Romania a ramas vaduvita in urma lor si cand isi intorc privirea spre trecut isi aduc aminte ca le-a fost risipita speranta. Nadejdea ca lucrurile vor fi la fel ii sensibilizeaza pana la lacrimi pe batranii care au prins inceputul din vara lui ´40, iar pe cei mai tineri ii intriga neputinta. Pe data de 28 iunie a acelui an fatidic, in urma pactului Ribbentrop-Molotov, Uniunea Sovietica cerea Romaniei evacuarea administratiei civile si a armatei romane de pe teritoriul dintre Prut si Nistru si din partea nordica a regiunii Bucovina. In caz contrar, era amenintata cu razboiul.Dupa decizia de acceptare a ultimatului, Basarabia a fost organizata de sovietici in Republica Sovietica Moldoveneasca, iar Bucovina de Nord, Tinutul Herta si Bugeacul au fost date Ucrainei sovietice. In anii ce au urmat, cea mai mare parte a populatiei din aceste zone a fost omorata, deportata si inchisa in gulagurile siberiene. Cei care doreau sa treaca inapoi pe teritoriul romanesc erau impuscati pe loc.

Copiii si-au invatat istoria din povestirile bunicilor, iar acum se gandesc la noi mai mult decat ne gandim noi la ei si nu raman doar nostalgici. Se lupta ca Ucraina sa nu-i convinga sa-si uite originea, sau sa-i nedreptateasca. In actuala regiune a Bucovinei de Nord, se da permanent o lupa impotriva asimilarii. Poporul roman se simte chinuit, iar sufletul si-l situeaza intr-o tara care nu mai exista.

Copiii iubesc istoria bunicilor

„In ´40 se punea lacat pe un pamant care avea sa ne fie interzis. Cand a fost razboiul.” Asta este inceputul tristetii pentru mamaie Floarea. Furtuna de zapada pornita din senin i-a imbujorat frumos obrajii. Isi indeasa repede sub basmaua tocita cateva suvite ratacite si se aseaza de-a curmezisul patului. Trage aproape traista plina de fotografii. „Eu am facut nunta in ´49. Eu…”

Ulitele gloduroase fac anevoios drumul care urca pana in deal, chiar daca prin unele locuri vantul a mai zvantat zapada topita. Sateni tristi, adusi de spate isi fac de lucru prin frig. Scutura paturi grele, bat covoare si-si taraie galosii in apa care balteste. Imaginea zgribulita a unei zile din Streanga cu o mana de batrani, care nu au uitat cat de aprope e granita romaneasca, incepe cu o poveste si se termina cu vestile aduse de nepoti de la Cernauti. ” Ne e din ce in ce mai greu sa supravietuim printre ei.” Nu le pasa ca pensiile sunt prea mici, sau ca painea ucrainienilor nu are gustul copilariei.
Si-au lipit case noi din lut proaspat, au adunat lucruri in cutii mari de zestre si acum ii invata pe cei mai tineri sa lupte, sa nu se lase si nici sa fuga. Batranii nu au facut niciodata pace si lupta lor muta se da prin copiii care nu vor sa mai taca. Aliosa, Gheorghita si Iliuta isi trag scaunele aproape de bunica lor. Astazi au lipsit de la scoala. „Mie cel mai mult imi place lucru manual. Cred ca-s cel mai indemanatic, ca in rest nu m-as mai duce nici sa vad cladirea ceea plina de… ceilalti”. Are ochii inflacarati si obrajii pistruiati. Gheorghita e cel mai albicios si mai hotarat din familie. Face hazul fratilor mai mari, dar nu ii pasa atata timp cat mamaie Floarea il indeamna sa creada in cele mai eroice vise ale sale. „Cand a sa fiu mare, a sa plec sa vad Romania si a sa-i aduc mamucai tot ce-i mai bun pe acolo. Iar cand m-oi inapoia, n-am sa-i las pe aiestia sa mai rada de mine ca nu stiu sa graiesc ca ei.” E cea mai mare problema a lui. Nu se intelege cu megiesii care-l conduc pana la scoala si nici cu invatatoarea care-i „de alt neam.” „Tatica mi-a povestit de multe ori cum a fost treaba cu familia ei. Cred ca are sa iti placa la fel de mult.” Roade coaja de la o portocala primita si piveste fix batrana cocotata langa soba.

” Mama, daca eu stau aici, ma ia si ma duce in fundul Rusiei”

„Eu graiesc de amu´. Cum nu graiesc! Cel mai aproape e pe la noi daca vrei sa treci dincolo. Acum au inchis-o, dar inainte prin fata casei asteia treceau sovieticii sa-i prinda pe fugari.” Si badea Zaharia tot fugar se numea. „Aici era alta legea. Pe toti aistia mai tineri ii lua si ii ducea incolo, la Rusia, la moarte.” Arata cu degetul spre nord si ramane cu mana suspendata. „Si apoi venea la mine si imi spunea ca daca da rachete la granita sa stim ca el se inturna inapoi acasa. Stam toata noaptea intr-un huci acolo si pazeam. Daca dadea rachete ii spuneam la mama mea. Mama, trebu sa vie Zaharia acasa! Dadea rachete si se inturna. Daca il prindea se ducea si il impusca”. Afara nu mai ninge. Ploua. „Ce vreme schimbatoare, ai!” Striga dupa nepoata sa ii adune hainele puse la zvantat. „Mama mea il plangea si racnea pe afara. Puiu mamii, dragu mamii! Da´ nu l-o prins. Se tot ducea si se intorcea. Acolo, dupa ce ajungea statea intr-o casa in care nu avea nimic. Statea sa nu il ieie. Sa nu il duca. Daca il prindea, poate era mort, poate nici nu era.” Scoate o poza mare alb negru. E badea Zaharia tanar. „Ininte de a se pune granita in ´44 ei o simtit ca are sa fie razboi. S-o ridicat un invatator cu un car cu boi si au trecut dincolo, la Dorohoi. Ajuns acolo, acela i-o vandut boii si l-o lasat pe drumuri. Nu s-o mai putut intoarce cateva zile, pentru ca nebunia incepuse deja. O zis ca nu avea nici camesa, nu avea nic. Dar intr-o noapte o trecut inapoi. Nu se arata prin sat, statea ascuns sa nu il vada in niciun fel.”

De fapt, asa a inceput fuga fratelui. Din noaptea de dupa recuperarea teritoriilor de catre sovietici, in vara anului 1944, in carul invatatorului care se refugia cu toti boierii statului roman. Dupa prima trecere au urmat altele. Pana nu s-a mai putut. De frica gulagurilor siberiene, Zaharia statea ascuns in podul casei, pazit de sora cea mai mica, Floarea, si cand simtea pericolul unei noi razii, trecea granita. I se parea mai sigur. Profita de noptile linistite, fara lumina rachetelor inamice si-i ajuta si pe altii sa treaca cu el. „O data a luat si o fata tanara in spate. O copila. A trecut-o la parintii ei ramasi in Romania. Ea era aici la bunici. Trecea permanet ca era invatat de amu si cu copii, cu prieteni de ai lui de aici. Avea clientii lui. Imi povestea ca sarmele erau dese si umblau graniceri cu caini si daca te prindea acolo te impusca.” Cu regret isi da seama ca nu, Zaharia nu a facut armata.”El trecea, venea. Dumnezeu era cu dansu si scapa. Statea intr-o camaruta cu trei pereti si spunea cand venea: mama hai, pentru tine vin acasa.”

Mamaie Floarea e prea batrana sa isi aduca aminte cum s-au intamplat toate. Se incurca des in date, dar isi revine cand gaseste fotografia potrivita momentului. Continua incet, cu o voce usor ragusita. Toata istoria o cam oboseste acum. Cand era mai tanara le stia pe toate.

Moartea celor dragi a venit cu Razboiul cel mare

Zaharia este fratele mijlociu al Floarei. Pe cel mai mare, Dumitru, l-au lasat sa treaca in Romania fara sa se mai intoarca vreodata. Gheorghita a murit in razboi, pe frontul romanesc, doua surori mai mari au disparut in Siberia, in lagare, iar Maria, sora cea mai apropiata de varsta cu ea a reusit sa fuga de sovietici inainte sa o urce in trenul care ducea aspre nordul temut. In vara aceluiasi an a ramas singura acasa cu Zaharia, cel mai mic dintre baieti. Ajuns la varsta la care putea munci, baiatul a simtit ca poate sa ajunga si el ca ceilalti. Mort de mana straina. Nu a suportat ideea si a ales fara frica Romania. „Daca nu o avea pe mamuca poate ca ramanea de prima data acolo. Dar venea aici sa o ingrijeasca, sa nu moara de dorul lui, pentru ca era tare bolnava si a simtit dintotdeauna ca are sa-l piarda mai devreme sau mai tarziu.” Povestea lui ba´Zarii, cum ii spun copiii, e exemplul cel mai bun pe care-l poate da mamaie Floarea. „El tare o mai fost curajos. A invatat sa fuga de aiestia chiar atunci, cand puteau sa il omoare. Ganditi-va la asta!”

Isi intrerupe des povestea. Gheorghita casca. „Doamne Dumnezeule, oare cand mi-o fi sfarsitul, copii?”

In primul Razboi Mondial, Floarea si-a pierdut tatal. A primit trei gloante in piept. Mama a ramas paralizata dupa ce a vizitat-o o femeie. „O venit o femeie, care de fapt era o naluca. Tata nu era acasa. Si o striga: Grapinuta, hai, Grapinuta! O iesit afara si o picat, i-o luat o parte de trup. Aceea s-o aratat asa. Umbla noaptea pe camp, ziceai ca-i ciuma padurii. Nu o vedea nimenea, doar o auzea strigand. Mama o zis ca o cunoscut-o dupa voce, de aia s-o dus. A dat trei vaci la doctori si nu o facut-o sanatoasa. Si la Suceava a fost, la Romania. A platit la popi, dar degeaba.” Crede cu tarie in povestea mamei care ii face pe cei mici sa zambeasca in coltul gurii. „Nu radeti, bre! Ii adevarat ce va spun.”

Dupa ce se casatoreste, in ´49, tatica Floarea da nastere la opt copii. De curand, statul a decorat-o cu o medalie. „Am primit medalie, pentru ca am multi copii”. Pe langa decoratie, batrana primeste si pensia care o ajuta sa-si creasca vaca.

Despartirile se intampla oricum

In coltul mesei lipita de perete huruie un radio ieftin cumparat de la magazinul din sat. Deasupra lui sta atarnata imaginea parintilor si a fratilor. Mamaie Floarea are 87 de ani si varsta ii da dreptul sa povesteasca. Cand a inceput razboiul era prea mica s-o ia sovieticii la munca si ii era prea frica sa fuga la romani ,”in timpul cand se mai putea trece”.

Singura sora despre care nu vorbeste deloc e Catinca. Stabilita la Botosani in vremurile acelea tulburi, Catinca nu a vrut sa isi mai vada niciodata casa. Unele rude spun ca a suferit prea mult sa se mai intoarca, iar altele aleg sa taca cand vine vorba de ea. Nu a despartit-o decat granita pe care putea sa o mai treaca, macar acum, dupa ´90. In apartamentul ei din Botosani, Catinca a preferat sa traiasca singura. „Am ramas eu cu necazul, draga mamii.”

Ba´Zarii, eroul familiei, a trecut de tot in Romania in ´47, cand nu s-a mai putut intoarce. A stat o perioada la Crucea Rosie si mai apoi s-a hotarat sa mearga in Bucuresti. Se casatoreste, se angajeaza la o moara si inainte de moartea mamei, dupa 20 de ani de demersuri, a obtinut actele necesare pentru a trece legal granita. Povestea drumurilor dintr-o parte in alta se termina pentru badea destul de repede. La putin timp dupa prima calatorie legala se imbolnaveste si moare in Romania.

„Tatica, da´ ca sa trecem amu dincolo trebu sa stam cu actele celea la fel de mult?” Este nedumerirea lui Gheorghita. „Pai cred ca ii mai usor pentru unii, adica pentru cei ce vin incoace. Da´ pentru noi nu stiu. O fi tot greu? Ce se vorbeste? Ne lasa?” Intrebarea ramane suspendata. Cui ii mai arde sa mai spuna ceva. Parca s-au molesit cu totii. Afara ninge din nou.

„Tot satul colcaie de povesti cum e asta.” Si le asculta cineva ? ” Le asculta, cum nu ? Nu cred ca mai e vreunul ca Ba´Zarii, dar multi au murit, au plecat de langa ai lor, au ramas fara familie. De amu e randul copiilor astia tineri sa isi faca un viitor, dar nu prea ii lasa rusii. Nu stiu cum o sta treaba, ca eu nu mai am mult si cred ca mor. Acus imi soseste si mie sfarsitul.”

Niciunul nu se gandeste ca evenimentele s-ar putea repeta. Nici tinerii interesati. „Poate doar daca nu ne dau pace sa fim romani!”

Tratatul de frontiera dintre Romania si Uniunea Sovietica a fost semnat in 1947, iar in 1991, dupa prabusirea comunismului, presedintele Ion Iliescu a recunoscut si el granita sovieto-romana. Chiar daca autoritatile sovietice au promovat eliberarea de sub jugul romanesc, acest tratat nu a fost niciodata supus atentiei in fata Parlamentul Romaniei, reprezentantul interesului romanilor.

Ana-Maria Durila