Cu un debut care a avut loc la 20 de ani și 20 de ani de cînd a debutat, fiind un scriitor care respinge rețetele literare sigure, George Cornilă ne-a oferit o discuție despre refuzul de a scrie doar despre realitatea imediată și despre artă ca un spațiu al libertății absolute.

Care este momentul în care o idee de-a dumneavoastră capătă potențialul de a ajunge o operă?

Ai avut dreptate că întrebările nu sînt tocmai ușoare. E întotdeauna extrem de dificil să alegi o anumită idee dintre toate cîte apar și apar constant, așa cum sigur pățești și tu. Din sutele, miile de căi pe care ai putea să mergi să alegi una, pentru că o carte nu e ceva ce se creează foarte ușor. Dacă alegi una care să fie ideea centrală a unei cărți, trebuie să fii pregătit să petreci un an, poate doi, explorînd și dezvoltînd ideea respectivă. Și asta în condițiile limitate de timp, în condițiile tuturor celorlalte obligații pe care le ai în toate celelalte ipostaze ale vieții tale.

Eu, de multe ori, acționez din impuls în privința subiectului unei cărți. Trebuie să fie ceva care mă izbește, ceva care mă pasionează foarte puternic. Nu întotdeauna păstrez ideea aceea pînă la capăt. Se întîmplă să am proiecte la care renunț în timp. Unele subiecte de roman, pînă la urmă, sînt tratate într-o proză scurtă. Altele sînt abandonate cu totul. Altele se prind de o serie de alte idei și formează o structură mai complexă care, pînă la urmă, alcătuiește scheletul unui roman.

În concluzie, nu știu exact care este momentul acela decisiv. Ce știu este că trebuie să mă intereseze foarte mult și să stîrnească în mine o emoție puternică. O emoție pe care să pot să o folosesc pe post de combustibil atunci cînd mă apuc de lucru.

În ce moment știți că un text este terminat nu doar abandonat?

Renunț la un text atunci cînd nu mai simt motivația de a-l continua, atunci cînd nu mă mai atrage, atunci cînd mi se pare că nu este o idee care să merite efortul sau atunci cînd îmi dau seama că nu este momentul potrivit pentru textul acela. De multe ori nu prea îmi văd lungul nasului, știi? Mă apuc de proiecte care mă depășesc sau, cel puțin, mă depășesc în versiunea mea actuală și, uneori, în cazuri fericite, se întîmplă să-mi dau seama de lucrul ăsta și le abandonez, temporar în unele cazuri, permanent în altele. Iarăși, ce mi s-a mai întîmplat a fost să am o idee care mie mi se părea absolut sclipitoare și pe care apoi să o regăsesc în alte cărți, în alte filme, în alte creații de orice fel și să-mi dau seama că nu are rost să mai adaug eu ceva. Nu are rost să-mi petrec următorii cîțiva ani să scriu o carte care să fie, cumva, copia unei alte cărți.

Care ar fi cea mai importantă zonă de confort a cititorului român de astăzi pe care ați dori să o deranjați prin cărțile viitoare?

Ce am observat eu de doi-trei-patru ani, de cînd am început să țin ateliere de scriere creativă, este faptul că mulți scriitori contemporani aleg această zonă de confort a realității imediate. Se spune sus și tare, în diverse medii: „Scrie despre ceea ce știi”. Prin urmare, avem foarte multe cărți care seamănă cumplit de tare una cu cealaltă. Pentru că viețile noastre, în epoca aceasta, sînt asemănătoare, în esență. Au mici variații, dar subiectele generate de experiența noastră cotidiană sînt limitate și sînt cît se poate de asemănătoare. Ceea ce am spus mereu și am întărit în ultimii ani a fost tocmai necesitatea imperioasă, din punctul meu de vedere, de a ieși din această zonă de confort.

Asta este valabil pentru scriitorii care ar trebui să caute să iasă din cartierul bucureștean, orășelul de provincie, viața post-comunism sau post-tranziție. Și este același îndemn și pentru cititori. Înțeleg foarte bine că, de multe ori, avem nevoie să ne regăsim într-o poveste și într-un personaj care ne sînt asemănători. Eu sînt diferit din punctul acesta de vedere. Eu am nevoie să evadez într-un spațiu și într-un timp cu care am foarte puține în comun, cu care am foarte puține tangențe. Eu am nevoie să evadez în Africa sau în Amazonia. Am nevoie să evadez în secolul XIX sau în Evul Mediu. Și, cumva, asta încerc să fac și prin cărțile pe care le citesc și prin cărțile pe care le scriu.

Într-un interviu din „Suplimentul de Cultură”din 2024, ați declarat că: „Vreau să iau contact nu doar cu alter ego-urile mele din România, ci din întreaga lume. Vreau să fiu tradus într-o limbă atît de străină de mine, încît să nu fiu în stare s-o învăț. Vreau să fiu tradus în Njerep (limbă vorbită în Camerun, n.r.). Vreau să comunic cu acel seamăn al meu din Andaman. Mi-e dor de el, chiar dacă nu l-am întîlnit niciodată“. Este acest „seamăn din Andaman“ o metaforă pentru cititorul ideal sau găsirea acestuia vine din dorința ca ideile dumneavoastră să ajungă la toate persoanele care pot să-l înțeleagă?

Îmi doresc, într-adevăr, să împărtășesc aceste povești cu oamenii de pretutindeni, pentru că, la urma urmelor, așa se împlinește o carte: prin cititori. O carte care rămîne ascunsă pe un raft, în spatele altor cărți, undeva într-un teanc sau într-un sertar, nu este o carte împlinită. Este doar un teanc de hîrtii care a avut o soartă nefericită. Mi-aș dori ca și cineva din Asia sau din Africa, sau din America Latină să citească aceste cărți ale scriitorilor români și să vadă și cum privim noi lucrurile, să afle și povestea noastră. Pentru că uite cît de fascinați sîntem noi cînd citim o carte de Marquez sau de alți scriitori din colțuri îndepărtate ale lumii. Cumva mi-aș dori ca și alții din acele locuri să aibă fascinația asta pentru cărțile scriitorilor români.

Peste asta, cred că fiecare carte și fiecare scriitor are publicul său. Și e foarte ciudat cum se formează publicul acesta, ce experiențe, ce detalii biografice conduc la formarea unui cititor ideal pentru o anumită carte. Cred că o carte a mea, Silex-ul spre exemplu, pentru că este cea mai recentă, ar putea să fie cartea de care are nevoie un cititor sau cartea pe care un cititor și-ar dori să o găsească într-un anumit moment al vieții lui, dincolo de existența sau de inexistența legăturilor de suprafață cu cartea sau cu mine. Și chiar cred că o carte a mea sau a oricui altcuiva ar putea să fie cartea ideală pentru cineva din Insulele Andaman, Insula Paștelui sau din Groenlanda.

 „Am reușit, lăsîndu-mă să fiu eu și scriind o carte dincolo de orice fel de îngrădire”

Ați pomenit de romanul Silex, despre care ați spus că „nu respectă nici o rețetă. Dacă un roman, indiferent dacă respectă regulile sau nu, poate ajunge de succes, mai există reguli pentru a scrie?

Nu cred că există reguli pentru a scrie. Sînt împotriva regulilor. Întotdeauna am crezut că ar trebui să scrii cartea pe care îți dorești să o scrii. Sau cartea pe care îți dorești să o citești. Pe care poate nu o găsești la altcineva și atunci trebuie să o scrii tu.

Sînt cu totul și cu totul împotriva regulilor. Știu că se întîmplă la ateliere de scriere să ți se predea astfel de reguli. Nu la toate, nu întotdeauna, nu cu strictețe, dar se întîmplă. Cum este și regula aceea pe care amintit-o mai devreme: „scrie despre ceea ce știi”. Dar eu cred că ar trebui să vrei să înveți mai mult, să te perfecționezi, să afli ceva despre un anumit subiect, să ajungi să-l stăpînești, să ajungi să îl știi, ca apoi să scrii despre el. Din punctul acesta de vedere, sînt de acord cu regula, dar nu cred că ar trebui să se aplice pentru ceea ce știi la momentul respectiv. De exemplu, eu nu știu nimic despre Africa, așa că nu o să pot să scriu niciodată nimic despre Africa. Dacă mă pasionează, pot să petrec trei luni, șase luni, un an, trei ani, învățînd despre Africa și apoi aș putea să mă simt îndreptățit să încerc măcar să scriu.

Cît despre Silex, n-aș spune că a fost un pariu al meu, pentru că nu aveam așteptări. Nu îmi doream în mod special să se întîmple ceva la această carte. E o carte pe care am scris-o exact așa cum mi-am dorit eu să o scriu, după structura pe care mi-am dorit-o, în stilul pe care mi l-am dorit, știind foarte bine că ar putea să nu fie vandabilă, ar putea să nu fie apreciată de editori, în primul rînd, de cititori, de critici, că ar putea să nu aibă niciun viitor. Am încercat să mă pregătesc înainte să trimit manuscrisul pentru eventualitatea în care ar fi fost pur și simplu refuzată. Pentru că m-am gîndit că există totuși șansa asta, ca editorul să-mi spună: „Băi, nu cred că am ce să fac cu o carte ca asta”. Ce mă bucură atît mai mult este faptul că a reușit totuși niște lucruri. A avut ceea ce am putea numi succes pe mica noastră piață literară din România. Și mă bucură cu atît mai mult, cu cît știu că nu am reușit asta urmînd o rețetă, nu am reușit asta urmărind-o cu orice preț, ci am reușit lăsîndu-mă să fiu eu și scriind o carte dincolo de orice fel de îngrădire.

Credit foto: Ioana Bostan

Într-un interviu din luna mai ați spus că nu ați crezut că aveați șansa de a cîștiga premiul Radio România Cultural la secțiunea proză, datorită contracandidaților. Care sînt motivele pentru care un scriitor nu s-ar simți egal cu alți scriitori?

Excelentă întrebare. Cred că ține de biografia fiecăruia, de încrederea pe care a reușit să o dobîndească în forțele proprii. Eu scriu de foarte mult timp. Am debutat cînd aveam 20 de ani. Mai e puțin și se fac 20 de ani de cînd am debutat. Sigur, prima carte a fost un eșec. A doua a fost, poate, ceva ce am putea numi eșec. A treia a ajuns cît de cît cunoscută într-un spațiu limitat al amatorilor de proză fantastică. La fel și următoarele, care au fost cumva în sfera aceasta a prozei fantastice sau a realismului magic, a distopiei. Dar pentru publicul larg, pentru cititorul de mainstream și pentru cei care nu erau în mod special interesați de zona aceasta, am rămas un anonim mare parte din așa-zisa mea carieră literară. Nu zic că acum sînt celebru, dar cu siguranță în ultimii doi-trei ani am devenit mai cunoscut decît am fost în ultimii 16-17 ani, de cînd scriu.

Toate lucrurile acestea rămîn în noi, știi? Eșecurile și frustrările, și așa-zisa luptă pentru a te face auzit rămîn în tine, chiar dacă, la un moment dat, ai reușit lucrurile pe care ți le-ai dorit. La premiul Radio România Cultural pentru proză contracandidați erau Cristina Hermeziu, cu un roman excelent condus, parcă făcut cu bisturiul, și celălalt era Bogdan Alexandru Stănescu, pe care îl citesc de cînd scrie. Cînd îi ai pe aceștia contracandidați, cum ai putea să crezi că un juriu ar ajunge să considere că a ta carte ar merita premiul acela sau orice premiu?

Tot în „Suplimentul de Cultură” ați declarat că scrisul este refugiul dumneavoastră, comparîndu-l cu casa falsă de pe Leinster Gardens, din Londra. Cînd cineva vă citește una dintre opere și își exprimă părerea, credeți că refugiul dumneavoastră e afectat?

Poate să fie, pentru că, la fel ca toți creatorii pe care i-am întîlnit, de orice fel, din orice domeniu, și eu sînt foarte orgolios. O reacție negativă poate să doară și poate să atîrne mai mult decît zece reacții pozitive. În același timp, ce încerc să fac de atîția ani este să îmi tot repet faptul că o carte nu mai este a ta în momentul în care primește bunul de tipar. Ai scris-o, ai lucrat pe ea, ai dat cea mai bună versiune și apoi ai aruncat-o în lume. Și știi prea bine că fiecare carte nu este o singură operă și că se schimbă în funcție de fiecare cititor. Eu pot să citesc o carte și să înțeleg anumite lucruri din ea, să mi se pară într-un anumit fel. Tu poți să o citești, să o interpretezi cu totul altfel și același lucru să se întîmple cu oricare dintre sutele, miile, milioanele de cititori ai cărții respective. Așa că încerc să accept lucrul acesta – că o carte nu-mi mai aparține -, să nu mai fiu posesiv în privința propriilor mele cărți, să accept dreptul fiecărui cititor de a o interpreta într-un fel sau altul.

O spun și eu, așa cum o spun foarte mulți, deși nu întotdeauna faptele sau reacțiile noastre dovedesc lucrul ăsta: literatura trebuie făcută pentru literatură. Scriem pentru că nu putem trăi fără să scriem. Scriem pentru plăcerea, bucuria sau izbăvirea pe care ni le oferă scrisul. Și nimic altceva nu ar trebui să conteze. Nu cred că ar trebui să scriem pentru premii, pentru faimă, pentru recunoaștere, pentru bani. Sigur, ar fi minunat să putem trăi din scris, dar toate acestea nu ar trebui să fie scopul în sine, pentru că, altfel, iese o literatură falsă, care nu păcălește pe nimeni cu adevărat.

Există o neînțelegere sau o percepție greșită asupra operei dumneavoastră care vă deranjează sau vă surprinde?

Nu este ceva care să mă nemulțumească puternic acum. La un moment dat, mi s-a reproșat faptul că am tendința, în cărțile mele, să am o perspectivă strict masculină asupra lucrurilor sau asupra unei situații. Sigur, o acuză, deși este mult spus acuză, de genul acesta, poate să fie interpretată în foarte multe feluri. Nu neg faptul că în cărțile mele am o perspectivă masculină, dar aceasta este strict din cauza faptului că am considerat că, dacă aș încerca o altă perspectivă, nu aș fi natural și că aș comite cumva o nedreptate ca eu să pretind că aș putea să vorbesc din pielea altcuiva. Din punctul acesta de vedere respect și eu „scrie despre ceea ce știi”. Mi s-a părut extrem de greu să spun o poveste din perspectiva unei doamne. Nu m-am aruncat să fac asta pentru că m-am gîndit că n-aș fi avut nicio șansă să o fac altfel decît foarte prost.

Ce mit despre scriitori credeți că ar trebui demontat ca să atragă publicul mai mult spre literatură?

Aș merge pe unul care poate nu se reduce doar la România, dar la noi este extrem de pregnant și dăinuie după atît de mult timp. Și eu m-am lovit de asta de foarte multe ori. Acela că literatura română nu este la fel de valoroasă ca literatura străină și că literatura română este foarte îmbătrînită, dacă nu moartă de-a dreptul.

Cine dorește și este interesat să ia contact cu viața culturală din România, ar observa foarte repede că lucrurile nu stau așa. Astăzi, scriitorii sînt implicați în toate aspectele vieții. Călătoresc, au contact cu alte culturi, cu alte literaturi. Totul se mișcă mult mai accelerat decît pare din afară. Am mai avut astfel de discuții cu persoane care nu erau conectate la lumea culturală din România și care spuneau că la noi scriitorii sînt toți foarte bătrîni, se adună într-o casă părăginită și se laudă unii pe alții. Nu este așa. Dacă mergi la un festival literar cum este FILIT sau cum este NOD, care a avut prima ediție în anul acesta la Brașov, îți dai seama că viața culturală în România este mult mai vie și mult mai frumoasă și că scriitorii au chiar și la noi potențialul de a deveni vedete, așa cum ne imaginăm actorii de Hollywood sau marii scriitori din afară, acei celebri la nivel mondial.

Sursă fotografii: facebook.com

„Scriitorii nu trebuie să fie neapărat niște însingurați muritori de foame și roși de vicii”

Ați publicat în 2024 articolul „FILIT-ul meu”, în care ați spus că nu ați cunoscut un om care să nu spună că acest festival a fost o experiență transformatoare. Cum v-a transformat pe dumneavoastră participarea la FILIT?

Eu am fost la FILIT prima oară în 2021, cred. După ce am urmărit ani mulți ce se întîmplă acolo, cu jind și cu părere de rău și cu planuri, an de an, că la ediția următoare voi ajunge, se leagă cumva ce am simțit de ce am spus mai devreme. Pentru că la FILIT m-am simțit pentru prima dată cu adevărat scriitor. Am simțit ceea ce consideram că ar trebui să simtă un scriitor. Și acea aliniere cu creatori din alte domenii sau cu oameni importanți din alte domenii. Am simțit că scriitorul este important din modul în care este primit, din modul în care este tratat, din toate interacțiunile pe care le-am avut, hub-ul acela creativ care se forma acolo, din faptul că pe toate străduțele și în toate cafenelele și berăriile și la toate evenimentele erau atît de mulți oameni care făceau parte din cultura română. Și, culmea, în toate întîlnirile se discuta despre literatură, discutai despre poezie, discutai despre proză, filozofie, istorie, artă, în toate formele ei. Un astfel de spațiu mi s-a părut fascinant și a trebuit să-l văd cu ochii mei ca să fiu convins că există. Și poate că lucrurile astea contează, nu știu, cît timp crezi despre tine că ești inferior altcuiva. Sau că nu meriți anumite lucruri. Sau că starea, de fapt, este una negativă și că așa va rămîne.

Nu știu, poate este mult mai greu să ieși din realitatea asta, dar odată ce ai o experiență cum a fost cea a FILIT-ului, în care tu, ca scriitor, te simți ca un actor pe covorul roșu la Hollywood, cred că schimbă ceva în tine. Îți dai seama că se poate și altfel și că scriitorii nu trebuie să fie neapărat niște însingurați muritori de foame și roși de vicii, ci pot să fie niște oameni de succes. Cred că asta mi-a arătat FILIT-ul printre altele – că un scriitor poate să fie din toate punctele de vedere un om de succes.

Avînd în vedere implicarea în proiectul Book to Screen, care este, în opinia dumneavoastră, cea mai mare provocare pe care o întîmpină un roman în procesul de adaptare cinematografică?

Întotdeauna cea mai mare provocare este bugetul. Sînt foarte multe romane excepționale care ar putea să fie ecranizate și care s-ar bucura, sînt convins, de un succes enorm, odată transformate în filme, însă care nu pot să fie adaptate din cauza restricțiilor bugetare. Ne uităm la unele țări care își permit să aloce un buget de cîteva zeci, dacă nu sute de milioane pentru un film. La noi vorbim de cel mai mult cîteva sute de mii de euro și acelea obținute foarte greu. Sînt foarte multe restricții din punctul acesta de vedere și de aceea e observat că filmele mai costisitoare, ca filmele de epocă, filmele istorice, nu știu, tentă fantastică, SF și filmele de acțiune de multe ori au fost evitate, pentru că implică bugete foarte mari. O altă problemă este faptul că, tocmai din cauza accesului limitat la fonduri, foarte mulți regizori români, dacă reușesc să obțină finanțare, preferă să spună propria lor poveste și nu să adapteze povestea altcuiva.

Dintre toate cărțile scrise pe care ați vrea să o vedeți ecranizată?

Cred că aș vrea să le văd pe toate. Ele sînt și cît se poate de diferite, de la cea debut, care este mai minimalistă și mai sumbră, la cel de-al doilea roman, apoi la trilogia aceea istorico-fantastică. Rezervația mi se pare că ar arăta spectaculos, dacă ar fi realizată. Aș vrea să văd un film după viața lui Hașdeu. Dar în momentul acesta sînt subiectiv, pentru că este cea mai recentă carte și cea care mi-a oferit cele mai multe experiențe frumoase de cînd scriu. Mi-ar plăcea să văd Silex-ul ecranizat, deși cred că ar fi un proces cît se poate de anevoios.

La lansarea cărții Hașdeu. Duhuri ați spus că, printre altele, are și scopul de a îndrepta o nedreptate, aceea de a nu lăsa ca această personalitate să fie dată uitării. După reacțiile publicului asupra biografiei, considerați că modul în care l-ați portretizat a reușit să îndrepte acea nedreptate?

Sper. Întotdeauna m-am gîndit că în cazul unei biografii există riscul ăsta – să nu faci cumva o nedreptate și mai mare pentru că ai avut acces la niște informații false sau pentru că nu ai înțeles personalitatea respectivă și atunci ai portretizat-o într-un mod greșit. Vreau să cred că l-am înțeles pe Hașdeu și am încercat să fac asta pînă să mă apuc de scris. Și vreau să cred că l-am adus în atenția oamenilor. Am avut destul de multe evenimente cu el, destul de multe reacții din partea cititorilor. Era un om de cultură aproape uitat. Tot ceea ce se mai ținea minte despre el era partea care avea legătură cu spiritismul și cu moartea tragică a Iuliei (fiica scriitorului, n.r.). Opera sa uriașă și eforturile sale uriașe, chiar dacă imperfecte, fuseseră aproape date uitării. În București, în Iași, la Cîmpina și la Chișinău, cred că ne-am amintit puțin de el odată cu cartea aceasta.

Cum credeți că o revistă cum e „Matca Literară”, unde sînteți editor, contribuie la atragerea publicului spre activitățile culturale?

„Matca” a urmărit din start să nu delimiteze, să nu împartă lumea culturală în domenii separate. Credem într-un ecosistem cultural și credem că fiecare domeniu trebuie să fie legat de celelalte, ca să se sprijine împreună. De aceea, în „Matca” nu avem doar materiale care țin de literatură, ci și de toate formele de arte grafice, teatru, film, muzică, pentru că noi ar trebui să construim împreună în direcția asta.

Credem că trebuie să existe o comunicare între actorii culturii din România și ne dorim să facem literatura, în special, și cultura, în general, cool. Se poate să ajungi la concluzia că este fain să fii creator în România și că nu este o soartă tragică. Poate să fie foarte mișto să fii scriitor. „Matca” vrea să arate tocmai lucrurile acestea și, prin evenimentele pe care le organizăm, prin materiale, prin petrecerile „Matca”, se adună sute de oameni din diverse domenii culturale și se încheagă o comunitate din ce în ce mai mare. Tocmai spiritul acesta al unei comunități poate să ducă mai departe cultura, acolo unde nu ar ajunge prin eforturi singulare.

Unde se termină libertatea autorului și unde începe responsabilitatea lui?

Cred că e valabil și pentru un autor ceea ce este valabil pentru orice om: libertatea mea se termină unde începe libertatea ta.

Eu cred în libertate deplină în scris. Dar această libertate deplină vine cu acest asterisc. Atît timp cît arta nu-ți face rău ție și nu face rău celorlalți, ar trebui să fie cu totul și cu totul lipsită de reguli.

Noi avem nevoie de libertate. E un truism care mai e valabil pentru toată lumea din toate timpurile. În epoca aceasta, avem totuși nevoie de libertate cel puțin la fel de mult ca înainte. Libertatea noastră este amenințată în fiecare zi, fie că ne dăm seama sau nu. Tot acest tăvălug de informații care vine în permanență asupra noastră, hiperconectarea la tot ceea ce înseamnă lumea exterioară, toate intruziunile în viața noastră privată, toate mecanismele acestea ale vieții sînt totuși restrictive, pentru că nu poți să te consideri liber atît timp cît ai multitudinea de obligații care vin odată cu statutul de cetățean și de om în societate. Dacă toate acestea sînt restrictive, poate că singura libertate reală este în artă, orice formă ar îmbrăca arta. Eu nu știu dacă aș putea să fac altceva, în afară de a scrie. Nu știu dacă o fac bine sau rău. Sînt încurajat de reacțiile celorlalți, dar este ceva de care am nevoie ca de aer.

Date biografice

George Cornilă este scriitor, traducător și jurnalist cultural, cu o activitate de peste două decenii în peisajul literar românesc. În prezent, este unul dintre cei mai apreciați scriitori ai generației sale, fiind laureat al Premiului Radio România Cultural la secțiunea Proză (ediția 2025) pentru romanul Silex.
A debutat cu romanul Cu dinții strînși (2007; reeditat în 2022). Opera sa recentă se distinge prin diversitate: de la biografia romanțată Hașdeu. Duhuri, pînă la romanul thriller și psihologic Silex.

Pe lîngă activitatea de romancier, George Cornilă este o prezență activă în viața culturală, ca editor al revistei „Matca Literară”, coordonator de ateliere de scriere creativă și participant implicat în proiecte de adaptare a literaturii pentru marele ecran (Book to Screen).

***

Credit cover foto: Barna Nemethi