„Gen, am ieșit la o cafea”, „Efectiv, e ireal ce se întîmplă”, „Legit, simțeam că nu mai am aer”. Dacă ai între 13 și 25 de ani, probabil că înțelegi la perfecție aceste replici. Dacă ai peste 30, poate simți nevoia unui subtitlu. Dacă ai peste 50, ai putea crede că tinerii din ziua de azi suferă de un fel de tulburare de exprimare sau de niște ticuri nervoase cu glazură de „șmechereală”.

Dar adevărul e cu mult mai subtil. Auzite zilnic prin facultate, pe Instagram sau la vreo terasă, aceste cuvinte funcționează ca niște interjecții care au primit un upgrade de imagine – cum e iPhone 16 care face ce făcea și iPhone 15, doar că mai dramatic și cu zero autonomie de sens. Acoperă goluri, evită pauzele stînjenitoare și, mai ales, țin locul unor explicații pe care nu prea mai avem răbdare să le oferim. Și aici vine momentul de sinceritate: nu scriu asta de pe un piedestal. Și eu le folosesc. Mă aud spunînd „gen” la aproape orice replică. Îmi scapă un „legit” cînd îmi place o glumă bună. „Gen” poate însemna „adică”, „cam așa ceva”, „să zicem”, dar și „nu mă întreba mai multe, n-am chef să detaliez”. E un cuvînt-proteză, dar unul versatil — genul de proteză care, în loc să te ajute să vorbești mai bine, te face să te mulțumești cu mai puțin. S-a infiltrat în tot ce rostim și a tăiat colțurile gîndirii riguroase. Pentru că asta e, de fapt, una dintre marile lui victime: claritatea. Cînd spui „gen” la fiecare două propoziții, nu doar că eviți precizia, ci începi să o consideri inutilă. Nu mai cauți cuvîntul potrivit, ci cuvîntul comod. Același lucru e valabil și pentru „efectiv”, un adverb cîndva serios, care azi joacă rol de intensificator vag. Totul e „efectiv”, nimic nu mai e doar „a fost” sau „s-a întîmplat”.

„Legit” e altă poveste. E împrumutat direct din cultura internetului și alunecă peste orice tip de validare. Un sandvici e „legit”, un coleg care se îmbracă mișto e „legit”, o idee banală poate fi „legit”. Se validează totul cu o etichetă venită de nu știu unde, ca și cum ne-am fi externalizat propria capacitate de apreciere. Ne-am globalizat vocabularul pînă la pierderea nuanțelor. Iar „ireal” e dovada supremă că hiperbola a devenit normă. Nimic nu mai e ok, decent, acceptabil. Totul e „ireal”. Rezultatul? O inflație lingvistică în care niciun cuvînt nu mai are cu adevărat valoare. Am început să ne jucăm cu superlativele pînă le-am tocit! Și nu spun că trebuie să scoatem din sertar manualele de gramatică și să le recităm în pauzele de cafea, dar ar fi sănătos să observăm cum aceste ticuri modifică, în timp, nu doar felul în care comunicăm, ci și capacitatea noastră de a formula un argument coerent, o opinie clară, o idee articulată. Încet-încet, vorbirea noastră devine un colaj de expresii-șablon, de sunete care sună bine dar care pur și simplu nu mai exprimă nimic. Și, odată cu ele, și gîndirea riscă să alunece pe aceeași pantă: mai puțină profunzime, mai multă reacție.

Nu dramatizez. Dar nici nu pot să nu remarc cum limbajul, care ar trebui să ne structureze gîndurile, începe să semene cu scroll-ul pe TikTok: rapid, superficial, repetitiv.

Gen, știi ce zic?

Sursă foto: www.dictie.ro