Mama la 13 ani

„De s-ar intoarce timpul oleaca, sa ma destept si eu. Daca as fi avut la 13 ani mintea de acum…”, isi spune Mona, uitindu-se la copilul care doarme linistit pe pat. Nu a vrut sa-l tina cind a aflat, acum mai bine de patru ani, ca are sa fie mama. Dar „asa a dat Dumnezeu. O povara”. L-a crescut cum a stiut si dupa cum a invatat-o maica-sa. Cu cite o plama, cu mincare numai cit ii trebuie si „cu dragoste”. Pe tatal lui, insa, nu l-a iubit defel. Dar ca sa nu mai auda de el niciodata a plecat la Tecuci, cu un altul. „I-am facut un copil si lui si uite-asa am ajuns singura la 17 ani, sa ma ingrijesc de ei”. A tot asteptat ceva vreme sa i se intoarca norocul, dar „m-am saturat si mi-am facut si eu ograda mea si m-am asezat la casa cu tot cu astia mici”. Ce-o fi de acum incolo, „o fi tot ce o da Dumnezeu”.

„Ai un ruj? Vreau sa ma fardez putin. N-am mai facut de mult asta”, ma roaga Mona. Intinde mina firava si osoasa spre mine si face caus palma intinsa. Se propteste in fata oglinzii de care stau agatate trei icoane si un rozariu. Se admira. „Sint frumoasa? Hai zi-mi ca-s frumoasa”. Isi netezeste buzele cu degetul aratator si pleaca in camera alaturata. Cind se intoarce aproape ca n-o mai recunosc. Arata ca un „om mare” cu fusta gri a maica-sii, suflecata cit sa i se vada genunchii si cu bluza de matase, brodata la guler. „Acum ce zici? Te-am dat gata”, ride si se asaza linga mine. Nu sta mult pe scaun. Scoate de dupa soba un pachet de tigari si ma roaga sa ii aprind una. Fumeaza numai cind primeste vizite, „ca da bine. Ma face mai doamna”. Se ineaca si injura. „Stii… imi era dor sa ma intind la taclale. Am scapat si de plozi azi. I-am dus pe toti la vecinica mea, sa-i de Dumnezeu sanatate. Asa nu-i mai suport citeodata. Ii urasc, chiar daca sint ai mei toti”.

Sorocul vine in taina

Mona crede si acum ca ce i s-a intimplat e pedeapsa pe care o plateste pentru vreun pacat. La 13 ani, „cind invatam si eu ce e aia discoteca”, s-a indragostit lulea de un barbat cu care se vizita taica-su. A fost de ajuns sa-l vada de citeva ori si „n-am mai stiut de mine”. Se intilneau la bazarul de pe linga Iasi, unde Ionel vindea cauciucuri furate de la carute sau masini. „Intr-o seara, m-am vazut cu el la crisma din sat. Am baut o afinata, doua, cite or fi fost si m-am dus cu el acasa”. Dupa mai bine de cinci luni, i-a spus maica-sii ca are o banuiala. „Eram la bucatarie si i-am zis ca mi-o tot fost rau dupa ce m-am intilnit cu Ionel. Greata si ameteam de nu ma puteam tine pe picioare. Mamica m-o luat de brat si m-o dus la dispensar. Stia ea ce stia…”. Tine minte si acum chipul doctorului care a iesit din cabinet si i-a spus tremurind ca e insarcinata. „Pentru avort era tirziu”, ofteaza. „M-o dus la bazar mamica si o cumparat o cada. O pus-o dupa grajd si mi-o zis asa: «Daca ai fost proasta, proasta sa ramii. Cind iti vine sorocu’ te bagi aici si taci. Nu cumva sa urli»”. A nascut doua luni mai tirziu, in spatele casei, ajutata de doua vecine.

Rusinea din gura satului

N-a vrut sa-i afle nimeni povara. „Era rusine mare pentru mama si tata. Dar n-am avut ce face, ca o trebuit sa merg cu el la spital. Nu plingea deloc. M-am speriat c-o fi mut si l-am dus si-am zis ca-i al meu”. Asistenta a luat-o deoparte si a sfatuit-o sa renunte la copil, fara sa faca mare vilva. „Ce m-am suparat atunci! M-am dus acasa plingind ca mi-am lasat copilul la spital si ca trebuie sa-l ia o familie, ca nu mai e al meu”. A doua zi de dimineata s-a intors la maternitate si a luat baiatul firav acasa. N-a apucat sa calce bine pragul ca maica-sa i-a si spus ca n-are de gind sa-l creasca. „Am invatat sa cint, sa cos, sa cirpesc. De toate”. Se opreste brusc. Tresare si iese in curte. Pe usa mica de lemn cioplit intra un copil blond, cu ochii albastri, ca ai ei. „Cum zici ma cind intri in casa?”, il repede Mona. Baietelul se ascunde dupa fusta ei si nu scoate o vorba. „Ia-l in brate. E lipicios tare. L-am alintat”. Copilul isi intinde bratele mici si ma prinde de dupa git. „Sarumina”, imi sopteste incet si isi lasa capul pe umarul meu.

„Copil mai bun ca asta nu este nicaieri in lume, iti zic eu”, si il trimite pe Andrei la culcare. A fugit de la vecina la care il lasase. Ii era prea frig la femeie in casa si nu putea dormi. „Mereu face asa. Ma minte. Imi zice ca ii e foame, ca ii e somn, numa’ ca sa vina la mine. Ce-o sa se faca el in viata fara mine?”, se incrunta Mona. Gindul asta nu-i da pace. De cinci nopti se tot zvircoleste din cauza lui Andrei. Ar vrea sa-i spuna ca „scoala te face om in viata”, dar nu poate. „Cum sa-i spun eu, care l-am facut la 13 ani ca e bine sa inveti? Tat-su macar a facut liceul, da’ el nu-i cu mine ca sa-i spuna”. Ionel n-a mai vrut sa stie de ea de cind a aflat ca e gravida. I-a fost frica de Politie si de nevasta-sa. „M-am dus la usa la el si cind a vazut ca-s cu burta la gura a aruncat cu bocancii dupa mine. Nu ma voia nici pe mine, nici pe el. Da’ n-am nevoie. Ma descurc bine”.

Adriana Zavoi

***

In bucataria mica, abia se poate respira. Pe aragazul legat de o butelie ruginita fierb patru oale, iar in cuptor sta la „pirlit” o bucata de carne de porc. A cumparat-o azi de dimineata de la abator cu patru lei. „Imi da nea Vivi, ca ma place. Imi spune tot timpul ca-s frumusica si ma tot intreaba daca nu vreau sa ma marit. Dar eu nu si nu”, chicoteste fata. I-ar fi placut sa auda asta acum „vreo doi ani, cam asa. De atunci nu ma mai gindesc la maritis. Cine ia o femeie cu doi copii?”. Imi spune ca pe Ionel l-a uitat repede si ca are noroc „ca baiatul nu seamana cu el. Asa poate-mi mai aminteam de el”. A pastrat de la tatal copilului doar o felicitare cu panorama Iasului, mizgilita si patata de cafea. „O poza frumoasa pentru o fata frumoasa”, imi citeste de pe cartonul uzat, „sa stie si Andrei ca tat-su m-a iubit”.

Fericirea se muta in Italia

Mona a plecat de acasa de la ai ei acum un an, dupa ce l-a cunoscut pe Romeo. „El lucra pe santier in Italia si mi-a zis sa ma duc cu el. N-am putut sa las copilul cu mama si atunci m-am mutat la parintii lui, la Tecuci”. N-a stat mai mult de o luna. „Soacra” nu o avea deloc la inima. „Ma certa de fiecare data cind ma vedea. Ba nu stergeam praful cum trebuie, ba mincam prea mult. M-am enervat odata, cind m-o certat ca boceste copilu’. I-am zis asa: «Ce vrei, esti nebuna? E copil, plinge si el ca ii e foame!» si am plecat”. I-a spus lui Romeo ca se intoarce acasa daca nu ii gaseste un loc unde sa stea. S-au mutat impreuna la casa „din deal”, pe care mama barbatului „o tinea pentru oaspeti”. La mai putin de doua zile dupa ce si-a aranjat lucrurile, a aflat ca e insarcinata in patru luni.

Degeaba si-a jurat ca de data asta il da spre adoptie. „L-am adus acasa si Romeo mi-a zis ca-l tinem ca asa a dat Dumnezeu. Na, uite asa m-am facut si cu astalalt”, si-mi arata o poza cu un copil mic, slab cu ochii mari, cenusii. „Nu seamana cu mine. E urit ca tat-su”, zimbeste Mona. A ramas cu ei o saptamina. „Am hotarit sa plece iar la munca in Italia, ca eu ma descurc cu ei doi singura. M-am angajat la camin, femeie de serviciu. Si na, am inceput sa-l astept sa vina inapoi acasa”. Acum trei luni, insa, a primit de la el o scrisoare in care i-a spus ca si-a gasit un loc mai bun de munca si ca nu mia vine decit pestre trei ani. Apoi a urmat alta, in care scria ca „se insoara acolo, dar ca-mi lasa mie casa cu tot cu acte”. A primit hirtiile in plic si s-a dus cu „soacra” la notar. De atunci, „nu mai am nevoie de nici un barbat, doar de cei doi baietei ai mei”.

Fata care sta in fata mea e mindra. Vorbeste apasat si tare. Asa e de cind se stie. „Cum altfel sa-i cresc pe nenorocitii astia mici? Imi maninca sufletul”, zimbeste Monica. Isi infasoara umerii cu salul crosetat si ma intreaba curioasa: „Tu citi copii ai? Eu am doi si ii mai cresc si pe ai Mirelei, ca a plecat in Italia. I-a lasat la mine asta vara si m-a sunat sa-mi spuna ca ea nu se mai intoarce. Ce sa fac, doar n-am sa-i arunc in strada”. Le da de mincare, ii spala, ii imbraca cu ce poate si le citeste la culcare. La scoala se duc singuri, in fiecare dimineata cite doi kilometri pe jos. „Nu sint ursi sau lupi sa-i manince. Sa se descurce ca asa m-am descurcat si eu. Sa stie ca e greu si scapa care poate din viata”, ride Mona.

Numele perasonajelor din acest reportaj sint fictive.