Regizorul și totodată actorul Toma Enache este vocea aromânilor de pretutindeni. Este primul cineast din lume care a realizat un film în aromână. În interviul pe care mi l-a acordat, mi-a vorbit cu pasiune despre comunitatea de aromâni din România, dar și despre poezie, teatru și film.

Cum e sa fii aromân printre atîția români?

Eu sunt din Dobrogea, Constanța mai exact, din comuna Mihail Kogălniceanu, unde mi-am făcut foarte mulți prieteni aromâni, români, turci, tătari și romi. E o zonă foarte frumoasă, unde multiculturalitatea este prezentă mai mult decît în alte regiuni ale țării și asta este cumva un plus pentru un artist, care simte și a avut contacte cu mai multe culturi din zonă.  

Avînd în vedere că aromânii reprezintă o minoritate, în ce stadiu era cultura aromână în perioada copilăriei dumneavoastră? Dar în zilele noastre?

În copilăria mea, nu aveam filme în aromână, nu aveam piese de teatru în aromână și am reușit să fac asta cînd m-am făcut eu mai mare. Am reușit să fac primele piese de teatru profesioniste în aromână pe scenă și prin teatru radiofonic. Am fost într-un turneu cu piesele „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „Secta femeilor”, „Norii”, de Aristofan, și cu „Mincinosul”, de Carlo Goldoni, în aromână, prezentat și în toată România, în Balcani și în mai multe țări unde trăiesc aromâni.

Aromânii nu sînt recunoscuți ca minoritate în România, fiind considerați români de pretutindeni, chiar dacă ei se simt aromâni. Unii vorbesc limba aromână, alții nu vorbesc deloc limba aromână; noi încercăm să rezistăm de atîta timp, fără școli și fără protecție. Cu toate astea, aromânii se încăpățînează să-și păstreze limba, cultura și tradițiile în România, dar și în celelalte țări în care trăiesc – Grecia, Albania, Macedonia de Nord, Bulgaria.

Din păcate, sprijinul pentru cultura aromână este minim și supraviețuiește și trăiește prin eforturile pe care le face comunitatea. Tot ce v-am spus acum, filmele care s-au făcut în aromână s-au făcut cu fonduri private, mai mult din banii aromânilor. Piesele de teatru în aromână s-au făcut tot din fonduri private. Cărțile în aromână, în general, au fost publicate de autori pe banii lor. Situația este dezastruoasă aș putea spune.

 „Studentul Toma Enache era boem”

În timpul facultății de Zootehnie, v-ați apucat și de cea de actorie. Cum a fost să studiați două facultăți atît de diferite în același timp?

Cînd eram student la Zootehnie, scriam poezii. Pregătisem primul meu volum de versuri – Arta destinului, care avea pe copertă această poezie care se termina cu „viața rămîne acolo, între chin și amin”, devenit titlul primului film despre Experimentul Pitești. În 93′ apărea acest prin volum de poezie, eram deja în anul al II-lea la Facultatea de Zootehnie și anul I la Facultatea de Teatru.

Am decis să facem un spectacol de poezie cu Asociația „La Steaua”. Eu m-am ocupat; așa am făcut un spectacol de poezie pe versurile lui Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu și Nichita Stănescu. Spectacolul a ieșit atît de frumos, cu o sală arhiplină, prezentat întîi la Facultatea de Zootehnie. Venise și cineva de la Televiziunea Română, așa că am prezentat același spectacol și pentru TVR; se numea „Răstignirea lui Bacovia”, pe versuri din marii poeți. Și în anul următor am dat la Teatru, de aici am plecat.

Nu mi-a fost greu să studiez la ambele facultăți în același timp, am fost chiar bursier. Pe vremea aia aveai voie să ai bursă la o singură facultate. Am făcut Zootehnia cinci ani, atît se făcea pe vremea aia, acum cred că e trei ani. La Regie, la Facultatea de Teatru, la fel, se făceau tot cinci ani. Iar în 2005 am făcut și un master de actorie la clasa lui Adrian Pintea, la Academia de Teatru și Film. E o întîlnire frumoasă să mergi să faci un master, după ce tu ai profesat ca regizor artistic, să te întîlnești cu colegi actori și să înțelegi cumva mai din interior necesitățile actorului.

Ce fel de student era Toma Enache?

Studentul Toma Enache era boem. Îi plăcea foarte mult poezia, făcea spectacole de poezie tot timpul – și în studenție, și în afara acesteia. Masterul de actorie a fost tot un spectacol de poezie, pe care l-am continuat după aceea și l-am îmbunătățit. Am adus în echipă pian, percuție și vocea extraordinară a lui „Jezebel” –  Izabela Barbu. Era un spectacol de muzică, poezie, imagine, dar conținea o parte din ce pregătisem eu pentru masterul de actorie.

Am avut niște profesori extraordinari, Cornel Todea, Cătălina Buzoianu, de la care am avut de învățat extraordinar de mult, de la fiecare în parte și diferit. Și în ani diferiți, aș putea spune.

Citeam foarte mult, cîte 300 de pagini pe zi, ceea ce n-aș mai putea spune că fac astăzi. E foarte greu să țin ritmul pe care îl aveam atunci. Vedeam foarte multe filme la cinematecă. Timp de vreo 20 de ani cred că am văzut absolut toate piesele care se jucau în București, dar și pe cele care veneau din străinătate sau din provincie, în cadrul Festivalului de Teatru.

„Am simțit că există o nevoie teribilă de a se spune acest adevăr – după numărul cărților scrise de supraviețuitori, după tot ce mocnea atunci cînd atingeam acest subiect”

Primul dumneavostră spectacol a fost atît de bun, încît a fost difuzat de TVR. Care era relația dumneavostră cu teatrul înainte de acest eveniment?

Înainte de acest eveniment văzusem doar cîteva piese în Constanța. În rest, cînd am venit în București, am început să văd absolut toate piesele de la toate teatrele.

Filmele dumneavoastră sînt singulare, necesare și controversate. „Nu sînt faimos, dar sunt aromân” este primul film vorbit în aromână, iar „Între chin și amin” este primul lungmetraj despre Fenomenul Pitești. Ați riscat cu aceste teme. Dacă cele două filme nu ar fi avut succes, ați fi continuat să creați artă cinematografică?

Sigur că da, mai ales cînd ești creator independent. Nu depinzi nici de cine vrea ceva, nici de cine nu vrea ceva. Sigur că îți dorești să alegi niște teme și aici este bucuria, că poți să alegi și să faci ca artist independent ceea ce-ți dorești, să faci și mai ales ceea ce crezi tu că și-ar dori oamenii să vadă.

Atunci cînd am ales să fac primul film din istoria cinematografiei vorbit în aromână sigur că simțeam că există o nevoie extraordinară a aromânilor din întreaga lume de a vedea un film artistic pe limba lor. Că filmul le-a mai și plăcut, că au umplut sălile și că după aceea a fost un entuziasm de nedescris, asta este o bucurie în plus, pe care nu ai de unde să o știi de la început. La fel a fost și cînd am decis să fac un prim film artistic despre Fenomenul Pitești, după ce am întîlnit supraviețuitori ai experimentului, după ce am citit foarte multe cărți despre asta. Nu aveam de unde să știu, dar am simțit că există o nevoie teribilă de a se spune acest adevăr  – după numărul cărților scrise de supraviețuitori, după tot ce mocnea atunci cînd atingeam acest subiect. Am zis că trebuie să mărturisesc și eu despre acest adevăr, să spunem tuturor chinurile și tot ce au pățit acei oameni în temnițele comuniste, în perioada de coșmar ’49 – ’64. Reacția lor a fost la fel extraordinară și au umplut sălile de cinema. Au fost peste 65 de proiecții de Gală în întreaga țară. Filmul are acum 45 de premii și 20 de nominalizări, din care două premii și cinci nominalizări în România și restul restul de 43 de premii internaționale și încă 15 nominalizări în afara țării. E un lucru extraordinar.

Asta nu aveam cum să prevăd. Doar că îți alegi asta intuind după nevoia oamenilor de adevăr, nevoia oamenilor de subiecte, care, cumva, sînt ascunse pe nedrept. Primii oameni care au filmat în Balcani sînt doi aromâni  – Yanaki și Milton Manaki, din Bitolia. Întîmplător sau nu, tatăl meu este exact de acolo, de unde sunt acești doi mari cineaști. E nedrept să nu avem un film filmat în aromână, după 2500 de ani de existență.

M-au inspirat întotdeauna vorbele lui Noica: „Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături”. După reacția pe care am văzut-o la toate proiecțiile de gală, îmi place să cred că prin filmele mele am reușit să dau oamenilor niște stări de spirit.

„Sînt un produs al școlii românești”

Cît de fertil a fost terenul românesc în a vă inspira pentru  cele două filme?

Toată cultura mea, tot ce am învățat, eu însumi sînt un produs al școlii românești, în general, și al școlii românești de film. Mă bucur că am avut această șansă, să realizez două filme importante pentru cultura aromânilor. Lucrez la un scenariu acum și vă garantez că va fi tot ceva extrem de important pentru cultura românească.

„Între chin și amin” a fost filmat în România, iar „Nu sînt faimos, dar sînt aromân” a fost filmat în multe ţări din Europa şi America. Care sînt avantajele și dezavantajele în a filma în România?

Sigur că este mai ușor să filmezi doar în România și mai ales în mai puține locații. Este foarte greu să mergi cu echipa de filmare în patru-cinci țări și în peste 45 de locații, cum a trebuit să facem la primul film. În schimb, la „Între chin și amin” am filmat în mai puține locații  – la Constanța, la Corbu și la Penitenciarul Jilava, care păstrează zona veche a închisorii, exact cum era în perioada aceea.

Sînteți personajul principal masculin din filmul dumneavostră „Nu sînt faimos, dar sînt aromân”. Cum s-au împăcat, pe parcursul filmărilor, Toma-regizorul cu Toma-actorul?

S-au împăcat foarte bine. Mai greu era cu Toma – regizorul și actorul – și cu producătorul, mai ales Toma-regizorul cu producătorul. Era foarte greu de negociat. Pentru că regizorul își doarea foarte multe, producătorul nu putea să ofere tot ce își dorea regizorul. Și atunci a fost tot timpul un fel de negociere a mea, cea mai grea – la ce renunțăm și ce păstrăm. Dar pot spune că la final și regizorul, și producătorul au fost foarte încîntați de ce film au reușit să facă, în ce condiții au făcut acel film și nici regizorul, și nici producătorul nu au fost nevoiți să facă vreun compromis major.

În pandemie ați participat la Festivalul „Serile Filmului Românesc” (SFR) de la Iași. Cum a fost experiența dumneavostră de la primul festival dedicat exclusiv filmului românesc?

Am venit la invitația lui Andrei Giurgea, care face un lucru extraordinar cu festivalul. A fost o bucurie să mă întîlnesc acolo cu atîția actori pe care îi prețuiesc. A fost, după cum știți, o ediție omagială Horațiu Mălăele, unul dintre cei mai importanți actori și oameni de film și de teatru din România. Am revenit cu emoție, pentru că filmul fusese prezentat de mai multe ori cu sălile pline la Iași. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera.

Sar de la una la alta, dar cînd am terminat Facultatea de Zootehnie am făcut o excursie de final de studii, cum se făcea pe vremea aceea, și am o poză de la teiul lui Eminescu, cu colegii. Pînă la venirea cu filmul și cîteva piese de teatru nu am mai avut timp să văd Iașul din nou. Și acum a fost așa, un respiro, am putut să văd cît de frumos arată. Și în 1996 mi s-a părut că arată extraordinar, pentru că nu mai fusesem pînă atunci. Dar acum mi s-a părut că este mult mai frumos și că merge pe o direcție foarte bună.

În ce direcție se va îndrepta tema următorului film regizat de dumneavostră?

Nu pot să vă spun despre ce o să fac, dar pot să vă spun că este o temă foarte importantă și pozitivă. Iar după ce îl veți vedea vă veți mira că pînă acum nu s-a făcut un film despre așa ceva.

Scurtă biografie

Toma Enache s-a născut pe 1 noiembrie 1970, în comuna Mihail Kogălniceanu, județul Constanța. A absolvit Facultatea de Zootehnie în 1996, pe cea de Teatru în 1997, iar în 2005 a urmat un master de actorie la clasa profesorului Adrian Pintea, la Academia de Teatru și Film.

Pe lîngă numeroasele piese de teatru realizate, a publicat trei volume de poezie. A tradus în aromână mai multe poeme și piese de teatru, de asemenea e prezent în lucrarea Scriitori aromâni, publicată la Skopje, în 2001.

În anul 2013 a realizat lungmetrajul „Nu sînt faimos, dar sînt aromân”, primul film artistic din istorie vorbit în aromână. Filmul a primit în decembrie 2013 „Premio Unica”, la Festivalul de Film „Babel”, iar în 2014 titlul „Best Balkan Spirit”, în Albania. Pe lîngă premiile din România, în 2015 se mai adaugă și cel de „BEST FEATURE FILM”, de la Barcelona Planet Film Festival, Spania.

Pe 1 octombrie 2019 a avut loc în București spectacolul de gală al premierei lungmetrajului „Între chin și amin”. Acesta reprezintă o altă premieră în cinematografia românească, fiind primul film realizat despre Experimentul Piteşti. Filmul a fost difuzat în toată țara, în luna octombrie, fiind prezent nu doar în marile orașe, ci și în cele mai mici, de obicei private de o viață culturală bogată. „Între chin și amin” a ajuns și în Sighet, Aiud și alte orașe de care comuniștii s-au folosit pentru a-i „reeduca” pe cei aflați în închisori. Filmul are acum 45 de premii și 20 de nominalizări la mari festivaluri din țară și din străinătate.

Sursă fotografii: arhiva personală Toma Enache