Privește actoria ca pe o formă de responsabilitate culturală, nu doar ca pe un exercițiu de vizibilitate. Parcursul său profesional, nevoia de a rămîne fidel procesului de creație și relația dintre pasiune și succes sînt doar cîteva dintre subiectele pe care le-am abordat în interviul cu Mihai Călin, actor cu o carieră de peste trei decenii în teatru, film și televiziune.

Cînd erați copil și lumea din jur vă întreba ce vă doriți să deveniți cînd o să fiți mare răspunsul era „musafir”. Cum ați ajuns de la această dorință la persoana care sînteți astăzi?

Cînd ești mic, totul e o joacă și nu e neapărat să-ți dorești asta pentru toată viața. Există persoane care și-au dorit ceva cînd erau copii și s-a împlinit; la mine n-a fost așa. Am făcut tot felul de lucruri, ca orice copil. Am făcut și sport mult, am citit mult, am fost și sînt pasionat de istorie.

Totul s-a declanșat în liceu, așa cum mulți colegi de-ai mei actori, de vîrsta mea sau mai tineri, au pățit. Am avut o profesoară de franceză și română pasionată de teatru și, la o oră de română, ne a pus să citim Caragiale, pe roluri, și pur și simplu ne-am jucat. După aceea, a făcut o trupă de teatru a liceului și am început să facem spectacole, asta în clasa a X-a spre a XI-a, și așa mi-am descoperit pasiunea, destul de devreme zic eu.

Asta mi-am dorit să fac, doar că n-am făcut, adică n-am dat curs dorinței mele care mă împingea așa, dinăuntru. Pe vremea aceea, dacă nu intrai la facultate, plecai în armată un an și patru luni. Erau foarte multe „convenții” din astea –  dacă vii dintr-un liceu bun, se așteaptă de la tine să intri la facultate și să continui studiile. Și eșecul de a pica la facultate era destul de „rușinos” cumva, ceea ce o prostie. N-am dat la teatru, pentru că atunci era o concurență foarte mare, erau cam o sută pe loc, și am făcut altceva, dar, după cîțiva ani, m-am întors.

 „Tinerii au nevoie de încurajare, de puțină scînteie”

Înainte să dați la facultate, ați avut de ales între istorie și fizică. Pînă la urmă, ați predat doi ani la UNATC. Cum a fost să îmbrăcați „hainele” de profesor?

Inițial, am primit invitația să rămîn asistent în facultate, la UNATC, de la profesorul meu de clasă, fix cînd am terminat facultatea, dar am refuzat atunci. Chiar așa i-am zis: „Ce aș putea să îi învăț, cînd eu abia am terminat facultatea și abia știu eu pentru mine, așa, un pic, cu ce se mănîncă și ce miroase aici?”. Apoi am primit din nou o invitație și am lucrat doi ani ca asistent. A fost interesant. Am exersat un pic lucrul cu studenții. Și eu eram tînăr și le-am spus de la început că nu sînt neapărat un profesor al lor, ci un coleg mai mare, cu puțin mai multă experiență. Apoi n-am mai rămas în școală, am mai colaborat pe niște module, din cînd în cînd, dar îmi place foarte mult să lucrez cu tinerii. Îmi place să-i încurajez, pentru că și eu am avut parte de așa ceva din partea altora mai în vîrstă. Cred că tinerii au nevoie de încurajare, de puțină scînteie, pentru că trăim într-o societate destul de dură și agresivă care nu te încurajează. Cere (societatea, n.r.) de la tineri destul de rapid performanță și trebuie puțină răbdare pentru că, și cînd ești student, și un pic după, ești încă destul de crud. E foarte ușor să-ți rupi aripile și să fii „îngropat” de cerințele astea foarte dure ale societății: să performezi, să fii bun tot timpul, să nu greșești.

Știu că cel mai mult detestați minciuna. Cum reacționați în momentul în care cineva vă minte în față?

Nu vreau să mă dau erou și să zic că nu mint niciodată; cu toții mințim. Cel mai adesea, prin omisiune, adică nu spunem niște chestii. Sînt filozofi mari și oameni mult mai deștepți și cultivați care spun că într-o societate în care n-ar exista minciuna ar fi greu de trăit. Dacă am spune tot timpul ce gîndim, cred că ne-am omorî unii pe alții.

În ceea ce privește minciuna, cel mai grav, în societatea actuală, este minciuna privitoare la trecutul nostru, adică perioada comunistă și perioada anilor ’90-2000. Ceea ce trăim noi acum este rezultatul acelei perioade, iar acum minciuna pur și simplu smintește milioane de oameni.

Ocazional, ați mai afirmat că, în eventualitatea în care ProTV ar veni la dumneavoastră și v-ar chema să prezentați noul „Știi și Cîștigi”, ați accepta. De ce să așteptați, cînd puteți acționa pe cont propriu?

Am zis de „Știi și Cîștigi” pentru că aia a fost, practic, emisiunea care mi-a plăcut cel mai mult, pentru că și eu sînt un om curios. Era un concurs de cultură generală, cu întrebări din toate domeniile. Concurenții care veneau erau oameni foarte interesanți și curioși. Era foarte plăcut să interacționezi cu ei.

Aveam o echipă de tineri care făceau întrebările, era fain. Eu n-am mizat niciodată, în cariera mea, pe povestea cu televiziunea. Am făcut-o pentru că era ceva nou, era atractiv, era strălucitor cumva, fiind și la începutul ProTV-ului. Pe vremea cînd a apărut ProTV-ul, televiziunile românești erau cam „prăfuite”, nu se schimbase nimic fundamental.

N-am privit niciodată povestea asta cu televiziunea ca fiind adevărata mea menire. De aia nici n-am renunțat la teatru. Cînd proiectele au devenit mai subțirele, n-am mai vrut să rămîn. Dar un astfel de proiect aș face, pentru că mi se pare interesant și pentru că nu se mai face la noi. E mai mult decît o emisiune de cultură, dar, din păcate, oamenii își pierd interesul și curiozitatea de a ști lucruri noi. Și de aceea sînt și mai ușor manipulabili, pentru că nu sînt interesați să citească, să știe, să vadă, să întrebe.

Dar, apropo de întrebare, nici nu sînt suficient de întreprinzător. În continuare cred că menirea mea este teatrul, în primul rînd, dar mai particip și la diverse proiecte de televiziune, seriale, tot ca actor. Întotdeauna, cînd faci așa ceva, trebuie să fii foarte întreprinzător sau să ai norocul de a avea lîngă tine măcar doi oameni, care să fie creierul emisiunii.

Sursă foto: viva.ro

Avînd un repertoriu atît de vast în ceea ce privește rolurile jucate, de la Carol din „Pepe și Fifi” pînă la Mircea Adam din „Fructul oprit” sau chiar Paul Andronic din „Adela”, care este rolul care v-a provocat cea mai mare bătaie de cap?

Au fost mai multe. Acela (Carol, n.r.) de care ai spus este un rol vechi. „Pepe și Fifi”, de Dan Pița, este primul film pe care l-am făcut; a avut premiera în 94’. Deci, iată, mai bine de 30 de ani. Era interesant rolul: Carol era un tînăr în scaun cu rotile, deci cu dizabilitate locomotorie. Eu eram tînăr și nu prea mă ajuta experiența de viață, așa că am încercat eu să locuiesc într-un pod acolo, să mă folosesc doar de mîini. Făceam asta în timpul zilei, așa, ca o metodă, dar, fiind tînăr, eram foarte entuziast și mă aruncam în tot felul de improvizații; nu-mi păsa de tehnică și așa mai departe. Mai tîrziu îți dai seama că îți trebuie niște metode și o tehnică pentru a construi un rol. Unul dintre cele mai grozave roluri pe care le-am făcut a fost Caliban din „Furtuna”, pentru care am luat premiul UNITER, în 2015, pentru cel mai bun rol secundar. Desigur, premiile sînt plăcute, îți confirmă că ai făcut un lucru bun și e foarte bine, dar nu înseamnă că tu ești cel mai bun actor din țară. Propunerea a fost surprinzătoare și pentru mine; mereu e surprinzător cînd cineva are încredere în tine și-ți zice: „Uite fă-mi asta. Eu cred că poți să faci și chestia asta”. E mișto să ai un regizor care să scoată din tine ceva la care tu nici nu te-ai fi gîndit.

Ați afirmat în trecut că, de obicei, teatrul se axează pe vînzarea de bilete și pe spectacole „pe bandă rulantă”, deci pe cantitate și nu neapărat pe calitate. S-a mai schimbat ceva între timp sau a rămas tot „fabrica de țevi sudate” de care ziceați?

Lucrurile au început să se schimbe. Au apărut o serie de regizori tineri care au devenit directori și care, în mod clar, au schimbat niște lucruri. Din punctul meu de vedere, teatrul comercial, de divertisment, trebuie să existe; e firesc să vrei să dai oamenilor relaxare și comedie, iar oamenii au nevoie de chestia asta. , Dar teatrele noastre, teatrele instituționale, care primesc subvenții de la stat, au o altă menire. Teatrul comercial e privat. Acolo sînt investiții private. Am și eu trei spectacole în zona asta, cu care mă mîndresc. Sînt și acolo spectacole de calitate, dar sînt și, cum le spunem noi, „șușe”, adică niște comedioare prostești, cu hăhăială și atîta tot. Există și comedie de calitate, însă nu e ușor de făcut. Problema mea este că nu cred că teatrele instituționale, de stat, ar trebui să-și închirieze sălile către privați, pentru a aduce la ei spectacolele comerciale. Cred că trebuie găsit un alt sistem, în care să existe niște săli în care privații să funcționeze. De altfel, piața asta privată de divertisment a fost deturnată cumva de faptul că investitorii privați din această zonă închiriază sălile de la stat, iar chiria nu este deloc mare.

Că tot ați amintit de „Furtuna”lui Shakespeare, avînd în vedere relația tensionată pe care ați avut-o cu Ion Caramitru și faptul că ați fost colegi de scenă în acea piesă, cum a fost să împărțiți lumina reflectoarelor cu „dușmanul”?

Prima oară cînd am jucat cu Ion Caramitru pe scenă a fost acum 1.000 de ani. Eram încă student, în anul 3, și am jucat în „Antigona”, regizată de Alexandru Tocilescu, la „Bulandra” (Teatrul „Bulandra” din București, n.r.). Jucam relația tată-fiu, iar pe scenă ieșea cu scandal.

Problema este că mie întotdeauna mi-au plăcut actorii de relație. Mi se pare esențial, cînd colaborezi cu cineva, să fii împreună, să te ajuți cu celălalt, nu fiecare cu treaba lui și fiecare să lucreze pentru propria glorie sau succes și atît. Mie îmi place cel mai mult lucrul în echipă, doi fiind deja o echipă.

Cu Ion Caramitru nu se întîmpla acest lucru. Adică el nu era un actor de relație. Gîndea, își făcea monoloage super, dar nu te ajuta foarte tare pe scenă. Așa s-a întîmplat și cu Caliban. Ceea ce a fost cumva surprinzător, dar și amuzant pentru mine este că de abia atunci cînd a explodat în spațiul public conflictul dintre noi, am simțit, pe scenă, că e cu mine. Personajul meu era în conflict puternic cu personajul lui și atunci am simțit că mă urăște cu adevărat și în mintea mea mi-am spus: „Da asta e!”.

„Regizorul Cătălin Naum ne-a educat fix în zona asta, a smereniei față de meserie”

Mai are șanse un actor aflat la început de drum în societatea din ce în ce mai puțin interesată de teatru, de astăzi?

Din punctul meu de vedere, șanse sînt, dar cu o singură condiție: nimeni să nu se apropie de meseria asta – că-i actorie, regie, teatru, scenografie sau alte zone -, gîndindu-se de la început la succes. Dacă îți dorești succesul, ceea ce e firesc cumva, poate apărea, mai repede sau mai tîrziu, o mare frustrare. S-ar putea ca succesul să nu vină în doi ani, sau în patru ani, sau în cinci ani. Depinde ce înțelegi prin succes. Un mare profesor de teatru, regizorul Ion Cojar, care a fost o perioadă foarte lungă profesor la UNATC, avea o vorbă: „Procesul, nu succesul. Asta să urmărești”; procesul de a crea un personaj, de a lucra un spectacol, procesul de a face un interviu sau un articol, procesul de a descoperi ceva, apoi greutatea de a-l pune în pagină, de a găsi tonul corect, ritmul corect și așa mai departe. Dacă te gîndești de la început „eu vreau cu chestia asta, pe care o fac acum, să iau premiul cutare”, sînt șanse foarte mari să fii dezamăgit. S-ar putea, cel mai posibil, să nu iei premiu acela. Și atunci, acea dezamăgire, mai mică sau mai mare, îți va estompa toată bucuria și greutatea acelui lucru.

Sursă foto: facebook.com

În „Pescărușul”, de Anton Cehov, e un personaj, Nina Zarecinaia, o tînără care devine actriță după foarte multe eșecuri și care spunea că nu e importantă gloria, ci să știi să-ți duci crucea. Dacă asta e pasiunea ta și simți că trebuie s-o faci, fă-o, indiferent de faptul că vin sau nu vin premii sau că faci roluri principale în film, sau te duci la Cannes, sau nu. Sigur că toată lumea își dorește să aibă succes și bani, dar nu trebuie urmărit acest lucru. Asta este moartea pasiunii totale. Așa am fost și eu învățat încă de la Teatrul Studențesc Podul, la Casa Studenților din București, unde am avut un profesor și un mentor, regizorul Cătălin Naum, care ne-a educat fix în zona asta, a smereniei față de meserie. Ne-a făcut să înțelegem că e greu să faci un lucru de valoare.

„Procesul lui Eichmann” a reprezentat debutul dumneavoastră regizoral. De data asta ați avut ocazia să „antrenați” chiar dumneavoastră „echipa de fotbal”. Cum ați ajuns regizor?

Am regizat acest text dintr-o întîmplare. Mi s-a propus mie să-l prezint teatrului, ca să îl lucrăm, iar directorul nostru interimar, George Călin, a fost de acord. Problema este că noi, la Teatrul Național, nu avem un regizor angajat și, pentru fiecare proiect, trebuie să invităm din afară, deci trebuie să-i facem contract. Propunerea a venit în timpul stagiunii trecute, bugetele erau deja făcute și directorul nostru mi-a spus: „Băi, mi se pare mișto propunerea, dar nu mai avem bani pentru ceva în plus”. Și am zis: „Păi cum? Ce facem?”. Și el a zis: „Eu te văd pasionat pe tine de chestia asta. De ce nu-l faci tu?”. Așa a fost toată povestea.

Am invitat colegii să facă parte din spectacol; nu a fost nimeni obligat. 14 actori au acceptat și am descoperit împreună lucruri pe care mulți nu le știau din istoria Holocaustului și nu numai, adică ajungem și la problema comunismului și la problema societății de acum. Obsesia mea, în lucrul cu tinerii actori sau cu studenții, este să-i fac să gîndească în felul următor: „Eu nu am de jucat textul scris, ci am de jucat întreaga poveste din spatele textului acela”. E ca în viață. Noi vorbim, dar spunem mult mai puțin decît gîndim și, din tot filmul nostru din cap, spunem doar ce este necesar, în funcție de situație. În sensul ăsta am lucrat – să găsim acel film din spatele vorbelor. Și am avut o mare surpriză: actori tineri, care nu știau foarte multe despre istorie, au devenit pasionați de poveste și ne trezeam cu mesaje pe grupul nostru de WhatsApp, vineri seara, la 10: „Băi, uitați-vă repede pe Viasat History, e un documentar, «Hitler și naziștii»”. Adică vineri seara, cînd multă lume se distrează un pic, se relaxează… Ei au devenit foarte pasionați de chestia asta și mi s-a părut mișto. Dar nu, nu am fost regizor, ci un coleg mai mare, mai experimentat și pasionat de această poveste.

Toată lumea vă știe drept actor. Profesați în acest domeniu de zeci de ani. Care sînt factorii care fac diferența dintre un actor slab, mediocru și unul bun, profesionist?

Se vorbește despre talent în multe meserii. Talentul este o calitate greu de definit. Și la sportivi e chestia asta, și la artiști, și la ingineri, dacă vrei. Eu am făcut trei ani de Politehnică, de exemplu. Sînt convins că fiecare individ poate face mai multe lucruri, dar cred că un lucru îl poate face cel mai bine și e minunat să-l descoperi. Cînd te blochezi într-un parcurs de genul, fie din cauza lipsei de inspirație, probleme, blocaje, atît timp cît îți place ce faci și ești pasionat, soluția va veni. Cînd ești pasionat, nu te duci ca la serviciu. Deci, talentul cred că mai degrabă e un fel de interes intrinsec pentru ceva anume, iar la actori e un fel de spirit ludic, o ușurință de a te juca, pur și simplu, de a trece dintr-o zonă într-alta foarte ușor, o labilitate psihică chiar, care te face să te joci în multe zone psihologice umane. Cei care sînt mai puțin talentați cred că au capacitatea de a se juca, dar nu pe o plajă foarte largă, sînt cam ca ei înșiși în mai multe ipostaze. Dar nu asta cred că face diferența mai departe, ci pasiunea și seriozitatea cu care faci chestia aia. Și mai e ceva: carisma. Carisma face publicul să te privească cu mai multă simpatie, dar ea nu ține de nimic. N-ai ce să faci. O ai sau nu o ai.

Dacă de mîine arta ar deveni ilegală, din ce altceva v-ați cîștiga pîinea?

Nu știu. Cred că aș găsi o posibilitate să fac un soi de artă… mai camuflată, dar tot în zona asta. M-aș face șofer, dacă nu. Sau, mai degrabă, m-aș lupta cu cei care o scot în afara legii.

Date biografice

Mihai Călin s-a născut pe 16 august 1968, la București. Absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică în 1994, acesta este considerat astăzi una dintre cele mai recognoscibile figuri ale scenei și ecranului românesc. Mihai Călin este actor al Teatrului Național din București, unde a interpretat de-a lungul timpului roluri importante din dramaturgia clasică și contemporană. Printre piesele de teatru în care a evoluat se numără „Năpasta”, „Numele trandafirului”, „Antigona”, „Furtuna”, „No Man’s Land” sau „Nebun din dragoste”.