Ii recunosti dupa felul cum zambesc atunci cand achizioneaza inca un obiect pe care sa il adauge la colectie. Pentru ei conteaza nu atit valoarea lor materiala, ci mai ales trairile care vin odata cu strangerea de obiecte. Ei sunt colectionarii de amintiri, pentru care un timbru, o piatra sau un servetel constituie o modalitate de a capta un moment din viata.

Poveste cu petice de hartie dantelata

„Colectionez amintiri, nu timbre. Pentru mine, un timbru e o farama din viata mea, imi aminteste de o clipa frumoasa sau dimpotriva, de un moment mai putin placut. Mai presus de toate, uitandu-ma acum, dupa ani si ani in aceste albume, imi amintesc de bucuria ce se citea pe fata copilului meu”. Asa isi incepe Vasilica Macrescu pledoaria pentru colectionarea de timbre, activitate intreprinsa de mai bine de 30 de ani, de pe vremea cand lucra ca tehnician la Institutul de Proiectari Judetean din Bacau. In cele 20 de clasoare tinute la loc de cinste in biblioteca, ti se dezvaluie parca o alta lume, demult uitata, in care traditiile si valorile erau pretuite. Aproximativ 800 de timbre de toate formele si culorile, datand din anii ’60 pana in anii ’90, sortate pe domenii: flori, costume populare, arta, evenimente speciale ( Jocurile Balcanice din 1964, Ziua internationala a Turismului, Centenarul Uniunii Internationale de Telecomunicatii din 1965, Centenarul sistemului metric din 1966, Semicentenarul Unirii Transilvaniei cu Romania), sport, arta, literatura, cu preturi ce variaza de la 40 de bani pana la 2000 de lei, sunt insirate pe masa din sufragerie.„Din putinul care l-am avut, am strans cate timbre am putut”. Pasiunea femeii a atras atentia rudelor si tuturor cunoscutilor care au ajutat-o, in masura posibilitatilor. „Mi-a adus in ’89, o cunostinta de-a sotului, un marinar, un timbru aniversar de la Expozitia Internationala Filatelica din Munchen, de 2000 de lei, suma care la acea vreme era cat 2 salarii de-ale mele. Nu am ezitat insa sa il achizitionez. Era o pasiune costisitoare, insa era una dintre bucuriile mele sa admir maiestria cu care era facut un timbru, culorile folosite, mesajul transmis. Unii cunoscuti nu ma intelegeau. Imi spuneau in alte dati ca as fi putut sa imi iau o pereche de pantofi de piele de 200 de lei care ii vazusem intr-o vitrina in loc sa dau banii pe un timbru infatisand Biserica Voronet”, povesteste femeia. Unicului sau copil, „acum barbat in toata firea, la casa lui”, i-a insuflat aceasta pasiune de la sase ani. „Ionut a fost un copil mai singuratic, mai sensibil, cu usoare dificultati in ceea ce priveste atentia si invatatul. Timbrele au reprezentat pentru el o sansa de a-si descoperi creativitatea. In fiecare sambata mergeam cu el la posta cand apareau seriile noi de timbre. Cel mai mult ii placeau cele legate de sport”, rememoreaza Vasilica.

In prezent, femeia continua sa colectioneze, insa „nu ca pe vremuri”, preferand sa admire clasoarele stranse de-a lungul timpului. „E adevarat ca nu ma pot compara cu marii colectionari, care intr-adevar au sute si sute de timbre valoaroase. Colectia mea, raportata la ei, e modesta din punct de vedere financiar, insa valoarea sentimentala, bucuria pe care i-a adus-o baiatului meu, este imensa”.

Chemarea pietrelor

Poarta in mana un saculet rubiniu din piele de caprioara . La gat are o amuleta cu jad si o pentagrama, care „nu reprezinta raul, asa cum cred majoritatea, ci de fapt te protejeaza de el”, imi spune cu o voce convingatoare. Deschide repede saculetul si imi arata ce e in interior: o piatra a lunii, un opal, un ochi de tigru si un cuart roz. Nu ma lasa insa sa iau niciuna din pietre in mana explicandu-mi ca „ ele sunt incarcate cu energia mea si din momentul in care le achizitionez si le port mereu cu mine nu pot lasa pe altcineva sa le atinga”. Iulia Manuc, studenta la Psihologie in anul II, colectioneaza pietre si cristale semipretioase, veritabile, de la varsta de 13 ani, atunci cand tatal i-a adus din Israel un set de bijuterii cu piatra onyx. „Am fost atat de entuziasmata de acel set, si imediat mi-am pus cerceii la urechi si lantul la gat insa ceva straniu mi s-a intamplat. Am trecut aproape instantaneu de la o stare de liniste la agitatie, de la bucurie la tristete. Mai tarziu, dupa ce am inceput sa ma documentez cu privire la efectele acestor pietre, am realizat ca onyx-ul nu imi face bine. Acel moment, acea senzatie ciudata provocata de o simpla piatra neagra a constituit imboldul de a strange cat mai multe. A fost asa ca o chemare. Pe masura ce colectionez cat mai multe, simt ca totodata adun si toate emotiile, senzatiile, momentele traite pana acum. In acest saculet port cu mine un amalgam de amintiri”, povesteste Iulia. Peste 300 de pietre si cristale, de toate formele, culorile si marimile a reusit sa adune Iulia de-a lungul timpului. Ametiste, turcoaze, opale, pietre ale lunii, ochi de tigru, coral rosu, acvamarine, hematite , agate si diverse cristale in saculete din piele intoarsa si cutii de lemn imprejmuite de lumanari parfumate, flori uscate-toate asezate pe o masa constituie sanctuarul, oaza de liniste zilnica a fetei. Este un spatiu in care problemele cotidiene dispar, facand loc armoniei de culori ce iti incanta toate simturile.

„Am strans de-a lungul timpului pietre din toate locurile dragi mie din tara, precum Sighisoara, Brasov, Sibiu, Maramures, Bran, Sinaia cat si din afara: Polonia, Italia, Austria, Israel. In timp ce alte fete de varsta mea prefera sa isi cumpere un parfum sau o haina, eu prefer sa dau, dupa caz, cateva sute de mii sau chiar cateva milioane pentru o piatra veritabila. Fara indoiala, piatra mea de suflet este piatra lunii, pentru ca aproape in fiecare an de ziua mea,o primesc in dar si imi capteaza cel mai bine energia, aducandu-mi noroc . Am peste 30 de astfel de pietre maronii cu tente de roscat de toate marimile”, se destainuie Iulia. Piatra lunii o duce cu gandul la cele mai importante schimbari din viata: plecarea tatalui la munca in Israel, petrecerea de majorat, absolvirea liceului, intrarea la facultate. Odata cu pasiunea colectionarii pietrelor a venit si dorinta de a afla cat mai multe despre proprietatile acestora si metodele de purificare si de captare a energiei. „Unele pietre le scufund in apa sarata, pe altele le las peste noapte intr-un bol sare de mare. Acestea sunt metodele prin care eu le purific pentru ca apoi sa le pot incarca cu energie. Tin piatra pe care o doresc sa o incarc cu energie in ambele maini, concentrandu-ma asupra sentimentelor mele, a intentiei de a „umple”acea piatra cu o traire. Functioneaza foarte bine in cazul meu. „, imi explica Iulia. „Nu as renunta nicicand la aceasta pasiune a mea. Colectionarea de pietre m-a ajutat sa ma cunosc mai bine si sa imi controlez emotiile, bucurandu-ma de frumusetea acestor nestemate”.

Transferul de amintiri

„Si cand te gandesti ca altii le folosesc ca pe niste simple obiecte cu care isi sterg mainile sau fata si apoi le azvarla, nepasatori la un cos, fara macar a-si arunca privirea asupra modelelor si a coloristicii lor”. Asa-si incepe pledoaria Alexandra Bulai, posesoarea unei impresionante colectii de servetele, in timp ce mama ei scoate din trei cutii prafuite teancuri de servetele frumos colorate, pe care le asaza pe masa din lemn masiv. Le mangaie parca, in timp ce le rasfira in fata mea „Toate imi plac si toate imi sunt dragi, dar unele dintre ele ma fac sa le privesc indelung deoarece imi aduc aminte de momente semnificative din viata mea”, imi spune Anca, mama Alexandrei.

Cutiile mari pline de servetele abia au fost scoase din dulapul din balcon. De cand a plecat Alexandra la facultate, cele doua au renuntat sa se mai ocupe de vechiul lor hobby. Doar mama isi mai aduce aminte din cand in cand sa mai umple cutiile cu cate un servetel-doua adus de vreo colega de serviciu, sau vreo vecina care nu au uitat ca cele doua au fost candva mari colectionare. Pe cutii sunt inscriptionate numere, taiate si rescrise. De fapt, pe cutiile vechi de la biscuiti si napolitane se facea contabilizarea servetelelor. Ultimul numar trecut: 1520. „Avem cu siguranta mai multe dar de cand am incetat sa ne mai ocupam in mod activ de stransul servetelelor nu le-am mai numarat.” Pe fundul unei cutii mai gasesti o foaie ce contine un sir lung de nume, ca un pomelnic de la biserica : Andreea, Corina, Diana… si alaturi cate o data. „E lista cu toate colectionarele de servetele, prietenele Alexandrei si data la care ele au inceput sa colectioneze” martureseste Anca razand. „Sa iti spun cum m-am apucat eu de colectionat”, incepe Alexandra povestea servetelelor „Eram prin clasa a sasea si aveam caiete cu poze lipite de prin reviste cu formatiile de atunci: Andre, 3SudEst, Valahia. Voiam totusi ceva mai serios. Un hobby care sa se evidentieze de toate celelalte hobby-uri. Ideaa am preluat-o de la o cunostinta, care colectiona de vreo cateva luni servetele. A fost de acord sa ma ajute sa pornesc la drum, mi-a dat „dublurile” si in scurt timp m-am apucat serios de treaba. Mama s-a declarat bucuroasa sa ma ajute inca de la inceput dand sfoara in tara ca Alexandra ei a inceput sa colectioneze servetele, fara a-mi spune insa ca si ea a fost la randul ei o mare colectionara. In scurt timp am reusit sa o ajung si chiar sa o intrec pe prietena mea, cea care imi daduse ideea. Era insa destul de greu si de costisitor, un pachet de servetele costa la vremea aia intre 20.000 si 100.000 lei in functie de model si de calitate. Stransesem tot ce era de strans de la rude, vecini, prieteni, colegi, dar eu voiam parca tot mai mult. Eu si Irina, singurele colectionare din oras- nu era un viitor tocmai promitator asa ca m-am gandit sa popularizez si mai mult ideea de a colectiona servetele. Nici macar nu a fost greu. Chemam prietenele la mine acasa la un pahar de suc si le aratam colectia. Se aratau fascinate de multitudinea de modele de servetele: cu flori, cu animale, cu desene animate, de Craciun, de Paste, monocromatice, cu modele geometrice etc. Servetelele mele parca le hipnotizau si le determinau si pe ele sa se apuce cat mai repede de treaba. Usor usor gasca mea de strangatoare de servetele ajunsese la 30. Toata lumea ne stia, toata lumea spunea mai departe. Era un fel de „Da mai departe!”. Aveam un avantaj considerabil, dar parca lipsea ceva. Aveam cam tot ceea ce se gasea in comert la timpul respectiv, servetele noi care erau la indemana tuturor. Ma uitam cu jind la servetelele vechi, ingalbenite gasite cu greu pe la bunici sau la cei mai in varsta. Le iubeam si pe cele noi, dar ma pasionau din ce in ce mai mult servetelele scorturoase, cu iz vechi.”

„I-am spus fiicei mele destul de tarziu ca am colectionat servetele in adolescenta. As fi stricat tot farmecul daca i-as fi dat colectia mea de la inceput. Voiam sa o las sa se bucure singura de magia stransului de servetele. Nu ar fi fost bine si corect nici pentru ea, nici pentru prietenele ei. I-am dat colectia mea Alexandrei dupa ce am vazut ca aceasta pasiune devine din ce in ce mai puternica. Bineinteles ca aveam mult mai putine, pe vremea mea se gaseau mult mai greu, dar erau vechi si valoroase. Le pastram acasa la parintii mei. In ziua in care i le-am dat Alexandra a plans de bucurie. Atunci mi-a promis ca o sa le pastreze si o sa le pretuiasca pana la sfarsitul vietii.”

O privire aruncata scurt la masa cu servetele si un zambet satisfacut se citeste pe buzele mamei Alexandrei. „Ma leaga zeci de amintiri de colectia de servetele. Cand i-am facut transferul fiicei mele stiam inca, dupa multi ani de zile, povestea fiecarui servetel, cand fusese primit, de la cine si in ce context. Eu nu aveam o gasca asa de mare ca a Alexandrei, eram vreo patru vecine pasionate de asta. Se purtau colectiile de timbre, de vederi in vremea aceea. Noi faceam schimb de colectii cu totul. Cand ma plictiseam dadeam de exemplu colectia mea de vederi in schimbul colectiei de timbre a vecinei. Cu servetelele a fost insa dragoste la prima vedere. Servetelele se gaseau tare greu pe atunci. Si nu erau ca acum, atat de colorate, cu Barbie sau alte personaje. Mi-aduc aminte cand la un Craciun mama mea, ramananad fara servetele de pus pe masa a pus invitatilor servetele din colectia mea. Am plans atunci vreo doua zile si i-am interzis mamei sa se mai apropie de servetelele mele.

Alexandra se amuza copios pe patania mamei. „Si eu am avut parte de momente emotionante dar si foarte comice de cand colectionez servetele. Tin minte ca eram intr-o excursie la Gura Humorului si intrand intr-un restaurant am observat ca sub prajiturile de pe un platou era un servetel pe care eu nu il aveam. Am asteptat momentul prielnic ca ospatarul sa plece din incapere, dar cand am tras de servetel am reusit sa scap pe jos toate prajiturile de pe platou. Am fugit din restaurant pentru a nu fi trasa la raspundere, insa eram fericita si victorioasa, tinand bine in mana servetelul cu flori galbene. „Mai tii minte cand mi-a adus matusa Cristina de la Targu Mures servetelele alea?” ii spune Alexandra mamei in timp ce aceasta aranja niste servetele cu imagini din desene animate. „Am facut ravagii cu servetelele alea”, marturiseste Alexandra razand si aratand cu degetul la teancul de servetele cu Tom si Jerry, Barbie , Poppye Marinarul, Looney Tunes, Tweety, Snoopy.

La intrebarea care sunt servetelele lor preferate, cele doua raspund uitandu-se una la cealalta. „Cele de Craciun, e sarbatoarea mea preferata” raspunde Anca. „Fara dar si poate cele ale mamei. Poarta cu ele amintiri mai vechi.”

Desi au incetat sa mai colectioneze in mod activ servetele cele doua femei, mama si fiica spun ca nu vor sa renunte la colectia lor pentru nimic in lume. „O sa le tinem pe balcon pana la viitoarea generatie ce va veni in familia noastra si atunci o sa facem impreuna transferul de servetele si de amintiri.”

Sandrina Lungu

Raluca Iancu