După luni întregi de pregătire intensă pentru examenul de Bacalaureat și, bineînțeles, după ce l-am promovat, am simțit că viața mea, cea adevărată, începe. Încet-încet, îmi făceam loc spre căldura visului meu: psihologia. Altceva nu-mi doream. Visul meu avea culmi înalte, iar în vîrf se întrevedea o coroană strălucitoare – profesia pe care o consideram ideală.

Am ales Iașul pentru că aici am simțit că e dragoste de cultură, dar și dragoste pentru studenți. Pentru mine, Iașul era capitala învățăceilor cu visuri mari. Primii mei pași au fost, firesc, către Psihologie. Dar pentru a doua opțiune am ales Jurnalismul (o fărîmă de dorință – reporter, pe teren, cu microfonul în mînă sau, cum glumesc colegii mei, „pe sticluță”). Adevărul este că mereu mi-a plăcut mai mult să ascult poveștile altora decît să o spun pe a mea.
Și, așa cum doar Dumnezeu știe să așeze lucrurile, nu am ajuns acolo unde visam eu, ci acolo unde aveam nevoie să fiu. Am fost acceptată în mica redacție a Jurnalismului de la Iași. Nu vă mint – mi-a fost greu să accept. N-am fost entuziasmată. A fost o aterizare forțată într-o lume necunoscută, în care nu mă regăseam.

Jurnalismul n-a fost o iubire fulgerătoare, ci o acceptare tăcută – ca atunci cînd întîlnești pe cineva a cărui companie nu te încîntă, dar nici nu-ți displace complet. M-a provocat. M-a ambiționat. Mi-a pus întrebări și nu mi-a dat mereu răspunsuri.

Primul an a fost un labirint. Îmi amintesc și acum noutatea din jur, orarul pe care nu știam cum să-l citesc, alergările haotice prin Universitate în căutarea sălilor. Zîmbesc cînd îmi aduc aminte de cursul din laboratorul G110, unde am primit primul absent de la domnul profesor Hazaparu – întîrziere clasică, remediată, desigur, ulterior.

Anul doi m-a întîmpinat cu un cuvînt: practică. Aici începeai să pui în mișcare ceea ce învățaseși teoretic. Aici, studenții mai mari începeau să te avertizeze cu un soi de cruzime fraternă: „Ai grijă, urmează CuzaNet”. Agenția de presă a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași avea să devină prima mea școală serioasă de teren.

La început, CuzaNet a fost greu. Dar apoi… mi-a plăcut. M-a disciplinat. Mi-a arătat cum se scrie, cum se întreabă, cum se așteaptă răbdător un răspuns. Încă mai am în telefon o captură de ecran cu un e-mail de la doamna Otilia: „Anamaria, ți-am publicat știrea. Ai lucrat foarte bine. Bravo!”
Poate pare un gest mărunt, dar pentru mine a fost combustibil pentru suflet. În spatele acelor texte stăteau ore de muncă, corecturi, telefoane, interviuri. Pentru unii poate nu e mare lucru. Pentru noi, cei care ne formăm pas cu pas, înseamnă enorm. Însemna că vocea ta a fost auzită.

În anul al treilea, Jurnalismul mi-a deschis și mai mult orizonturile. Practica la TVR Iași a fost un punct de cotitură. Acolo am văzut cu ochii copilei de 12 ani – cea care se visa la televizor – cîtă muncă e în spatele fiecărui minut de emisie. Acolo mi-am văzut pentru prima oară numele apărînd pe ecran. Și acolo mi-am spus, în șoaptă, că poate… poate jurnalismul chiar e pentru mine.
Tot în anul al treilea am făcut parte dintr-o echipă care a realizat un podcast studențesc, sub îndrumarea domnului profesor Bălănuță. A fost alt tip de jurnalism. Mai creativ, mai liber, dar la fel de intens. Acolo am învățat să ascult, nu doar să pun întrebări.

Și-acum, când privesc în urmă, nu pot decît să recunosc: jurnalismul a fost pentru mine o călătorie de redescoperire. M-a scos din bula mea. M-a provocat să învăț, să greșesc, să vorbesc, să tac. M-a învățat că vocea nu ți se dă, ți-o construiești. Și că nu tot ce zboară se mănîncă – ci se verifică, se cercetează, se înțelege.

Nu mă opresc aici. Nu știu exact unde mă va duce viața. Dar oriunde voi merge, voi ști că Jurnalismul a pus în mine o sămînță care nu va mai muri: curiozitatea. Și că mi-a arătat o cale: să țintesc cît mai sus.