Este un influent manager cultural și antreprenor, cunoscut în special ca director al Centrului Cultural Clujean și cofondator al festivalului Jazz in the Park. Este un promotor activ al dezvoltării urbane prin cultură, fiind implicat și în proiecte de regenerare comunitară în orașul natal, Darabani. Pentru contribuția sa la viața civică și culturală, a fost decorat cu ordinul Meritul Cultural de către Președinția României. Care a fost parcursul lui Ștefan Teișanu și ce-l ține de atîția ani aproape de proiectele sociale și culturale am aflat în interviul pe care ni l-a acordat.

Ați renunțat la facultate pentru a vă dedica proiectelor personale. Cum ați luat această decizie și ce impact a avut asupra formării dumneavoastră?

Cînd eram eu student la Științe Economice, în Cluj, aveam 6.000 de colegi de an. Eram în epoca „fabricilor de diplome”, cînd toată lumea era studentă și absolventă. Pentru mine, realitatea asta a fost o mare dezamăgire. Eu, ca elev premiant întotdeauna, olimpic la diverse materii, aveam așteptări foarte mari de la facultate, de la lumea academică. Am fost crunt dezamăgit cînd am văzut ce mi se livra. În schimb, am găsit multe lucruri de învățat și de făcut în mediul asociativ, în sectorul ONG, sectorul organizațiilor studențești din Cluj. Așa că am decis să mă dedic muncii de acolo și am renunțat la facultate ca un ca într-un gest de frondă, ca într-un manifest. La vremea aceea gîndeam că nu doresc să atest cu prezența mea un sistem pe care îl consideram absolut fals și degradant. De aceea am luat decizia asta să renunț la facultate și să mă dedic proiectelor sociale, civice și antreprenoriale, lucru care s-a întîmplat de la 20 și ceva de ani.

Credeți că dacă ați fi continuat și absolvit facultatea de informatică ați fi avut un alt parcurs profesional?

Repet, a absolvi o facultate, mai ales pe vremea aceea, nu reprezenta în mod automat nimic, nici de bine, nici de rău. Toată lumea are o diplomă și extrem de puțină lume lucrează în domeniul în care s-a specializat. Istoria s-a scris exact așa cum mi-am dorit și sînt exact în punctul în care vreau să fiu.

Între facultatea de informatică și proiectele de care v-ați ocupat de-a lungul carierei există o discrepanță foarte mare. Ce v-a determinat să faceți o astfel de schimbare?

Nu era chiar o facultate de informatică, era specializarea de cibernetică în cadrul Facultății de Științe Economice. În engleză se numea IT Applied to Economics. Pur și simplu, cînd am plecat din Darabani, din Botoșani, către universitate, am vrut să mă expun la ceea ce simțeam eu că e cel mai nou și cel mai proaspăt lucru pe lume și anume zona asta a informaticii aplicate. Însă, ajuns la facultate, la Cluj, într-un oraș mare, am descoperit repede că sînt lucruri și mai fresh și mai interesante, și din sfera economiei, dar și din sfera din sfera socialului, din mediul asociativ. Nu știu, e foarte simplu să alegi greșit la 18 ani, să-ți alegi facultatea pentru că ți se părea că e ceva. Dar cred că e mai important să ne uităm la studii și la experiența profesională ca la o călătorie din care învățăm să luăm decizii care să ne ducă, pe parcurs, în locuri mai bune.

Care a fost motivația dumneavoastră să intrați în lumea antreprenorială și să lansați proiecte precum Tîrgul de cariere, Cartio, Asociația Fapte?

În timpul facultății, cînd am ajuns să-mi dedic energia mai mult și mai mult organizațiilor studențești, am fost membru în asociația AIESEC, care există din 1948 în peste 100 de țări și care, la vremea aceea, era una dintre primele asociații studențești de prestigiu din România. Acolo am învățat să fac proiecte în colaborare interdisciplinară, în colaborare cu etnii diferite, cu naționalități diferite, cu medii diferite, între sectorul de afaceri, sectorul economic, sectorul academic, administrația publică și așa mai departe. Și acolo am învățat ceva ce s-a așezat foarte bine peste sufletul meu și peste aspirațiile mele și anume că avem ocazia, pe lumea asta, să facem ceva util pentru alții, nu numai pentru noi, și că avem o formă de responsabilitate față de societate și față de istorie, de a lăsa în urma noastră o lume mai bună decît cea pe care am primit-o atunci cînd ne-am născut, am crescut și am trăit în ea. Mixul între mesajul acesta de responsabilitate față de lumea din jurul nostru, pe care ar trebui s-o avem fiecare, și colaborarea între naționalități, între domenii diferite, pentru mine a fost ceva foarte entuziasmant, care mi-a dat o înțelegere nouă asupra lumii și anume nu doar că avem o răspundere de a face bine în jurul nostru, ci chiar avem și posibilitatea de a face asta.

„Cultura nu forțează pe nimeni să facă nimic, ci doar face o invitație, aparent în joacă, la a cunoaște lumea”

Întorcîndu-ne la rădăcini, ce v-a determinat să creați Asociația Nord și să dedicați timp și energie în tot ceea ce înseamnă festivalul Zilele Nordului?

După o vreme ca antreprenor în domeniul educației, am decis, la Cluj, să fac o schimbare de macaz și să inițiez niște proiecte în domeniul culturii, gîndindu-mă că dacă educația este o relație unu la unu între educat și educator, o relație foarte conștientă în care cel care are nevoie de educație trebuie să conștientizeze asta, s-o afirme și să facă o acțiune pentru a se dezvolta, cultura e ceva mai puțin intruziv și mai puțin agresiv în viața omului. Cultura e un mediu care îți propune să-ți pui întrebări, poate să-ți dai niște răspunsuri, fără să te forțeze la nimic. Și pornind de la paradoxul ăsta al educației  – că cei care au nevoie de educație de obicei nu realizează că au nevoie de educație, sau, dacă vrei, mai bine spus, oamenii care realizează că au nevoie de educație au mai puțină nevoie de educație decît ceilalți, am decis că a acționa în domeniul culturii îmi poate crește mie șansele de impact în lume. Pentru că, repet, cultura nu forțează pe nimeni să facă nimic, ci doar face o invitație, aparent în joacă, aparent temporară, la a cunoaște altfel lumea din jurul tău.

Așa am început mai multe proiecte culturale importante la Cluj. Asociația Fapte a pornit festivalul Jazz in the Park și alte programe de amploare și mi-am dat seama că, dacă vreau să fac ceva și pentru locurile natale, ceea ce știam că e foarte important pentru mine, n-o s-o pot face amînînd decizia asta la nesfîrșit, pentru că inițiativele de la Cluj îmi ocupau foarte mult timp. Atunci am zis că voi da drumul unui proiect în paralel și la Darabani, în Botoșani, în nord, pe care îl voi gîndi într-un regim complet pro bono, complet de timp liber, în care îi voi invita și pe alții să pună energie la fel ca mine, atunci cînd pot și în măsura în care pot. Practic, am decis să-mi asum că nu voi putea face lucrurile la fel de repede și la fel de bine cum mi-aș dori, să-mi asum că voi face un compromis de cantitate și de poate chiar și de calitate uneori, dar că e mai important pentru mine să fac ceva și acasă decît să aștept la infinit un moment prielnic în care să mă apuc de treabă. Așa că în momentul ăla am decis că e mai important pentru mine să fac decît să fac perfect. Și, practic, Asociația Nord s-a dezvoltat în paralel cu proiectele mele culturale de la Cluj. Asociația Nord a fost proiectul meu de timp liber, la care am lucrat primii 10 ani de zile, noaptea, în weekend, de Paște, de Crăciun și în concediile de peste an.

Care credeți ca este cel mai mare impact pe care Asociația Nord l-a avut asupra identității regiunii?

Cred că sînt niște lucruri vizibile, cum ar fi niște transformări ale spațiului public, niște instituții culturale care au apărut: Muzeul Nordului, Casa de Cultură reabilitată de primărie, un teatru de vară. De asemenea, tot la capitolul impact vizibil, aș cita faptul că tot mai multe lucruri în zonă se numesc „ale Nordului”. Sînt reviste ale Nordului, radiouri și așa mai departe, ceea ce înseamnă că Nordul a devenit un brand regional. Dar dincolo de lucrurile astea vizibile, care pot fi ușor citate, cred că cea mai importantă schimbare la care am contribuit este cea la nivel de mentalitate, în primul rînd, prin lucrul cu tinerii, cu toate aceste multe generații de elevi din Darabani și din împrejurimi, cu toate aceste multe generații de studenți din regiune, care, an de an, după 13 schimburi, au avut ocazia să facă acasă la ei ceva ce era de neimaginat înainte – să facă ei cu mîinile lor și cu mințile lor și mai ales să facă împreună un festival care i-a adus acolo pe cei mai importanți artiști din muzică, din teatru, din film, miniștri, jurnaliști, personalități de tot felul și așa mai departe. Să facă cu mîinile lor Muzeul Nordului și atîtea alte proiecte pe care festivalul le-a ambasadoriat, le-a promovat în zonă. Din punctul meu de vedere, cel mai important impact al nostru este faptul că am reușit să aducem aproape 2.000 de tineri împreună în jurul aceleiași idei. Ei au devenit mai departe principalii ambasadori ai acestei idei a Nordului: că lucrurile pot fi făcute și la noi acasă, dacă avem încredere unii în alții, dacă ne unim, dacă sîntem împreună.

„Cultura este cel mai important remediu pentru reconstruierea încrederii în sine”

Cum vedeți astăzi rolul culturii în dezvoltarea orașelor și modul în care comunitățile se reconstruiesc?

Cea mai mare problemă a societății noastre și cu atît mai mult a României, pe cifre, este lipsa de încredere în conaționali, lipsa de încredere în celălalt. Pe site-ul Our World in Data, de exemplu, la capitolul încredere (trust), găsim clasamentul global al țărilor, iar în Europa România este pe ultimul loc, cu 7% încredere în conaționali. La capătul celălalt al clasamentului, țările nordice manifestă o încredere de peste 70% în conaționalii lor. Asta înseamnă că, atunci cînd eu spun acest lucru public în România, 9 din 10 români nu mă cred. Și unul mă crede într-o oarecare măsură. E ceva de-a dreptul tragic, din punctul meu de vedere, faptul că nu avem încredere unii în alții. Rădăcinile acestei lipse de încredere sînt profunde: istorice, culturale, geografice și așa mai departe.

Părerea mea e că prin cultură putem să atacăm într-unul dintre cele mai eficiente moduri această problemă a lipsei de încredere. Pentru că, așa cum spuneam înainte, cultura este un loc de întîlnire între oameni, un loc de întîlnire care este văzut ca neagresiv, neintruziv. În principiu nu te poți supăra că niște tineri sau niște oameni de toate vîrstele se întîlnesc într-un parc sau la marginea orașului sau într-o clădire centrală. Nu te poți supăra că lumea se uită la filme, nu te poți supăra că există expoziții de artă. Nu te obligă nimeni să te duci la lucrurile astea, iar dacă te duci, ai în schimb șansa să-ți reevaluezi modul în care vezi lumea. În primul rînd, dacă te duci la un concert, la o expoziție, dacă participi în mod activ la un proiect cultural, dacă participi la orice tip de spectacol și mai ales dacă devii parte din acea creație, ți-ai învins o primă reticență de a fi împreună cu alți oameni, ți-ai învins reticența de a colabora cu ei. Și te trezești că dintr-o joacă ajungi să realizezi că orașul tău poate arăta altfel, țara ta poate arăta altfel. Iar lucrurile astea încep cu schimbare, iar schimbarea asta începe cu lucruri mărunte. Mai întîi înțelegi că acest Conac Balș, cu Muzeul Nordului, poate arăta altfel, că Poiana Teioasa, unde se cîntă la Zilele Nordului, poate arăta altfel, că tu și generația ta alături de care lucrezi ca voluntar într-un festival puteți arăta altfel, că strada ta poate arăta altfel, apoi orașul tău, regiunea ta, țara ta, lumea ta poate arăta altfel. Cultura este cel mai important remediu pe care îl avem pentru reconstruirea încrederii în sine și încrederea în unii în alții.

Și ca să concluzionez, reconstruind încrederea unii în alții, ne putem reconstrui, după părerea mea, societatea în ansamblu și orașele în particular. De multe ori comunele noastre, orașele noastre, regiunile noastre nu progresează tocmai din cauza acestui blocaj de încredere. Dacă e să dau un exemplu ilustrativ: să spunem într-o zonă a orașului există un grad ridicat de nesiguranță, violență, risc de furturi și așa mai departe. Cine este responsabil să rezolve această problemă? Poliția singură nu poate s-o facă. Primăria, școala, biserica, mediul de afaceri, cetățenii, asociațiile de proprietari nu pot s-o facă de unii singuri. Însă împreună, așezîndu-se la masă, recunoscîndu-și problema și recunoscîndu-și incapacitatea de a o rezolva de unii singuri, dar, în același timp, admițînd că este o problemă majoră care trebuie rezolvată, toți acești oameni, toate aceste instituții, toate aceste funcțiuni sociale pot crea un proiect comun de rezolvare a situației. De aceea cred că rezolvarea problemei încrederii, care se poate întîmpla prin cultură, e elementul cheie care ne blochează și ne-ar putea debloca pentru un progres.

În prezent ocupați o funcție foarte importantă la Centrul Cultural Cluj și anume aceea de director executiv. Cum v-a transformat pe dumneavoastră acest rol pe plan profesional și personal?

Centrul Cultural Clujean este o organizație atipică, unică aș zice chiar. Este un ONG care reunește aproape 150 de instituții culturale, organizații culturale, universități, reprezentanți ai organizațiilor mediului de afaceri și ale administrației publice locale și regionale, într-un proiect cultural de amploare, mobilizator pentru cultură, pentru un impact în societate. Practic, sprijinim sectorul cultural să devină mai puternic, mai sănătos, mai capabil și facem multă cercetare și experimentare, proiecte concrete în domenii de cultură aplicată: ce face cultura pentru educație, ce face cultura pentru sănătate, ce face cultura pentru dezvoltarea durabilă a orașelor și a regiunii și a societății în general.

Pentru mine munca în acest proiect, care a început ca o candidatură a orașului pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii pentru anul 2021, a fost extrem de interesantă. După 10-15 ani de antreprenoriat social în domeniul educației și în domeniul culturii, am ajuns să mă ocup de un prim mare proiect colectiv. Adică, făceam proiecte sociale și culturale, dar mai degrabă individuale, pe cont propriu. Odată cu candidatura orașului pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii am experimentat ce înseamnă munca într-un proiect colectiv, care nu-mi aparține mie, ci ne aparține tuturor sau mai multora. Și cred că acela a fost punctul în care am avut ocazia să-mi dezvolt toate aceste gînduri noi și teorii noi cu privire la munca în colaborare.

În momentul ăsta, Centrul Cultural Clujean este probabil unul dintre cele mai mari ONG-uri culturale din țară și a născut, cîteva proiecte de mare anvergură, gîndite tot pe calapodul colaborării și al dezvoltării de rețele. Aș da exemplu rețelei europene de orașe Culture Next, în care sînt în acest moment 47 de orașe care pun cultura în centrul strategiilor lor de dezvoltare locală. Ăsta este lucrul pe care l-am dezvoltat cel mai mult, în perioada asta de cînd mă ocup de Centrul Cultural Clujean: dezvoltarea de rețele și platforme de colaborare. Și m-ajutat foarte mult și în construcția, în paralel, a Nordului, unde am experimentat din nou cu concepte de dezvoltare locală bazate pe colaborarea între oameni și comunități. În același timp, și Nordul m-ajutat mult, învățămintele de acolo – să aduc lucruri proaspete pentru Centrul Cultural Clujean.

„Un vis suficient de mare, generos și onest are cu adevărat capacitatea de a mobiliza energii inimaginabile”

Ce provocări majore ați întîmpinat în dezvoltarea centrului și ce v-a motivat să mergeți mai departe?

Nu e ușor să aduci și să păstrezi la masă atîția actori instituții culturale, organizații culturale independente, festivaluri, galerii de artă, universități, primării, Consiliul Județean, clustere de business și asociații ale societății civile. Sînt oameni și entități cu scopuri diferite, cu moduri de gîndire diferite, cu agende diferite și este foarte complicat, practic e imposibil să-i mulțumești pe toți în fiecare moment. Și sigur că dezvoltarea unui asemenea proiect care să adune la masă actori atît de diverși se poticnește foarte des în foarte multe locuri. Am experimentat sau am învățat zi după zi din proiectul ăsta că teoria despre vis, despre viziune și despre puterea viziunii de a ține oamenii împreună și de a păstra cursul unui proiect, al unei comunități, nu e doar teorie, ci e cel mai practic lucru posibil. Un vis suficient de mare, generos și onest are cu adevărat capacitatea de a mobiliza niște energii inimaginabile. E mult mai simplu, după părerea mea, mult mai ușor să faci ceva mare decît ceva mărunt. Cînd obiectivele sînt mici, focusul se mută pe detalii și atunci toată lumea devine chițibușară, comentează la orice fleac, își manifestă nemulțumirea și-și predică dreptatea și adevărul, focalizîndu-se pe chestiuni mărunte, care nu contează în schema mare a lucrurilor sau n-au cum să conteze la scară istorică. În schimb, cînd pui pe masă un vis ambițios, o viziune mare, de transformare a societății, un lucru care sună mai degrabă poetic decît dramatic, în momentul în care faci asta, toți acești oameni de la masă și toate aceste entități încep să se uite la lucruri mai importante, încep să nu se mai cramponeze de detalii, încep să-și dea seama că nu-i atît de important dacă ceva se întîmplă marți sau se întîmplă joi sau se întîmplă luna viitoare, ci e mai important dacă se întîmplă, e mai important cum se întîmplă. Cred că ăsta este lucrul cel mai valoros pe care mi l-a adus acești ani: o confirmare a faptului că un proiect mare, un vis mare sînt lucruri contraintuitiv mai ușor de făcut decît un proiect banal sau un lucru care nu te mișcă.

Cum a evoluat viziunea dumneavoastră personală despre succes și împlinire de la primele proiecte și pînă acum?

Cred că e destul de simplu, acum, cînd mă uit înapoi, să-nțeleg că s-a produs o mare schimbare în bine – de la acel tînăr care punea egal între succes și rezultate, și omul de acum care e în continuare tînăr, dar care nu se mai uită la rezultate ca principal indicator de succes, ci se uită la procese ca principal indicator de succes. Pentru mine e mult mai important modul în care se fac lucrurile decît în ce măsură ele dau rezultat. Mă uit întotdeauna dacă merg în direcția potrivită, dacă modul în care antrenez oamenii din jurul meu este cel corect și mult mai puțin dacă mi-a ieșit ceva ce mi-am planificat să iasă marți, mi-a ieșit marți sau mi-a ieșit abia joi sau mi-a ieșit abia peste o lună sau peste un an.

Un exemplu pe care îl folosesc adeseori e cel al problemei traficului în marile orașe și Clujul e un oraș sufocat de trafic. Și sigur că, atunci cînd te uiți la traficul din oraș, poți să fii nemulțumit. După rigorile, după așteptările pe care le ai de la traficul dintr-un oraș, ai putea să spui că situația este proastă. Dar mai este și o altă perspectivă, aceea în care te uiți dacă, în legătură cu problema traficului, măsurile care se iau sînt cele corecte sau nu. Și de exemplu în Cluj, se prioritizează transportul public prin benzi dedicate, se fac piste velo pentru a încuraja bicicletele, se pietonalizează zone centrale pentru a încuraja pietonul, se cresc prețurile parcărilor în zonele centrale pentru a descuraja folosirea mașinii. Deci în Cluj, unde aceste măsuri sînt cele corecte, te uiți la trafic totuși cu mai multă înțelegere și cu mai multă încredere că, deși situația în momentul ăsta nu arată bine, ea ar putea să arate bine pe parcurs. Ăsta-i cel mai important lucru pe care l-am învățat: că schimbarea profundă, transformările mari necesită timp și că este o greșeală să te arunci în a aștepta rezultate rapide și a-ți măsura succesul în funcție de aceste rezultate. Corect este să-ți acorzi mult timp înainte de a face măsurători cantitative.

Dacă aș fi făcut altfel, Asociația Nord ar fi trebuit s-o închid din primul an de funcționare, pentru că festivalul Zilele Nordului, proiectul cel mai important de acolo, nu a produs niciodată bani în primii 10 ani. În fiecare an am pus bani de la mine, n-am făcut niciodată profit nici eu, nici colegii, n-a fost niciodată un mare succes de public. Adică întotdeauna am sperat că oamenii vor veni în număr mai mare la evenimentele, la proiecte. Dar dacă ar fi fost să măsor succesul Nordului după profit sau după număr de participanți, ar fi fost o deziluzie. Am ales să măsor succesul Nordului nu după rezultate, ci după calitatea proceselor și anume în ce măsură tinerii din zonă se implică, după măsura în care autoritățile, mediul de business încep să răspundă la chemările noastre, încep să se implice în proiecte și așa mai departe. Din punctul ăsta de vedere Nordul este un mare succes; traiectoria este cea care contează.

Ce v-a făcut, de fapt, să credeți atît de puternic în oameni și în puterea comunității, încît să vă construiți întreaga carieră în jurul lor?

Asta este o dezbatere foarte veche. Sînt două școli de gîndire: una care spune că omul este o ființă în esență rea, una care spune că omul este o ființă în esență bună. Probabil că fac parte din a doua școală de gîndire, cea a naivilor sau optimiștilor, care cred că omul, cu bune și cu rele, este o ființă și bună și rea, dar care poate găsi întotdeauna lucrurile bune înăuntrul ei. Caut mereu bunătatea, blîndețea, generozitatea, iubirea de oameni și de comunități și cred că fiecare om poate s-o găsească înăuntrul lui. Și m-a preocupat într-un mod foarte practic o chichiță la care am remarcat că lumea, deși nu prea se gîndește în general, reacționează în schimb în 100% din cazuri foarte bine. Această chichiță este relația dintre om și locul natal. Nu există om pe lumea asta care să nu ajungă la un moment dat în viață să-și pună problema ce mai înseamnă el în relație cu satul sau orașul de unde vine. Mai ales că trăim cu toții generații din ce în ce mai cosmopolite, mai fără granițe, cu oportunități infinite de educație, de circulație, un nivel de trai care îți permite să încerci să trăiești oriunde. Dar oricît de departe ai fi, e o fibră în tine de care nu te poți desprinde niciodată și această fibră este locul natal. Și fibre ca aceasta, ca locul natal, fibre precum copilăria sau familia, sînt niște resorturi foarte puternice pe care le avem cu toții și pe care le tratăm cu toții în principiu în același fel. Ființa umană este predispusă să se gîndească la lucrurile astea și să se autochestioneze în relație cu ele. Am încercat să folosesc, să mă uit la aceste fibre ca la niște posibilități concrete de a ne face pe toți mai buni și mai generoși, de a ne pune pe toți în dispoziția asta generoasă, încrezătoare și optimistă. Am 20 de ani de cînd fac asta și cred că am ales bine.