Omul citit, intelectualul adica, pare c-a ajuns sa fie masurat dupa densitatea cuvintelor pretioase rostite pe minut. Ca si cum un soi de convingere ori de lege nescrisa s-ar fi instaurat: adevaratul om de cultura trebuie intotdeauna sa se exprime doct si pretentios. Daca vorbim despre carti sau despre orice altceva care implica literele, ar trebui, va sa zica, s-o facem presarand la tot pasul neologisme.

Imi placeau scriitorii care nu tipa intr-o piata publica, ci vorbesc numai pe limba celor „alesi”. Cand abia faceam cunostinta cu Noica, nu spun „nu”, imi placea sa ma „izbesc” de cuvinte al caror sens nu il stiam. Rasfoirea Dex-ului era un fel de angajament aparte, al meu cu mine insami: era musai sa-mi explic si sa retin structurile care, credeam eu, faceau textul sa fie „altfel”.

Astazi, insa, neologismele ajung sa se scurga din varful tuturor limbilor, dar fara sa-si mai aiba rostul lor natural – acela de-a imbraca o idee care, de-ar fi incarnata in altfel de vorbe, mai simple, s-ar denatura. Cuvintele pretioase au devenit precum pietrele azvarlite in apa: se scufunda. Tot asa, ne cufundam si noi intr-o iluzie. Credem ca aruncarea in stanga si-n dreapta cu cate-un neologism care le da batai de cap celor din jur, ne face sa stralucim ca un licurici in bezna noptii fara luna.

Nu demult, auzeam la televizor cum o tanara, rostind „sterotipuri”, se referea la „tertipuri”. Nimeni nu i-a atras atentia. Nici ei si nici altora care, parca negasindu-si intemeierea in propriile idei, isi fac toiege din „Cioran spunea”, „un mare om de cultura era de parere ca” si tot asa. Sa fi ajuns, intr-adevar, sa fie un semn de cunoastere aprofundata aceasta atarnare a numelor grele de tesatura firava a unor vorbe goale.

Tind sa cred ca soarta neologismelor se apropie de aceea a falselor cristale. Creeaza impresia ca folosindu-le, suntem deasupra celorlalti muritori de rand. Asa apare mirajul unei aristocratii literate, unde ritualul de investire e exercitiul de mima. Asa par sa se deschida portile turnului de fildes al oamenilor cu carte. Doar ca snobismul si nu sangele albastru transpare in frazele inutil impanate cu neologisme. Rasul, iar nu admiratia se depunde onorific in fata celor care uitand de idei, se reped spre cuvinte.

Dar Creanga si Caragiale inca mai traiesc, chiar de n-au fost drapati in termeni pretiosi. Sa nu-i condamnam, asadar, pe aceia care, prinzand cuvinte din zbor, se grabesc sa le dea mai departe, fara sa stie daca le-au potrivit mai intai in montura contextului. Acestia sunt simpli trecatori. Daca ar deschide radiolul, ar descoperi poate comoara ingropata in versurile unei trupe romanesti: „Crede-ma, este inefabila constientizarea unui fapt inavuabil si pregnant luctuoasa proximitatea unui caracter exuviabil si chiar patetica entropia discursului pregatit in prealabil.”

Iuliana Toma