Mă uit spre ulița pustie pe care pînă mai ieri mișunau oamenii din sat și mă întreb de multe ori în gînd: așa vremuri am ajuns să trăiesc? Îmi ridic coatele de pe gard și îmi arunc ochii spre aleea presărată cu florile atît de îndrăgite de bunica. Sînt mai puține primăvara asta și se vede că mohorul a luat-o înaintea mîinilor ei.

Bolta viței-de-vie e mai rară, iar frunzele nu au loc să crească de mlădițele uscate. Ca niciodată, bunicul nu le-a curățat din timp și prevăd că va fi primul an fără mirosul de struguri în ograda lor. Mărul bătrîn nu mai are agățat de crengi niciun leagăn, dar acoperă cu floarea lui fîntîna de la poartă. Copiii veneau des să bea apă bună de aici, tocmai de asta vedeam mai tot timpul oameni pe la poartă. Astăzi, fîntîna are obloanele închise, deși apa a rămas la fel de limpede.

Sunt din Moara, un sat de la marginea Sucevei, care, pînă acum cîteva săptămîni, era locul în care mă simțeam apărată de tot pericolul orășenesc. Acum este comună în carantină, iar fiecare drum în afara curții trebuie să fie bine justificat pe hîrtia de care depindem. Nu mai e ce-a fost și știu că mai durează pînă să își umple, din nou, ulițele de acea siguranță. Toți au lăsat munca cîmpului, curțile par pustii și le e frică de fiecare gură de aer.

Încă nu e ora amiezii, dar oamenii nu par că s-ar fi trezit. Intru în casă unde îi găsesc pe bunici în fața televizorului. Încă doi decedați din cauza coronavirusului la noi în țară – sînt cuvintele care îi fac să tresară și să-și mute privirea spre telefon. Așteaptă să-i sune copiii. Ei sînt blocați în străinătate și nu cred că vor mai ajunge anul acesta acasă. Mama trebuia să vină la vară, în cele două săptămîni de concediu pe care le are în fiecare an. La fel și tata. Cele 85.000 de cazuri din Spania, însă, ne împiedică să credem că ne vom vedea prea curînd. În ultimele trei săptămîni, am trecut de poartă pentru cîteva alimente și o cutie de medicamente. Nu ne trebuie mai mult, doar sănătăși să fim.

Îi simt îngrijorați, așa cum sînt și eu, și mulți alții. Speriați, incapabili de a-i ajuta pe cei mai neputincioși decît noi și prea slabi pentru a ne ajuta pe noi. Ducem dorul zilelor lipsite de necazuri și griji, dar pînă se reîntoarce liniștea în satul nostru, ne punem speranța în salutul: „Să auzim de bine!”.