OANA BĂLUȚĂ: „Democrația nu e un bufet suedez din care să-ți alegi doar ceea ce-ți place”

Conferențiar la Facultatea de Științe Politice din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) și o voce marcantă a feminismului românesc, Oana Băluță este specializată în studii de gen și comunicare politică. Îmbină cercetarea academică cu activismul civic, militînd constant pentru drepturile femeilor, egalitatea de șanse și combaterea violenței de gen. Este autoarea a numeroase studii despre participarea politică a femeilor și reprezentarea acestora în mass-media, fiind implicată activ în proiecte ale societății civile (precum Centrul FILIA). Prin analizele sale, a contribuit și contribuie la democratizarea discursului public și la promovarea echității sociale în România. Despre ce lipsește încă, din perspectiva preocupărilor sale, în societatea românească, am aflat din interviul pe care ni l-a acordat.

Ce v-a determinat să vă dedicați cariera cercetării și activismului în domeniul studiilor de gen?

Începuturile mele se duc departe în timp. În 2004–2005, am terminat Facultatea de Litere, la Universitatea din București. Am făcut Studii Americane, română – engleză, și mi-am dat seama, după ce am terminat facultatea, că nu prea înțeleg lumea în care trăiesc. În același timp, în ultimul an de facultate, cînd scriam lucrarea de diplomă, am descoperit o carte absolut fabuloasă, scrisă de Ștefania Mihăilescu, numită Din istoria feminismului românesc. Ștefania Mihăilescu ne-a redat o bună parte din istoria drepturilor femeilor și din istoria activismului civic și a feminismului primului val din ceea ce ulterior a devenit România. Am văzut, în descrierea Ștefaniei Mihăilescu, faptul că ea predă la un masterat la Facultatea de Științe Politice, la SNSPA; „Gen și politici publice” se numea atunci.

Am intrat la master. În același timp, zona aceasta de, să-i spun, studii de gen sau mai degrabă masteratul de Gen și Politici Publice de la SNSPA era foarte apropiată de mediul ONG-istic. Centrul FILIA era centrul de dezvoltare curriculară și studii; fusese înființat de cîțiva ani ca un centru de cercetare în cadrul SNSPA. Ei, în acest context, să mă implic în FILIA și să mă apropii de organizații neguvernamentale a venit foarte normal, pentru că și în continuare este foarte important să înțelegem că producerea de cunoaștere nu trebuie și nu e nevoie să rămînă într-un „turn de fildeș” al mediului academic. E foarte important și foarte relevant să ne punem întrebări despre cum anume transferăm cunoașterea în afara spațiului academic, cum anume reușim să facem ca această cunoaștere pe care o producem în mediul academic să fundamenteze politici publice, să fundamenteze, de exemplu, o schimbare legislativă.

Intrînd în mediul asociativ și începînd să fac activism civic, în primul rînd pentru drepturile femeilor și pentru egalitatea de gen, mi-am dat seama că democrația nu e un bufet suedez din care să-ți alegi doar ceea ce-ți place. Dacă te interesează o societate democratică, te interesează și ceea ce se întîmplă cu egalitatea de gen, persoanele LGBT ș.a.m.d., pentru că, din nou, o societate democratică ne cere pe toți în diversitatea noastră.

Ce lecții ați învățat despre negociere, influență și rezistență în activitatea civică, cînd vine vorba de actori politici și instituționali?

Din experiența civică am învățat că e nevoie să-ți adaptezi strategiile și că e foarte important să-ți asumi de la bun început faptul că poți să te angajezi într-un dialog cu autoritățile. Dar de la un punct încolo dialogul nu mai este posibil și e foarte important să-ți schimbi strategia și să intri într-o logică de presiune și de contestare. În domeniul egalității de gen, la modul general, schimbări au fost obținute și prin dialog, dar și prin protest, respectiv prin contestarea inacțiunii autorităților publice.

Un exemplu concret: în 2012, cînd a fost introdus în legislație ordinul de protecție, el nu a fost introdus pentru că, pur și simplu, parlamentarii s-au trezit că „wow, femeile din România au nevoie de acest ordin de protecție și că e important să le oferim un instrument juridic concret”, ci pentru că, în 2011, mai multe organizații neguvernamentale s-au mobilizat ca să propună un proiect de lege care introduce ordinul de protecție. Al doilea element a fost o campanie făcută de Acasă TV, un post care difuza telenovele. Era un post care se adresa mai ales publicului feminin, dar a avut o campanie de interes public în care au vorbit despre violența asupra femeilor și despre nevoia de a introduce ordinul acesta de protecție.

Apoi, pe 25 noiembrie, care este Ziua Internațională de luptă împotriva violenței asupra femeilor, am organizat un protest în fața Parlamentului, pentru că trenau dezbaterile pe marginea unor proiecte care introduceau ordinul de protecție în legislație. Așadar, în contextul acesta pe care ți l-am descris, logica aceasta de dialog s-a oprit acolo unde am văzut că autoritățile statului nu au niciun chef să pună un proiect în dezbatere parlamentară și atunci am protestat. Deci, într-un an, am folosit două logici diferite.

Ulterior, în 2012, s-a mai întîmplat ceva în București, a avut loc ceea ce se numește „Atacul de la Perla” – un bărbat a intrat cu o armă într-un coafor, și-a împușcat fosta soție și a rănit mai multe persoane. În urma tragediei a fost foarte multă revoltă, mai ales în organizații neguvernamentale și printre persoanele care deja cunoșteau fenomenul violenței asupra femeilor. Pe lîngă asta, a fost un subiect acoperit și de presă, iar cei din Parlament s-au mișcat rapid și, pe 8 martie, Traian Băsescu a promulgat legea, rîzînd în stilul propriu: „De acum înainte nu veți mai fi lovite nici cu o floare!”

Democrație, egalitate de gen și politici publice

Ați menționat într-un articol pentru Scena9 că democrația nu este doar despre vot și pluralism, ci și despre reguli ale decenței și ale respectului față de celălalt. Care sînt diferențele majore între teoria academică și realitate, atunci cînd vine vorba de egalitate de gen în spațiul liber facilitat de democrație?

Hai să o luăm pe bucăți. Componenta electorală este o parte extrem de relevantă din felul în care noi gîndim și definim democrația în prezent, doar că democrația nu se definește exclusiv sau în primul rînd prin filtrul acestei componente electorale. Un regim are nevoie de mai multe elemente ca să fie democrație, să fie o democrație consolidată sau să fie o democrație șubredă, pentru că o democrație șubredă a fost România pînă de curînd, pînă acum un an.

Un regim democratic are nevoie, de exemplu, să asigure oamenilor acces la drepturi și la libertăți egale sau la drepturi și la libertăți specifice, dacă vrei, în diversitatea ființelor umane. De asemenea, regimul democratic are nevoie să se uite și la incluziune, să înțeleagă faptul că accesul la cetățenia formală s-ar putea să nu fie suficient pentru anumite persoane care se nasc în medii neprivilegiate. E important, în același timp, să te uiți și dacă recunoașterea unor drepturi duce automat la accesarea și la exercitarea lor. Și o să-ți dau un exemplu concret. Uită-te, de pildă, la dreptul la avort în România. Avortul este recunoscut ca un serviciu medical, dar, dacă ne uităm la nivel empiric, știm din cercetări care se fac de foarte mulți ani că accesul în sine la întreruperea de sarcină se confruntă cu foarte multe obstacole. Cu alte cuvinte, recunoașterea avortului ca serviciu medical nu este însoțită de măsuri, de politici sau de un tip de discurs care să permită femeilor să facă întrerupere de sarcină la cerere.

Așadar, în democrație este foarte important să te uiți și la relația dintre drepturile formale foarte importante și accesul la drepturile respective. Tot în logica democratică este relevant să te uiți la care sînt grupurile incluse sau excluse de regimul pe care noi îl numim democratic. De exemplu, mai multe state au fost considerate democratice de către teoreticieni mari ai democrației pentru că s-au uitat la un singur element – includerea adulților în drepturi politice. Doar că adulții erau exclusiv bărbați. Și întrebarea este: dacă drepturile politice ale femeilor nu erau recunoscute, mai putem să numim statele respective democrații?

Legat de dreptul la avort și obstacolele accesării acestui drept. Cum convingi un medic care invocă obiecția de conștiință să facă avort?

Uite, eu aș face altceva, adică nu aș merge pe drumul acesta al convingerii unui medic și aș proceda altfel. M-aș uita la legislație, iar ceea ce ne spune nouă legislația este că managerul unui spital trebuie să asigure accesul la acest serviciu medical. Cu alte cuvinte, responsabilitatea pentru acest serviciu medical este a managerului spitalului. Dacă toți medicii din spitalul respectiv refuză să facă întrerupere de sarcină și invocă obiecția de conștiință, managerul respectiv trebuie să se asigure că are contract cu un alt medic sau cu alți medici care să ofere acest serviciu. Asta e prima chestiune pe care aș face-o.

A doua – m-aș uita cu foarte mare grijă și aș încerca să înțeleg și să cercetez cum ajung medicii la această obiecție de conștiință, ce s-a întîmplat de-a lungul anilor în România și mai ales în facultățile de medicină, în pregătirea lor, pentru că este limpede că în socializarea viitorilor medici s-au produs niște schimbări. De exemplu, exista o publicație „Decît o Revistă” (DOR) și unul dintre articolele publicate acolo a identificat faptul că studenți la medicină mergeau în tabere de vară la mănăstiri. Deci deja avem un spațiu alternativ de socializare, cu valori creștin-ortodoxe.

Răspunsul pe care ți l-am dat e un pic mai lung, probabil, decît te așteptai tu. Dar aș acționa pe mai multe planuri și, în același timp, ar fi bine ca și jurnaliștii, de exemplu, să expună în continuare și această ipocrizie, pe care noi o știm, respectiv faptul că sînt medici care, în sistemul public, refuză să facă întrerupere de sarcină, dar în cabinetele lor private fac întreruperea de sarcină. Adică, avem tot felul de paradoxuri sau așa – zise paradoxuri care înconjoară domeniul accesului la întrerupere de sarcină.

Într-un interviu acordat celor de la HotNews, în care vorbeați despre problema femicidului în România, ați menționat că este de dorit mai multă fermitate din partea actorilor politici și instituționali. Care considerați că sînt cele mai frecvente obstacole care împiedică implicarea acestor actori?

Cred că unul dintre obstacolele majore ține de formarea persoanelor care au atribuții în domeniul prevenirii și al combaterii violenței. Dacă nu înțelegi că inegalitatea de gen este o sursă majoră structurală care îți alimentează violența de gen, atunci ai o foarte mare problemă. Pentru că inclusiv interacțiunea pe care tu, ca polițist, o vei avea cu victima o să fie una inadecvată, care va reproduce stereotipuri și prejudecăți. Adică vei avea, de exemplu, polițiști care se vor supăra că o femeie revine în relația violentă și a doua, a treia oară. Dar dacă știi specificul violenței domestice, știi că sînt vreo șase-șapte astfel de reveniri înainte ca o femeie să iasă dintr-o relație violentă.

Încă un exemplu. Există ordine de protecție și există această brățară electronică. Nu îi vei spune victimei că, dacă se deteriorează aparatura pe care i-o dai pentru a anunța că este încălcat ordinul de protecție, va duce la o sancțiune financiară. Așadar, formarea profesioniștilor care interacționează cu victimele violenței este importantă. Mai e nevoie și de resurse financiare. Dacă nu investești bani în formarea oamenilor, în adăposturi, în tot ce înseamnă strategiile de prevenție și de combatere a violenței, în final o să ai niște politici mai puțin funcționale. Iar politicile acestea trebuie gîndite și la nivel național, dar și la nivel local. Administrația locală, primăria, consiliul local au atribuții în a dezvolta politici la nivel local de prevenire și de combatere a violenței domestice.

Apoi mai e o chestiune care ține de înțelegerea eșecului. De ce ai eșuat, unde, în ce fel ai eșuat în a proteja viața unei femei? Adică ai nevoie de cercetare în cadrul poliției ca să înțelegi cum anume o femeie, o altă femeie și încă una au ajuns să fie ucise de foștii parteneri sau actuali parteneri. Înțelegerea eșecului, urmată de sancțiuni și măsuri de corectare, e foarte importantă.

Discurs public, mass-media, educație și polarizare socială

Cum ați descrie evoluția în ultimii 10 ani a discursului public despre egalitate de gen?

Din păcate, în ultimii 10 ani, odată cu tema educației sexuale, discursul public în România, mai ales discursul politic, s-a radicalizat foarte tare și a integrat logici discursive, narațiuni și politici din ceea ce noi numim literatura antigender sau mișcările antigender. Campaniile antigender folosesc constructe discursive precum „teorie de gen”. Termenii aceștia fac parte din toată denaturarea comunicării publice și a interacțiunii în societate, iar expresia „ideologie de gen” este folosit de la parlamentari la actori din societatea civilă, jurnaliști sau intelectuali publici ca să critice egalitatea de gen, educația sexuală sau studiile de gen în sine.

Toate aceste campanii antigender au contribuit major la creșterea discursului urii, dar și la diminuarea fărîmelor de civilitate pe care le mai aveam în spațiul public. Ele au folosit foarte puternic și folosesc în continuare platformele de comunicare digitale.

Ei bine, toate lucrurile acestea au contribuit major la polarizarea societății și la faptul că nu ne mai recunoaștem unii pe ceilalți ca fiind oameni și legați de umanitate. Paradoxal, România este pe ultimul loc în Uniunea Europeană în Indexul Egalității de Gen. Adică în România, în raport cu celelalte state ale Uniunii Europene, egalitatea de gen avansează cel mai lent și cel mai prost. Ceea ce îți arată că avem o problemă cu politicile de egalitate de gen, atît la nivel politic, cît și în a înțelege relația dintre egalitatea de gen și democrație.

Încă un paradox este faptul că în domeniul prevenirii și al combaterii violenței vedem totuși niște succese la nivel de politici publice. În 2012, a fost introdus în legislație pentru prima dată ordinul de protecție. Din 2012 pînă acum acesta a trecut prin diferite modificări pentru a-l face mai accesibil, mai bun și mai funcțional, dar din nou sîntem departe de a fi bine. Prevenirea și combaterea violenței de gen au nevoie nu doar de ordin de protecție, nu doar de palierul acesta al sancțiunilor, ci și de politici de prevenție, iar prevenția substanțială o faci prin educație. Ai nevoie de un anumit tip de formare a profesioniștilor care activează în domeniul prevenirii și al combaterii, de exemplu polițiști, procurori, judecători, avocați. Dacă nu acționezi pe mai multe paliere, în fapt nu reușești să gîndești ca stat o strategie coerentă de prevenire și de combatere a violenței.

Vorbind de discursul public, presa este un actor important în construirea acestuia, avînd influență ridicată asupra opiniei publice. În ce măsură credeți că mass-media mainstream promovează discursurile care perpetuează comportamentele sexiste?

Avem cercetări care arată că presa face asta. și O analiză recentă publicată de Diana Oncioiu și de Vlad Stoicescu a arătat că peisajul mediatic, mai ales cel mainstream, folosește în continuare stereotipuri, prejudecăți și sexualizează foarte mult femeile, indiferent că sînt femei în politică sau că sînt femei din alte domenii de activitate.

Ce vreau să spun este că, din fericire, există și presa alternativă, care este mult mai conștientă, care integrează teme din zona egalității de gen, a drepturilor femeilor.

Întrebarea este legată de presa mainstream, pentru că presa alternativă nu ajunge la majoritatea oamenilor.

Da, de acord cu tine, doar că ce voiam eu să fac era să punctez că avem și aceste insule de presă alternativă, în fine, cu un public mai degrabă super educat, urban și așa mai departe.

Acum îți mai adaug un element. Spuneam că, în general, spațiul mediatic mainstream are mai degrabă un comportament și un discurs de tip sexist. Cînd vorbesc de comportament sexist, asta înseamnă inclusiv delegitimarea cunoașterii femeilor și a autorității lor științifice. Cîte femei și cîți bărbați sînt în platourile de televiziune unde se face analiză sau unde se face analiză politică? Nu ne uităm, în clipa în care analizăm discursul media sau comportamentul media, doar la ce se spune despre femei, ci și la cine spune despre femei sau despre lume. Și vedem că cei care vorbesc despre acestea sînt mai degrabă bărbați, iar despre lumea politică vorbesc aproape 100% bărbați. Și asta este o foarte mare problemă, pentru că perpetuează stereotipuri și prejudecăți sexiste.

Observăm des că anumite grupuri conservatoare folosesc retorici de tipul „se transformă fetițele în băieței”, cînd vine vorba de educația sexuală, educație care poate diminua comportamentele sexiste în rîndul tinerilor. Care sînt riscurile aduse de promovarea acestor retorici?

În primul rînd, acestea sînt niște retorici care transmit panică, transmit frică și hrănesc ceea ce se cheamă politica fricii. În același timp, ele și dezinformează, pentru că noi știm care sînt efectele educației sexuale în școlile publice din alte țări care au introdus această materie încă din anii ’90. Școlile sînt niște spații care, practic, îți controlează cunoașterea pe care o transmiți, îți adaptează cunoașterea la profilul și la vîrsta persoanelor pe care le educi, iar această cunoaștere este transmisă științific de persoane pregătite să o transmită. Adică și un profesor de matematică a fost pregătit științific ca să transmită cunoașterea respectivă; la fel, persoanele care predau educație sexuală au fost pregătite ca să o predea.

Știm că educația sexuală, printre altele, crește vîrsta la care copiii au contact sexual pentru prima dată, pentru că îți crește gradul de conștientizare în legătură cu ce este sexualitatea, ce este consimțămîntul, care sînt implicațiile și te face să înțelegi inclusiv chestiuni care țin de bolile cu transmitere sexuală; astfel, scade infectarea cu HIV. Mai mult, scade maternitatea precoce, adică se diminuează numărul fetelor care fac copii etc.

Toate problemele acestea le avem în România, de aceea avem nevoie de educație sexuală. Doar că ce s-a întîmplat în zona educației sexuale la noi a fost folosirea a foarte multă mistificare și foarte multă dezinformare pentru a-i speria pe părinți. Unii au făcut asta pentru a capitaliza electoral, alții au făcut chestiunea asta din alte tipuri de rațiuni, dar finalitatea este aceeași, anume că în România educația sexuală este un curs o dată pe trimestru, opțional. Cu alte cuvinte, noi avem niște probleme din punct de vedere empiric, copiii și adolescenții au aceste probleme, știm că educația sexuală răspunde problemelor respective, dar nu introducem această disciplină, ci, dimpotrivă, pur și simplu o delegitimăm din rațiuni pur ideologice.

Unii oameni se declară sătui de acest „val progresist” și de măsurile occidentale care subminează puterea tradiției. Cum ar putea societatea să creeze medii cu o incluziune mai mare, fără ca schimbările să fie percepute ca „obligații” sau să fie catalogate drept superficiale?

În legătură cu teama aceasta de politicile progresiste trebuie, în primul rînd, să vedem care sînt aceste politici progresiste, dacă ele există în realitate, dacă politicienii încearcă să elaboreze astfel de politici progresiste, adică să verificăm factual veridicitatea acestei frici. Iar după ce o verifici și tragi linia, o să vezi că e imaginară.

Cum ai putea să ajungi la crearea unor medii cu o incluziune mai mare? Prin școală. Dacă vrei să ai niște modificări substanțiale, introduci în școală informații despre istoria dreptului, un curs de înțelegere a democrației ca să înțelegi logica democratică și să înțelegi că nu poți să scoți drepturile din aceasta.

Care sînt schimbările pe care le considerați esențiale pentru ca femeile să fie mai vizibile și mai influente în domenii tradițional dominate de bărbați, cum ar fi politica?

Eu cred că e nevoie de un proiect de lege a cotelor, care să stipuleze faptul ca nici femeile, nici bărbații (într-o logică binară) să nu fie reprezentați/reprezentate mai puțin de măcar 30% pe listele electorale. Aceste liste electorale se vor alcătui prin alternanță, iar nerespectarea acestor prevederi o să fie însoțită de sancțiuni precum respingerea listei electorale depuse de partide.

Uită-te în Republica Moldova. Ei au avut și au în continuare cote de gen și au președintă femeie, au mult mai multe femei în Parlament. Cotele sînt instrumente pe care le introduci pe o perioadă limitată, dar astfel recunoști că problema se află la partidele politice și la un mecanism de inegalitate, perpetuat inclusiv de aceste partide, care nu merg după logica asta, să-i zicem, meritocratică. Dar știm că meritocrația este folosită în contextul discuției despre politică și reprezentare politică pentru a ascunde, de fapt, inegalitatea.

***

Sursă cover foto: fjsc.unibuc.ro