Şi cimitirul din sat devine deodată ca un furnicar, unde încă miroase a vopsea proaspătă cu care au fost date crucile mormintelor. De asemenea se răspîndeşte şi un miros de tămîie, care se ridică în grabă, de sub cărbunii încişi, să spună Hristos a Inviat şi celor adormiţi. E ziua în care toţi se întorc cu gîndul în trecut, în copilărie. E ziua lor, a sufletelor blajine care au plecat în lumea celor drepţi. Se spune că în această zi obrajii nu trebuie udaţi de lacrimi, ci umpluţi de zîmbete şi amintiri frumoase în cinstea celor răposaţi.

În fiecare an, după o săptămînă şi o zi de la Înviere, cimitirul din satul Coşcodeni, Republica Moldova, se umple de oameni care au venit să zică „Hristos a Înviat!” şi rudelor trecute din viaţă. Anul acesta a fost la fel. Moldovenii au venit la cimitir pentru a da de pomană de sufletul celor dragi. Totodată s-au bucurat şi de întîlniri cu rudele şi prietenii pe care nu i-au văzut de multă vreme.

Mormintele au fost scufundate în pomene – prosoape, căni, farfurii, ulcioare, cozonaci şi alte bunătăţi. „Se spune că azi răposaţii vin să stea la masă cu noi şi se bucură să-şi vadă toată familia adunată laolaltă şi că nu au fost uitaţi de tot”, spune cu zîmbetul larg şi privirea gînditoare doamna Tamara. „Jertfa pe care o aducem la cimitir este o pomană pentru sufletul şi pentru uşurarea păcatelor celui răposat. Pomenile se dau celor necăjiţi şi înfometaţi, celor care duc lipsă de îmbrăcăminte. Nu trebuie să înşirăm pomenele ca la tîrg sau să dăm lucruri scumpe doar cui îi trebuie sau celor pe care îi cunoaştem. Nu aceasta este însemnătatea acestei zile”, zice soţul doamnei Tamara, un bărbat cu faţa bronzată de soare şi ochi mari de culoarea cerului.

Pe lîngă mormintele pe care nici măcar o pată de pămînt nu se mai vede sînt şi locuri unde tot ce poţi vedea e doar un ou roşu, o cană de o şchiopă şi un biscuite. „Trebuie să respectăm tradiţiile, ca să nu ne fie ruşine în faţa celor morţi. Fiecare cheltuieşte în funcţie de mărimea buzunarului său. Important este să ne pomenim morţii, chiar dacă nu avem prea mulţi bani”, spune bunica Mărioara ţinînd cu mîna, încreţită de timp, băţul de care se sprijină cînd merge.

Pe lîngă pomene, de Paştele Blajinilor în cimitir se împart zîmbete, îmbrăţişări şi veşti. „Am venit din Germania pentru a sărbători alături de cei dragi Paştele. De asemenea am venit azi la cimitir pentru a le spune şi bunicilor că urmează să mă căsătoresc curînd. Bunica îşi dorea mult să ajungă la nunta fiecărui nepot, dar…” spune tînărul Ion, uitîndu-se cu amar la crucea de lemn de pe mormîntul bunicii sale.

„Astăzi este ziua în care toţi se întorc la locurile natale, de baştină. Este de datoria fiecăruia să-i prăznuiască pe cei dragi care au murit. Cui dai de pomană sau ce sînt lucruri mai puţin importante. Ce conteză este să vii la mormîntul părinţilor, fraţilor şi să rememorezi cum era viaţa alături de ei”, îmi spune un domn zvelt cu părul alb, despre care am aflat mai apoi că este profesorul de sport de la şcoala din sat.

Însă furnicarul nu este pentru foarte mult timp aglomerat. Căci după ce preotul sfințește pomenile acestea se împart, dezgolind ţărîna mormintelor. Copiii mai spun o dată „Hristos a Înviat!” părinţilor, luîndu-şi la revedere pînă la anul de Paştele Blajinilor. Apoi păşesc pe poarta ruginită a cimitirului şi o iau la pas spre casele lor. În cimitir rămîn doar păsările cerului care au venit să se înfrupte de bunătăţile lăsate pe morminte. Rămîn în urmă şi feţele zîmbitoare de pe pozele monumentelor funerare, florile proaspete aduse de rude şi crucile de lemn, crăpate de ploaie.