fericita, dar nu am crezut vreodata ca o voi vedea cu un zambet atat de larg care-i dezvaluia dintii puternici si albi. Nu mi-a vorbit, desi o intrebam mereu cat este ceasul”. Laura nu intelege de ce, dintre toate intrebarile pe care le avea de pus, nu era preocupata decat de timp. „Parca subonstientul meu era setat si nu voiam decat sa stiu daca au expirat cele 30 de minute despre care imi vorbise doctorul”.

In amintirile femeii, Carolina a mangaiat-o pe frunte si i-a sarutat mainile plapande. „In ochii ei puteai vedea intreg universul. Privirea ei ma facea sa simt ca nu m-a parasit niciodata, ca a asteptat dintotdeauna clipa revederii”. Vremea mohorata de toamna si crengile copacilor care bateau in geam au facut-o pe Laura sa-si aduca aminte de sentimentele pe care le-a trait in calatoria sa pe alta lume. „Nu am facut decat sa ne privim cu uimire si sa ne oferim buchete de zambete”, imi zice femeia cu buzele-i uscate. Din ochii verzi ii picura un strop de ploaie, iar in zambetul ei copilaresc puteai vedea un curcubeu de emotii. „Fugi! Te asteapta!” i-a soptit intr-un final Carolina, atingandu-i urechea cu varful nasului; iar Laura a fugit. „Nu m-am uitat urma, nu stiu cum de am plecat fara sa intreb nimic, dar am simtit ca pasii mei sunt ghidati de privirea calda a Carolinei”. Tanara se simtea de parca ar fi fost o marioneta: gandea, dar nu putea schita niciun gest, i-ar cuvintele nu i-ar fi iesit din gura „nici cu un cleste”. Si s-a trezit!

Cu ochiul întors spre Dumnezeu

„Biserica Ortodoxa admite existenta binelui si a raului, a Raiului si a Iadului”, imi zice preotul Laurentiu Vizitiu. „Nu am crezut ca o voi vedea vreodata in biserica de bunavoie, fara a fi fortata, imi zice preotul Vizitiu, amintindu-si cum  Laurica, asa cum o alintau batranii, fugea printre picioarele credinciosilor atunci cand era adusa de mama sa la biserica. „Oamenii nu stiu cum sa se indrepte spre credinta, dar Dumnezeu a rezervat pentru fiecare cate o carare. Daca tanara credincioasa nu ar fi plecat la indemnul surorii sale, ar fi adormit pe vecie”.

Teama a cuprins-o pe Laura abia dupa ce a deschis pleoapele. „I-am vazut pe toti deasupra mea plangand , iar mainile imi erau lipite de ceara care picurase de la cateva lumanari a caror flacara inca ardea”. Ochii ei se marira de parca ar fi vazut o fantoma. Era ea, imbracata intr-o mantie lucioasa, prizoniera intr-un sicriu. Nu a avut forta sa-si miste bratele, dar simtea cum ii curgeau siroaie pe fruntea fardata. Urechile au prins din zbor tipetele mamei infricosate, care si-a pierdut echilibrul. „Am simtit cum picioarele mi se inmoaie, iar inima a inceput sa ticaie precum o bomba cu ceas. Nu stiu daca de spaima sau de fericire”, imi spune mama, ducandu-si mana stanga in dreptul inimii, de parca ar fi vrut sa-i iasa din piept.

Anii au trecut, dar femeia nu a uitat clipele pe care le-a trait. „Acea intamplare m-a facut sa realizez ca exista viata dupa moarte, ca sufletele credinciosilor ajung pe acel camp verde, unde se intalnesc cu cei dragi”. Ajunsa la 40 de ani, femeia a trait in conformitate cu legile divinitatii. S-a casatorit in fata lui Dumnezeu si a nascut patru fete, pe care le-a educat in spiritual credintei. „Dumnezeu e peste tot! Voi nu Il vedeti, dar el va vegheaza si va are mereu in grija”, le spune Laura fetelor, privindu-le cum au terminat de mancat tochitura si rugandu-le sa-si faca semnul crucii. In fiecare duminica o gasesti in strana, cantand „Doamne, miluieste!” impreuna cu satenii de la biserica.

„Am crezut ca ma vor considera nebuna”

„Este foarte probabil ca ceea ce a povestit pacienta sa fie expresia unor dorinte ce mocnesc in interiorul acesteia de multa vreme (respectiv neimpacarea cu moartea surorii) si care confirma teoria lui S. Freud despre manifestarea viselor”, a explicat psihologul Maria Bobei Ursachi. A tinut sa precizeze ca, la fel ca si in vis, in moarte clinica persoana traieste aceeasi stare de liniste, de impacare cu ceva neimplinit, de cele mai multe ori fiind sub forma unei intalniri cu persoane apropiate, moarte de ceva vreme.

La inceput, Laurei i-a fost teama sa le povesteasca celorlalti experienta pe care a trait-o. „Am crezut ca ma vor considera nebuna”. A urmat tratamente speciale care sa o ajute sa constientizeze daca a fost un vis sau un adevar. A mers la psiholog timp de un an pentru a se convinge pe ea insasi ca nu are probleme psihice si a facut teste peste teste pentru a vedea daca sufera de vreo boala. „M-am convins ca totul este adevarat atunci cand mama mi-a spus, dupa ani de zile, ca picioarele-mi erau rosii si ardeau, de parca as fi mers o luna intreaga pe jos”, imi zice Laura cu o voce domoala. Sotul a parasit-o atunci cand a aflat despre aceasta poveste si a invocat nebunia la divort, pentru a-i putea lua fetele. „Am fost nevoita sa dau examene psihologice pentru a convinge judecatorul ca sunt in integritatea facultatilor mentale”.

„Am un loc acolo, in randul ingerilor!”

Astazi, Laura si-ar dori sa fie profesoara de Religie si regreta ca nu a urmat Teologia. „Chiar si asa, incerc cat de mult pot sa il slavesc pe Dumnezeu, sa le ofer o latura religioasa copiilor mei si sa-i ajut sa-si gaseasca drumul spre implinire”. Moartea nu o mai sperie acum. „Atunci cand inima mea va inceta sa mai bata, stiu ca nu ma asteapta decat bine si pace. Sora mea ma calauzeste si imi incalzeste un loc acolo, in randul ingerilor”, spune Laura,  facandu-si o cruce cu fata spre icoana Sfantului Ioan Botezatorul si sarutand mana batranei sale mame. Iarna aceasta Laura va implini 41 de ani. Ea se considera norocoasa ca a reusit sa devina o persoana credicioasa, asemeni „fiului risipitor reintors spre Dumnezeu”, asa cum obisnuieste ea sa spuna.  „In visele mele imi mai apare adeseori chipul Carolinei care ma priveste lung. Cred ca este fericita si se bucura pentru mine. Simt ca acum, orice s-ar intampla, viata merge inainte si totul va fi bine”.

Claudia – Mirela Danaila

Pentru a nu afecta integritatea sociala a sursei, numele personajului si al localitatii la care se face referire in acest reportaj au fost inlocuite cu unele fictive.