SORIN ISTRAIL: „Încerc să locuiesc pe podul dintre cele două culturi – matematică și știință umanistă”

Sorin Istrail este matematician și informatician, profesor la Brown University (SUA), născut la Tîrgu Neamț și format intelectual în România. A absolvit,în 1975, Facultatea de Matematică, Secția Informatică, a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, iar astăzi este cunoscut pentru contribuția sa la cartografierea genomnului uman, descoperire ce a revoluționat medicina mondială. În interviul pe care ni l-a acordat, Sorin Istrail rememorează momentele-cheie ale vieții sale, experiențele formative și obstacolele dure traversate atît în România comunistă, cît și ulterior, ca emigrant român în Statele Unite.

Într-un interviu acordat TVR, ați spus că cea mai frumoasă perioadă este copilăria, dar și perioada de inspirație. Dacă v-aș ruga să vă întoarceți pentru cîteva clipe în orașul copilăriei dumneavoastră, Tîrgu Neamț, ce amintiri sau persoane v-ați aminti că v-au marcat cel mai mult formarea?

Părinții mei au fost inspirația mea. Au fost, probabil, cei mai buni părinți pe care i-aș fi putut avea. Tatăl meu, în special, a reprezentat un model pentru mine. Era director executiv al depozitelor din Tîrgu Neamț și din zonele învecinate și îi plăcea foarte mult ceea ce făcea. Am crescut văzînd ce minuni putea realiza în domeniul afacerilor: negocieri, colaborări. Desigur, mama, cu afecțiunea ei. Părinții au fost pilonii inspirației mele.

Am avut, de asemenea, profesori foarte buni. Matematica m-a atras încă de la început. Am urmat cursurile „școlii domnești”, iar profesorul meu de matematică, Constantin Bumbea, a fost cel care m-a remarcat. A început să-mi dea probleme mai multe decît celorlalți elevi din clasă. Apoi am continuat la liceu, cu profesorul de matematică Mihai Turcu. În acea perioadă, formația The Beatles își lansa CD-urile. Îmi amintesc că ascultam muzică în basement (beci, n.r.). Părinții mei m-au dat să învăț să cînt la pian încă de cînd aveam patru ani. L-am practicat pînă în jurul vîrstei de șapte ani și eram foarte nemulțumit că nu aveam timp să mă joc. În liceu am învățat să cînt la chitară și am format o trupă similară cu a lor, cu patru băieți. Fiind pasionat de matematică, am ales pentru formație numele „Psi”, după litera grecească folosită în matematică. Am susținut primul concert la Casa de Cultură. La acea vreme, accesul la chitare electrice și amplificatoare era extrem de dificil. Primul cîntec a decurs fără probleme, însă la al doile amplificatoarele au cedat. Nu s-a putut face nimic și am fost alungați de la concert. Încercam și noi, cu mijloacele de atunci, să facem rock’n’roll.

În casa mea, aveam în basement un mic laborator de chimie și fizică, unde erau depozitate medicamentele unui văr de-al meu, foarte bolnav. Cînd acestea nu mai erau folosite, le aduceam în beci și încercam să fac diverse experimente de chimie, inclusiv cu fire electrice. Au fost, așadar, aventuri peste aventuri.

Cînd a apărut pentru prima dată matematica în viața dumneavoastră?

Poate cu domnul profesor Bumbea, în clasa primară. Pur și simplu, dintre domeniile pe care le învățam la școală, asta m-a atras. Am avut o mare plăcere în a rezolva probleme la Gazeta Matematică. Treptat, viața a început să se aranjeze în jurul matematicii.

Muzica, însă, a rămas de-a lungul întregii vieți și continui să cînt și astăzi. Un exemplu este anul 2020, în contextul pandemiei de COVID-19. La universitatea mea, Brown University, studenții nu au putut participa la ceremonia de absolvire, pentru că erau interzise întîlnirile în grupuri. Așa că profesorii din departamentul nostru de informatică au hotărît să le cîntăm studenților absolvenți. Am format o echipă online, iar eu, cîntînd la chitară, am contribuit cu un scurt videoclip. În partea a doua a acestuia am interpretat o piesă a lui John Lennon.

În acest fel, muzica a rămas prezentă pe tot parcursul vieții mele, avînd pentru mine numeroase semnificații.

Ați avut parte de o familie care v-a inspirat și de un văr care v-a ajutat financiar pentru a participa la o competiție în Austria. Cum credeți că s-ar fi modificat parcursul dumneavoastră  academic fără acel sprijin?

Într-adevăr, a fost vorba despre un văr îndepărtat. Am lucrat în România la Centrul de Calcul al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, universitate pe care am absolvit-o, și la Institutul de Matematică. Eram cercetător și trimisesem o lucrare la o conferință europeană, ICALP, organizată la Graz, în Austria. Cea mai competitivă conferință de computer science din Europa. În mod surprinzător, mi-au acceptat lucrarea. Era foarte greu ca un cercetător să fie acceptat la o astfel de conferință. Un român… Dar asta presupunea prezența fizică. Problema era că nu aveam acces la valută occidentală, iar deplasarea părea imposibilă.

Și atunci am plecat la Paris, unde aveam rude, printre care și acest văr, Andrei Rukenstein, probabil cel mai cunoscut membru al familiei noastre. Era doctor și, după război, a fost decorat cu Légion d’honneur de către președintele Charles de Gaulle, pentru eroismul său, parte din rezistența Franceză împotriva naziștilor. I-am explicat situația: că nu aveam resursele financiare necesare pentru a ajunge la conferința din Austria. El era la cazinou, era gambler (pasionat de jocuri de noroc, n.r.), a scos din buzunar un pumn de bani și m-a întrebat dacă sînt suficienți. Cu acei bani, eu și soția mea am reușit să ajungem la Graz, unde, ulterior, mi s-a deschis lumea.

Chiar înainte de prezentarea mea, un mare profesor a ținut, neprogramat, o prelegere improvizată, deoarece keynote speaker-ul inițial nu ajunsese. A asistat apoi la prezentarea mea și, la final, a venit direct la mine și mi-a spus: „Te invit să vii la Massachusetts Institute of Technology (MIT), să faci un doctorat cu mine”. Acesta era un profesor celebru, pe care eu îl urmăream din România ca unul dintre profesorii cei mai inspiratori. Și așa a început visul… Datorită acestei invitații, totul a început să se schimbe, am avut total noi orizonturi și totul s-a întîmplat ca un miracol. Sînt multe momente în care norocul a jucat un rol important.

Ați avut șansa unor întîlniri cu mari profesori, printre care se numără și cel care v-a coordonat teza de doctorat, Solomon Marcus. Ce v-a învățat acesta, dincolo de matematică?

Probabil că Solomon Marcus a fost cea mai mare influență pentru mine, nu doar în matematică, ci și în viață. UNESCO a declarat anul 2025 Anul Solomon Marcus, pentru a marca 100 de ani de la nașterea sa. Eram foarte interesat de ceea ce făcea.

Lucra în domeniul limbajelor formale și al gramaticilor Chomsky, o direcție importantă în informatică. Îl urmăream la televizor, era o personalitate cunoscută în România. La un moment dat, l-am întîlnit întîmplător pe stradă, la mare, cred că la Mamaia. Mi-am făcut curaj să mă apropii de el și să mă prezint, spunîndu-i: „Aș vrea să vă povestesc o teoremă de-a mea despre gramaticile Chomsky”. A fost foarte deschis, i-a făcut plăcere să discutăm și m-a invitat în apartamentul în care se afla, la Mamaia. Ulterior, m-a invitat la București.

Mi-a spus că ar fi timpul să încep un doctorat, cu el în calitate de îndrumător. Am avut, astfel, doi coordonatori de doctorat: Solomon Marcus și Sergiu Rudeanu.

Aproape toate lucrurile la care am lucrat ulterior, în informatică, fizică sau biologie moleculară, își au rădăcinile în ceea ce am învățat de la Marcus. Anul acesta am scris, în publicația „Secolul 21”, un volum care cuprinde 12 lecții susținute de profesorul Marcus la Brown University, pe care le-am transcris și editat. Aceste lecții au fost pregătite de el la vîrstele de 83 și 86 de ani și însumează aproximativ 500 de pagini.

În această revistă intelectuală, „Secolul 21”, voi avea și o rubrică, în română, intitulată „Continuă inspirație. Profesorii mei și axiomele lor”. Primul eseu se va numi „Axiomele lui Solomon Marcus”, ce am învățat eu de la profesorul meu, iar intenția este de a publica un eseu în fiecare număr al revistei. Textul a fost scris inițial în limba engleză și va apărea în revista „Secolul 21” în limba română.

„Sînt onorat să fac parte din școala Solomon Marcus”

Solomon Marcus, Sergiu Rudeanu, Albert Meyer… Cum se transformă relația cu mentorii atunci cînd, la rîndul dumneavoastră, deveniți un reper în domeniu?

Una dintre caracteristicile profesorului Marcus este faptul că a făcut parte din școala lui Grigore Moisil, fondatorul informaticii în România, fondatorul computer science în această țară. La fel ca Moisil, Solomon Marcus a reușit să creeze în jurul său o școală de gîndire – școala Solomon Marcus. Această școală a format, la rîndul ei, profesori universitari care au fost studenții lui Solomon Marcus. Nu orice profesor de informatică reușește însă să creeze o astfel de școală în jurul său. Este nevoie să ajungi la un nivel cu totul excepțional, iar influența ta să fie suficient de puternică. Sînt onorat să fac parte, la rîndul meu, din școala Solomon Marcus.

Solomon Marcus a fost un pionier al lingvisticii matematice, filozof și matematician, interesat, totodată, de religie, fizică și multe alte domenii. Este extrem de valoros să ai intuiții din domenii diferite și să le integrezi în ceea ce faci în cercetare. Încerc să-l imit pe domnul profesor și să fiu multidisciplinar, să locuiesc pe podul dintre cele două culturi – matematică și știință umanistică, literatură, teatru și așa mai departe.

În 1983, ați plecat din România într-un context politic destul de dificil, în plin comunism. Ce însemna, pentru un tînăr cercetător, o astfel de decizie, într-un regim care nu lăsa loc alegerilor personale?

A fost foarte greu. Am fost arestat, am pierdut serviciul, a fost complicat. Ni s-a cerut să plătim educația în bani americani, de care noi nu aveam. A fost o perioadă extrem de dificilă.

În acel context, după conferința din Austria, m-am întîlnit cu profesorul Albert Meyer, de la MIT. El mi-a oferit posibilitatea să fac doctoratul cu el, iar visul meu a devenit să ajung la MIT și să lucrez alături de acesta. Dar aveam nevoie de sponsorizare. Aveam o mătușă stabilită în New York City, căreia i-am scris că voi participa la o conferință ICALP în Israel, unde îmi fusese acceptată o lucrare. Ea a venit să mă vadă acolo, deși se afla în ultimele stadii de cancer. I-am spus că avem nevoie de sponsorizare pentru a pleca în Statele Unite, iar ea mi-a răspuns că se va întoarce imediat pentru a începe formalitățile, dar două săptămîni mai tîrziu a murit. În acel moment, noi aplicasem deja oficial pentru emigrare. Situația era însă disperată: o sponsorizare presupunea ca o rudă, chiar și îndepărtată, să-și pună întreaga avere drept garanție, cu riscul de a suporta cheltuieli majore dacă, în primii ani, apărea vreo problemă.

Apoi, a apărut scrisoarea care ne-a salvat din punct de vedere al emigrării. Diane Schreier, o americancă interesată de genealogie, dorea să facă arborele familiei. I-a scris vărului meu, Mișu Moscovici, folosind o adresă veche, dinainte de comunism. Am reușit să îi răspund lui Diane Schreier, printr-o scrisoare ascunsă într-o carte, singura modalitate sigură de corespondență în acea perioadă. Ea a acceptat să ne sponsorizeze, l-a contactat pe profesorul Albert Meyer și am primit două oferte de muncă în Statele Unite, fără să fie nevoie de interviu.

Între timp, a avut loc arestarea. În timpul formalităților la ambasada americană, am fost ridicat de o mașină a poliției, separat de soția mea și plimbat prin București, apoi reținut cîteva ore într-o secție. Spre seară, am fost interogat de un individ, care mi-a pus o lumină foarte aproape de față și mi-a spus: „Domnule profesor, de ce vreți să emigrați? Dacă vă lipsește ceva, noi vă putem da. Apartament, mașină, orice aveți nevoie. De ce plecați?” I-am explicat că nu am niciun motiv politic. Tot ce voiam era să-mi îndeplinesc visul de a deveni computer scientist și de a lucra cu Albert Meyer la MIT.

Contextul era însă altul. Profesorul Constantin Corduneanu, fost prorector al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, fugise în America și începuse să vorbească deschis despre ce se întîmpla în România comunistă. Fusese foarte vizibil ca dizident, iar acest lucru nu le-a plăcut deloc securiștilor. Ei nu voiau ca eu să fac același lucru. M-au amenințat. În jurul miezului nopții am fost lăsat din nou în fața ambasadei. A doua zi, după ce am relatat incidentul oficialilor americani, aceștia ne-au spus: „Viața ta este în pericol. Vom accelera procesul, ca nu cumva să dispari”. Rămînea însă problema sumei mari cerute pentru plata educației, bani pe care nu îi aveam.

Situația s-a deblocat după un discurs al președintelui Ronald Reagan, în care acesta a avertizat că Statele Unite nu vor tolera politica României de a condiționa emigrarea de plăți financiare. La scurt timp după aceea, am fost chemat de un colonel de la Securitate și informat că pașaportul este gata. Nu a mai fost nevoie de nicio plată.

Am emigrat în New Jersey în 1983, cu sprijinul Dianei Schreier. Timp de mulți ani nu m-am întors în România, de teamă să nu cumva să spună ceva, deși singurul lucru pe care l-am făcut a fost să învăț și să fac știință. Am revenit abia în 2008, la invitația profesorului Călin Ignat, pentru a susține o conferință la universitate.

A existat un moment în Statele Unite în care nu v-ați simțit pe deplin acceptat ca om de știință român?

Primii ani în Statele Unite au fost extrem de dificili. Primii zece ani au fost foarte grei, următorii zece au fost mai buni, iar abia după douăzeci de ani am fost angajat ca profesor la Brown University. Din acel moment, viața profesională a început să se stabilizeze. Însă începutul a fost atît de greu, încît mi-era rușine să le scriu rudelor din țară.

Pe 1 ianuarie 1984 am fost angajat ca asistent profesor la Wesleyan University, prima universitate din America la care am predat. Aceasta a fost poziția obținută prin eforturile Dianei Schreier și ale profesorului Albert Meyer, pentru cineva venit din România fără interviu. Deși Wesleyan era o universitate mică, perioada a fost extrem de productivă din punct de vedere științific, în principal pentru că lucram alături de profesorul Albert Meyer la MIT, fapt care mi-a schimbat viața.

Predam la Wesleyan University, iar apoi conduceam aproximativ o oră pînă la MIT, unde lucram cu profesorul Meyer. Acea perioadă a fost extraordinar de productivă, deși universitatea era mică și au existat și persoane care nu acceptau faptul că sînt emigrant. Țin minte un caz în care cel care a fost dușmanul meu cel mai mare, s-a opus angajării unei tinere cercetătoare cu doctorat de la MIT, de origine indiană, dar născută în America, spunînd explicit – „We are going to hire an Indian over my dead body” (în trad. – Vom angaja un indian doar peste cadavrul meu, n.r.). A luptat împotriva mea, o luptă pentru a nu rămîne la acea universitate. În final, cînd trebuia să mi se dea titulatura, acest tip a lucrat așa de tare, încît a reușit să găsească persoane care să lucreze cu el și mi-a fost refuzat titlul.

Privesc situația și dintr-o perspectivă psihologică. Respectivului profesor nu i se acordase titulatura la Yale University, iar ulterior ajunsese la Wesleyan. Domeniile noastre erau apropiate, iar el părea să vorbească cu multă autoritate. La ședința în care s-a luat decizia de a nu-mi acorda titulatura, decana facultății de științe a plîns, fiind evident că exista o tabără a acestor bandiți care s-a opus ferm, dorind pur și simplu simplu să nu mi se dea acea poziție. Dar asta a călit oțelul. Aceste cuțite în spate fac ca a doua oară, cînd apare o nouă șansă, să o apuci mai hotărît, mai rapid, cu și mai mult entuziasm.

Am avut, totuși, și sprijinul unor profesori remarcabili, care m-au apreciat pentru munca mea. Respectul venit din partea unor oameni de mare anvergură m-a ajutat să merg mai departe, iar astăzi sînt recunoscător că am plecat din acel loc foarte minuscul.

Deși Wesleyan era o universitate mică, perioada petrecută acolo a fost una creativă, pentru că, în sfîrșit, eram în America și aveam acces la resursele necesare cercetării. Așa este în America, concurezi cu alți oameni. E o luptă pe viață și pe moarte. Am acceptat acest lucru, care era de neînțeles. Impactul personal a fost însă puternic. Am fost foarte timorat și am trecut printr-o perioadă de depresie. Prima mea reacție a fost să merg la un psiholog, dar după o singură ședință mi s-a spus că nu am nevoie de terapie, ci că trebuie să aplic pentru un nou post.

Am început să caut și am găsit un anunț de la Sandia National Laboratories, în Albuquerque, New Mexico, un institut guvernamental de cercetare care tocmai înființase un departament de „discrete mathematics”, exact domeniul în care lucram. Era unul dintre cele mai mari laboratoare din lume, cel care produce bombe atomice, ceea ce presupunea obținerea unui special clearance (autorizație specială, n.r.). Laboratorul avea aproximativ 2.300 de doctori în fizică, inginerie și matematică, iar în computer science dispunea de cel mai puternic supercomputer din lume la acel moment. Am fost angajat și, la prima întîlnire cu managerul meu, Ernie Brickell, mi s-a spus că voi fi numit project leader pentru computational biology, în cadrul proiectului Human Genome Project. Astfel a început implicarea mea în cercetarea genomului uman. Am fost la locul potrivit, la momentul potrivit. Desigur, decizia s-a bazat pe munca mea anterioară, iar managerul meu mi-a acordat încredere.

„Analiza genomului nu este posibilă fără utilizarea supercomputerelor”

Pentru cineva fără pregătire științifică, de ce a fost cartografierea genomului uman una dintre cele mai mari revoluții medicale ale secolului?

Human Genome Project a apărut într-un context mai puțin cunoscut publicului larg. Sandia National Laboratories, unul dintre marile laboratoare naționale ale Statelor Unite, parte a US Department of Energy, a fost, alături de Los Alamos Laboratories, implicat direct în dezvoltarea bombei atomice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste laboratoare funcționau într-un regim extrem de secret, pe baze militare de aviație.

Oamenii de știință au înțeles că vor exista consecințe medicale pe termen lung și că era necesară o pregătire științifică serioasă pentru a le înțelege. Un cercetător din cadrul Departamentului Energiei a inițiat atunci Human Genome Project, cu scopul de a ajuta medicina să înțeleagă efectele biologice și medicale asociate expunerii la radiații și altor fenomene similare.

Sandia și celelalte laboratoare naționale aveau resurse imense, de la infrastructură de microscopie la supercomputere, așa că au fost chemate să participe la acest proiect. Obiectivul era cartografierea genomului uman, adică identificarea tuturor genelor, pentru a înțelege ce se întîmplă în organism în cazul bolilor și ce modificări apar la nivel celular.

Genomul reprezintă planul fundamental al corpului uman. El se află în fiecare celulă, în nucleul acesteia, sub forma unei secvențe extrem de lungi de ADN, alcătuită din patru litere care corespund unui component chimic – A, C, G și T. Secvența este atît de vastă încît, dacă ar fi citită literă cu literă, ar necesita aproximativ o sută de ani. Din acest motiv, analiza genomului nu este posibilă fără utilizarea supercomputerelor.

Sandia National Laboratories a decis că una dintre condițiile supraviețuirii sale în secolul XXI este orientarea masivă către biologie și aplicarea tuturor resurselor disponibile în această direcție.

În anul 1999, eram la o conferință în San Francisco și am aflat că Craig Venter dorește să mă întîlnească. Craig Venter este un genomicist cunoscut, care, în 1998, fondase compania Celera Genomics. El anunțase public că va finaliza harta genomului uman în doi ani, deși proiectul fusese inițial planificat pe o durată de 15 ani, iar pînă atunci fusese realizat doar aproximativ 10% din genom.

La acel moment eram project leader în Computational Biology de aproape opt ani, cu un rol de management senior. Craig Venter mi-a propus să mă alătur companiei Celera Genomics, în Maryland. În 2000 am fost invitat la interviu, iar oferta primită a fost una pe care nu am putut să o refuz: salariul dublu, posibilitatea de a începe imediat și libertatea de a angaja cei mai buni oameni. Am avut posibilitatea să construiesc o echipă puternică. Printre primele angajări s-a numărat Liliana Florea, o cercetătoare româncă foarte competentă.

Ați realizat cu ajutorul supercomputerilor și ceea ce a fost considerat cel mai lung calcul din istoria științei moderne, care nu-i legat de război. Ce presupune, din punct de vedere uman, un asemenea efort?

Pentru realizarea hărții genomului uman a fost construit un supercomputer dedicat, iar echipa mea a lucrat direct cu acesta. Celera era însă o companie mare, cu sute de angajați. Eu făceam parte dintr-un grup de 24 de persoane, format din biologi, ingineri, economiști, matematicieni și informaticieni. Partea tehnică a fost realizată de matematicieni și specialiști în informatică.

Din punct de vedere uman, miza nu a fost doar puterea de calcul, ci metodele folosite. Totul se reducea la algoritmi. În acea perioadă exista un interes foarte mare pentru specialiști cu experiență în computational biology. Aveam opt ani de leadership în domeniu și am primit oferte inclusiv din industria farmaceutică, pentru poziții de director. Însă, în multe dintre aceste discuții, rolul nostru era redus la ideea de computer people. Nu prea înțelegeau, era vorba doar de multe date, e nevoie de computer, ca și cum problema ar fi fost doar volumul mare de date. În realitate, cheia era algoritmul: ce descoperi și cum o faci.

Supercomputerul nu făcea altceva decît să implementeze algoritmi de asamblare a genomului, așa-numitul genome assembly. Genomul uman este mult prea mare pentru a fi citit dintr-o bucată, astfel că biologii au dezvoltat metode prin care ADN-ul este extras din celule, fragmentat în bucăți mai mici și sortat. Aceste fragmente trebuie să aibă o anumite lungime pentru a putea fi citite de mașinile de secvențiere, care citesc bucățile individuale. Prin colaborarea cu compania Applied Biosystems, care dezvoltase, la acel moment, cele mai performante mașini de secvențiere din lume, Celera a avut la dispoziție aproximativ 300 de astfel de echipamente, ceea ce a făcut posibilă accelerarea procesului.

„Vaccinurile ARN din perioada COVID-19 nu s-ar fi putut face fără harta genomnului uman”

Ce impact real a avut această realizare, de la momentul respectiv pînă în prezent?

Totul s-a schimbat. Au început să apară noi medicamente, pentru că genomul este unde se întîmplă boala. Cînd o proteină nu mai funcționează corect, există o cauză genetică în spate, iar harta genomului oferă un avantaj major în înțelegerea acestor mecanisme. Desigur, aplicarea practică necesită timp, dar fără această hartă, progresul ar fi fost imposibil. Întreaga lume este schimbată.

„Născut” în 2001, genomul uman nu mai este „adolescent”, are 25 de ani, dar vor trebui mulți ani pînă cînd reușim să facem mai multe descoperiri. De exemplu, în timpul COVID-19, s-au făcut vaccinuri cu ARN, care nu s-ar fi putut face fără știința genomului. Astfel că genomul a schimbat tot din punct de vedere al vieții medicale, al descoperirilor.

Ați spus chiar dumneavoastră că proiectul genomului uman a fost influențat și de temerile legate de bolile provocate de radiațiile armelor nucleare. În ce măsură poate deveni matematica un instrument politic sau strategic?

Radiația și influența bombelor atomice și, în general, ale exploziilor nucleare care s-au descoperit la Los Alamos de cei mai mari oameni de știință, au, desigur, și aspecte negative care au inspirat proiectul genomului uman să fie continuat la National Institute of Health, care este agenția guvernamentală responsabilă de cercetarea medicală și de finanțarea medicinei.

Matematica nu are componente politice. În cazul de față, matematica și algoritmii au fost folosiți pentru a reconstrui genomul și harta, corect, dar și pentru a înțelege semnificația lui, unde sînt genele, ce este în jurul acestora, cum poți să dai chimiștilor clues (indicii, n.r.) pentru a face medicamente care să inhibe funcționarea incorectă a genelor sau cînd proteinele nu funcționează. Deci matematica nu are o componentă politică. Scopul este să reconstruiască și să descopere fenomene biologice care sînt codificate în acest ADN.

Spuneați într-un interviu că vedeți români peste tot în mediul științific. Cum se vede diaspora românească din interiorul marilor centre de cercetare?

Sînt în America de 40 de ani. Pot să spun că la început erau foarte puține nume pe care, cel puțin eu, le vedeam active în America și eram întotdeauna trist, pentru că românii nu puteau pleca să contribuie mai mult internațional.

Eu am avut noroc prin rudele mele, prin Albert Mayer, dar altora nu le-a fost ușor. V-am povestit cîte s-au întîmplat ca să pot ieși din țară, în timpul lui Ceaușescu. Dar, în prezent, lucrurile s-au schimbat. După 1989, au început să apară tot mai multe nume românești, iar acum sînt foarte mulți care sînt vizibili.

Pot să vă povestesc una din cele mai frumoase întîmplări care s-au petrecut în America, despre o româncă. Este unică. Am fost la MIT din ’84 pînă în ’92, cînd eram student postodoctoral. Unul dintre profesorii care m-au inspirat a fost Michael Sipser, fost decan la MIT și un mare profesor. Am devenit prieteni. Discutam despre Putnam Competition, cea mai mare competiție de matematică din America pentru studenți. În fiecare an participă sute de mii de studenți, iar primii 300 sînt publicați în revista American Mathematical Society. Îmi spunea că, pînă atunci, niciodată o femeie nu se aflase printre cei 300 de cîștigători. După 10 ani, mă sună Sipser și îmi spune: „Sorin, ții minte cînd noi vorbeam de Putnam Competition și nu erau femei? Pot să spun că am două vești bune pentru tine. Este prima fată, Ioana, chiar în grupul celor cinci cîștigători. Ea este din România”. Prima femeie care a cîștigat această competiție este o româncă.

„Nu poți contribui la știința mondială fără a cunoaște limba engleză”

Care credeți că sînt, la momentul actual, opțiunile reale pentru un student român care aspiră la performanță globală?

În primul rînd, nu poți contribui la știința mondială fără a cunoaște limba engleză, de aceea trebuie învățată. Și trebuie făcută mult mai adînc în școli. Asta e părerea mea. Atunci copiii vor fi mult mai curajoși, le va fi mai ușor să se adapteze, inclusiv ca emigranți.

Sigur, acum sînt tot felul de probleme, dar România este din ce în ce mai competitivă. Și sînt tot felul de posibilități. În prezent, Europa este probabil mai deschisă pentru România, dar și Statele Unite. Există numeroase burse și programe de cercetare. Pot să vă spun că, acum, la Brown, am o studentă româncă, una dintre cele mai bune studente ale mele. Nu numai pentru că am acest sentiment că e româncă, dar este, de asemenea, olimpică. Se pregătește să aplice la doctorat în Europa.

Ce contează cel mai mult este fundația școlară. Trebuie să se învețe cît mai mult. Acum, internetul este plin de posibilități de a învăța aproape orice.

Și credeți că România poate oferi această fundație școlară de care are nevoie un student, pentru a pleca în străinătate?

Absolut! În special școlile competitive care au profesori cu multă experiență. România are tradiția olimpiadelor matematice și toate astea sînt locuri unde profesorii sînt foarte experimentați. Studenții trebuie să fie curajoși și pot să învețe o lecție sau două de la cei care au emigrat în diferite timpuri, înainte. Am toată speranța.

Dumneavoastră cum ați învățat limba engleză?

Părinții m-au dat să învăț engleză încă din timpul facultății. Însă cel mai mult am învățat-o cînd am început să scriu lucrări care trebuiau publicate în străinătate. În felul ăsta, competitivitatea este internațională, miza este de a publica în cele mai renumite reviste. Atunci am învățat întîi matematică în engleză. În timp, am învățat și mai mult, din necesitate, dar, pînă nu ajungi în America și dai de street talk, e foarte greu să fii fluent.

Care este, în prezent, relația dumneavoastră cu România?

Am o relație extraordinar de bună. M-au onorat cu diferite premii, am fost făcut profesor de onoare, doctor Honoris Causa al Universității Apollonia și cetățean de onoare. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” este pentru mine un loc profund iubit, căruia îi datorez, în mare măsură, ceea ce sînt astăzi, în mod special profesorului Henri Luchian, fost prorector, și profesorului Călin Ignat, datorită cărora am revenit, după mulți ani, înapoi. Ei au readus România în viața mea, o prezență extrem de semnificativă pentru mine.

Scurtă biografie

Sorin Istrail a absolvit în 1975 Facultatea de Matematică, Secția Informatică, a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, ca unul dintre cei trei șefi de promoție ai primei generații, iar în 1979 a obținut doctoratul în matematică la Universitatea din București, sub îndrumarea profesorilor Solomon Marcus și Sergiu Rudeanu. După ce a emigrat, în 1983, în Statele Unite, a lucrat la MIT și Wesleyan University, iar din 2005 predă la Brown University, unde este Professor of Computational and Mathematical Sciences and Professor of Computer Science și fost director al Centrului de Computational Molecular Biology (2006-2011). De asemenea, a fost coautor al lucrării Secvența Genomului Uman”, publicată în Science (2001), fiind una dintre cele mai citate lucrări în știință (20.000 de citări), și a contribuit semnificativ la cartografierea genomului uman, folosind algoritmi și supercomputere, o realizare care a schimbat medicina modernă și oferă posibilitatea terapiei personalizate.