Sîmbătă, 15 noiembrie, în Sala Senatului a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC), a avut loc conferința „Școala de film sau filmul ca școală?”, susținută de cineastul Nae Caranfil. Evenimentul face parte din ultima zi a Conferințelor Dilema. În deschidere, Sever Voinescu, redactor-șef al revistei „Dilema”, a făcut o scurtă retrospectivă a temelor și personalităților din cele două seri anterioare, anunțînd că urmează „două perspective de încheiere”.

„Nouă ne place asta și asta cultivăm la revista «Dilema»: în fiecare săptămînă propunem o temă pe care o privim din cît mai multe unghiuri, pentru că ne place să configurăm într-un mod util educația spiritului. Iar educația, de la antici la ChatGPT, este, ea însăși, o dilemă”, a spus redactorul-șef, nu înainte de a introduce, în mod ironic, un mic disclaimer: nu știe ce va spune regizorul și nu își asumă răspunderea pentru nimic. Sala a zîmbit, atenția publicului era deja captată.

Pornind de la ideea că „arta poate fi un instrument util pentru educație”, discuția s-a mutat firesc spre cea mai recentă artă, cea „care ne-a fermecat pe toți”, arta filmului.

Cum se învață filmul?

Nae Caranfil, regizor, scenarist și deținător al titlului Doctor Honoris Causa al Universității din București, și-a început discursul prin introducerea unui concept: „Totul se reduce la o temă. Toate artele presupun o tehnică. Cu muncă se învață, cu talent se depășește”. A evocat apoi numele unor mari artiști și scriitori, de la Michelangelo la Panait Istrati, pentru a sublinia că toți au început prin a fi ucenici.

Discursul său s-a construit pe teoria „celor trei școli de gîndire”: filmul se învață pe platou, filmul se învață văzînd cît mai multe filme, filmul se studiază într-o instituție specializată, care oferă ocazia reală de a pune în practică ceea ce s-a acumulat.

A urmat o scurtă destăinuire biografică. Caranfil a vorbit despre „boala transmisă genetic”. Tatăl său, Tudor  Caranfil, critic de film în anii 1960 la ziarul „Informația Bucureștiului”, l-a făcut un copil privilegiat, cu acces aproape nelimitat la sălile de cinema. „Erau zile-maraton”. A povestit cum, văzînd „Dacii” de la jumătate spre final, imaginația lui încerca să umple bucata lipsă. „Atunci am devenit, fără să știu, un mic scenarist”.

Așa s-a născut cultura lui cinematografică, prin expunere continuă. Momentul decisiv, însă, a venit în adolescență, cînd au apărut marile filme ale lui Chaplin. „Emoția era atotbiruitoare. Între rîs și plîns nu mai erau punți, se întrepătrundeau. Atunci am știut că vreau să devin cineast”.

O parte consistentă a conferinței a fost dedicată parcursului său la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) în anii ’70 (n.r. actuala Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București). În ciuda avertismentelor dure ale tatălui, care îl anunța că profesorii, criticați de acesta în trecut, „s-ar putea răzbuna”, Caranfil și-a urmat visul.

A reiterat prima replică a profesoarei Elisabeta Bostan, rostită la primul lui curs: „Începînd de astăzi și pînă în ultima zi a vieții voastre, nu veți mai fi niciodată fericiți”, un paradox pentru el. „Evident că vom lua Oscarul, nu? Chiar și atunci?”. Evocarea naivității și optimismului tînărului Nae Caranfil au stîrnit zîmbete subtile în sală.

Anii controlului ideologic

A urmat evocarea perioadei ideologice, inevitabil vizibilă în exercițiile cinematografice supuse cenzurii. „Subversiunea devenise jucăria noastră preferată.” „Vînatul”,  asocieri și sensuri ascunse „ca în Tom și Jerry, unde cenzorii erau, firește, Tom”. „Dacă îți însușești anumite aptitudini artistice, ai parte și de masa de aur”, a spus el, introducînd cele două concepte: sugestia, care revelează un adevăr în mintea spectatorului, și „șopîrla”, adresarea directă, absurdul și ironia avînd cele mai mari șanse să fie acceptate.

Au urmat lecțiile de detaliu – cum diminuezi impresia de amatorism, cum calitatea actorilor poate salva un scenariu. A povestit și despre momentul cînd a trimis un film la un festival internațional prin valiza diplomatică, sub o etichetă falsă.

Experiența de asistent de regie la Buftea l-a învățat că „facerea unui film e o muncă de salahor”, iar ceea ce definește un cineast este, în fond, calitatea lui de spectator.

Zona de confort, o atrofiere a curiozității

În încheiere, Caranfil a vorbit despre refugiul excesiv în zona de confort, „o atrofiere a curiozității”.

Ideea finală a fost cea a traseului unui cineast care își are rădăcinile în talentul lui de spectator. Caranfil a încheiat cu un citat: „Nu încercați niciodată să aveți stil. Stilul va apărea natural, din percepția voastră inevitabil greșită despre realitate”, iar ecoul aplauzelor furtunoase ale audienței au afirmat reușita prelegerii.

Ultimele minute au fost dedicate întrebărilor din public, adresate prin intermediul jurnalistului Sever Voinescu.

Întrebat cu ce „operează” un regizor, Caranfil a răspuns prompt: „cu visul, o înșiruire de imagini care formează o poveste, una dintre cele mai importante elemente ale naturii vii”. Despre inteligența artificială a afirmat că dacă nu e folosită ca substitut de creativitate, poate fi o unealtă foarte utilă, iar, cu umor, a mai adăugat că diferența dintre un regizor bun și unul prost e „foarte mică”. Efortul este egal, dar „filmul rezultat este o reacție chimică, farmaceutică chiar, pe care nimeni nu o poate controla”.