Despre George Onofrei nu am aflat din paginile unui ziar, ci de la orele de limbă română, unde ni se recomanda să citim „Dilema” și „Suplimentul de Cultură”, alături de care, nu de puține ori, era menționat și numele lui George Onofrei, fost elev al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Iași.
Redactor-șef al „Suplimentului de Cultură” și realizator de emisiuni radio și de televiziune, acesta a fost prins în timpul liceului atît de „febra” olimpiadelor, cît și de cea a muncii de jurnalist, căreia, în cele din urmă, i s-a dedicat. „Mi-a plăcut domeniul și de foarte mic citeam și ascultam emisiuni de radio pentru oameni mari. La început a fost o joacă, dar treptat mi-am dat seama că asta îmi doresc să fac”.

La 13 ani făceați deja cronici sportive. Era jurnalismul un joc pentru dumneavoastră?

La 13 ani evident că era un lucru destul de inconștient, nu-mi dădeam seama exact despre ce e vorba. Interesant e că făceam asta fără să mă fi preocupat ulterior cronica sportivă; acum nu mă mai uit deloc la fotbal. Dar asta a fost conjunctura, fiindcă am nimerit în Redacția de sport de la Radio Iași. Și pentru cei de acolo a fost o joacă destul de interesantă să lase un copil să facă cronici sportive.

Taberele de jurnalism la care participați în anii 1999-2000 au reprezentat un fel de drum inițiatic?

Au reprezentat o experiență foarte bună, pentru că ne-am constituit o gașcă din toată țara, cu care și astăzi am păstrat legătura. Am rămas prieteni și toți suntem într-un fel sau altul conectați la fenomenul editorial.
Aveam de realizat emisiuni, la stația de radio a taberei, și ne luam treaba foarte în serios. În momentul în care pregăteam taberele acestea de jurnalism aveam, prin diverse colaborări ale organizatorilor, instrumentar tehnic destul de dezvoltat. Am experimentat primele soft-uri de emisie care puteau exista în acel final al anilor ’90, am trecut și noi prin revoluția tehnologică, de la CD player la calculatoare; ba chiar și de pe casete difuzam melodii.
Redactam un ziar al taberei, care ajunsese o chestiune destul de serioasă, de la opt pagini la 16 pagini, cu tot balamucul pe care îl presupunea multiplicarea la un xerox bătrîn.
În fine, eram destul de rebeli la vîrsta aceea, iar ciocnirile cu corpul profesoral erau dese. Prostituția sau implicarea Bisericii în societate erau teme de care noi nu ne feream, dar care, desigur, stîrneau foarte multe polemici.

Cine făcea parte din acea gașcă?

De la Luiza Vasiliu, care a scris o lungă perioadă la „Suplimentul de Cultură”, la Constantin Vică, profesor de filosofie la Universitatea din București în momentul de față și care dezvoltă acum teorii filosofice destul de neobișnuite pentru România și pînă la Casiana Ioniță, care a avut un lung parcurs american, iar acum lucrează pentru Penguin Books, la Londra.
Să zicem că s-a dezvoltat o gașcă destul de selectă peste ani. O gașcă din care numai eu și Luiza eram singurii moldoveni, pentru că majoritatea celor cu care colaboram și cu care ne-am împrietenit erau fie din București, fie din Ploiești.

„Lucrul de care mie îmi e frică în momentul de fața este faptul că a început să dispară instituția mentoratului”

Cum erați văzut de colegii de facultate?

Nu știu. Eschiva generală este: mai bine să spună ei cum mă vedeau.
În facultate am lucrat și am scris la „Opinia studențească”. Țin minte că era mai interesant din punctul de vedere al profesorilor: unii acceptau, erau mulțumiți de faptul că studenții lor încep să se dezvolte ca jurnaliști încă de pe băncile facultății, iar alții nu priveau cu ochi buni lucrul acesta, considerînd că integrarea în munca directă ar trebui să se petreacă mai tîrziu și să iei lucrurile foarte „pe așezate” în facultate.

Care era atmosfera la „Opinia studențească” de atunci?

Era o atmosferă foarte nebunească, așa cum sper să mai fie și astăzi. Eu eram cel mai mic din echipă atunci. Am asistat și la o predare de ștafetă între o gașcă mai veche și cei din generația celor de vîrsta mea; aceasta a fost o experiență unică.
Încercam să fim cît mai profesoioniști, ziarul să iasă cît mai bine. În același timp, aveam cursuri, locuiam fiecare în diferite cămine sau zone ale orașului și alergam împreună la ședințe. Lucrurile acelea nu ai cum să le uiți.
Am crescut cu toții în redacția „Opiniei studențești”, cu un set de valori pe care îmi place să cred că nu le-am abandonat pe parcurs. Și majoritatea celor care au trecut prin redacția „Opiniei” încă mai lucrează în presă, din fericire sau din nefericire.

Lucrarea de licența ați scris-o cu același entuziasm cu care altă dată ați fi scris un studiu despre simbolismul francez?

Hai să fim serioși, nu ai cum să scrii o lucrare de licență și cred că nici măcar una de doctorat cu vreun entuziasm. O lucrare de licență este după tipicul academic și pur și simplu o scrii, fiindcă asta este cutuma.
Da, visam să scriu odată o lucrare despre simbolismul francez, mă prinsese și pe mine febra olimpiadelor și a criticii literare în timpul liceului, dar între timp îmi pare bine că am abandonat zona aceea.

Nu încape îndoială că ați depus multă muncă înainte să fiți numit redactor-șef, cînd erați doar în cel de-al doilea an de studenție. Într-un interviu declarați: „Nici acum nu mi-a trecut uimirea că Silviu Lupescu a pariat pe un tînăr de 21 de ani”. Considerați că norocul sau întîmplarea pot schimba drumul unui jurnalist?

Cu siguranța ți se întîmplă anumite lucruri în viață fără de care, după aceea, nu îți mai poți imagina cum ai fi putut avea același parcurs.
Lucrul de care mie îmi e frică în momentul de fața este faptul că a început să dispară instituția mentoratului, așa cum a fost cazul lui Silviu Lupescu, care mi-a oferit șansa asta, dar fără să mă lase singur brusc, și faptul că am avut șansa unor colegi precum Lucian Dan Teodorovici sau Florin Lăzărescu, cu care am pornit „Suplimentul de Cultură”. Toate lucrurile astea lasă o amprentă asupra ta.
Mă întreb dacă mai există în momentul de față repere de care să te agăți, așa cum a fost persoana profesorului Daniel Condurache în redacția „Opiniei studențești”. Asta a fost o experiență aproape magică pentru mine, deoarece am ajuns în redacția „Opiniei” în clasa a XI-a și am plecat prin anul I. Lucrurile astea te marchează și toți suntem într-un fel sau altul suma experiențelor și a oamenilor pe care i-am cunoscut.

„Cred că mai important decît inspirația e selecția; asta dă unui jurnalist amprenta personală”

Ce lucruri vă inspiră pentru realizarea emisiunilor radio?

N-aș putea să spun că jurnalismul chiar mai ține de inspirație în momentul de față. Trebuie să fii un pic inspirat în momentul în care scrii un text, deoarece atunci trebuie să-ți găsești tonul și cuvintele potrivite.
Cred că mai important decît inspirația e selecția; asta dă unui jurnalist amprenta personală – felul în care selectează acele subiecte despre care el crede că vor fi relevante pentru publicul său.

De cînd sînteți redactor-șef, care sunt cele mai dificile decizii pe care le-ați luat?

Decizii grele ai de luat tot timpul. Au fost epoci în care au început să vină bani înspre cultură și atunci ne-am axat și mai mult pe zona administrativă, încercînd să vedem cum se cheltuie banii aceștia. Sînt subiecte pe care le treci foarte atent și prin prisma orgoliilor pe care le-ai putea răni ulterior.
Lucruri riscante au fost, spre exemplu, seria de articole pe care le-am publicat, cu o muncă aproape detectivistică, despre activitatea fundației „Iași Capitală Culturală Europeană”. Atunci a trebuia să balansez între ideea de unitate, pe care o astfel de candidatură o cere – o unitate a comunității- dar, în același timp, ca jurnalist trebuie să îți faci și treaba și să arăți care sunt lucrurile acelea care, din punctul tău de vedere, nu funcționează.
Ce alegi? Să bagi sub preș minusurile administrative sau un haos administrativ, pentru că tu îți imaginezi că, dacă omiți asta, ar avea orașul mai multe șanse să obțină un titlu? Nu cred. Și din păcate realitatea ne-a dovedit că am avut dreptate în ceea ce am scris și cred că, prin ceea ce am scris, am servit interesul public.

Cît de mult s-a schimbat meseria de jurnalist din momentul în care ați început să profesați și pînă acum?

Meseria în sine, așa cum o definim, nu cred că ar fi trebuit să se schimbe.
S-au schimbat vremurile și, din păcate, nu atît meseria s-a schimbat, cît instituțiile de presă. Nu suntem într-o situație foarte veselă a jurnalismului în momentul de față; este una dintre industriile cele mai sărace și uneori cele mai deprofesionalizate. Dar deprofesionalizarea aceasta e cerută și de diverse interese ale patronatelor. Întotdeauna un conducător de redacție, într-un fel sau altul, își pune amprenta asupra muncii jurnalistului, din perspectiva a ceea ce îi cere să facă. După părerea mea, jurnaliștii foarte buni nu acceptă compromisuri. Însă, din păcate, trebuie să se refugieze după aceea în alt domeniu.
Dar există si foarte mulți care, pentru a evita anumite dispute sau pentru a-și asigura o viață cît se poate de comodă, renunță la principiile lor. E un moment în care vedem unele dintre cele mai cunoscute voci care lansează pe facebook adevărate manipulări, oameni cu un bun background jurnalistic. Nu mai știi care e agenda publică a unui jurnalist și care e agenda secretă, fiind transformați de cele mai multe ori în niște marionete.

Ce sfat le dați tinerilor care studiază jurnalismul?

Cred că sfatul meu vine prea tîrziu acum. Le-aș fi putut da un sfat cînd erau în clasa a douăsprezecea: să nu urmeze o facultate de jurnalism. E un mediu foarte dificil, dar e și foarte provocator. Sîntem în situația în care internetul a produs o democratizare și, cu foarte multă muncă, poți face un produs aproape de unul singur. Iar dacă ai ceva nas în domeniul afacerilor, poți cîștiga bani din asta, ca freelancer.
E mai dificil în momentul în care jurnalistul încearcă să se integreze într-o redacție. Vii cu un anumit bagaj de aspirații din facultate și, de fapt, asta este problema – să nu te supraestimezi și să nu ai așteptări iraționale. Au cam dispărut mentorii care să facă diferența și care să-i conducă pe tineri după ce au absolvit facultatea pe un anumit drum. Din păcate, mă tem că sîntem într-o epocă în care toată lumea e pe cont propriu.

Sursă foto: www.bookaholic.ro