Prin cărțile și traducerile sale, Bogdan Alexandru Stănescu reușește să aducă în prim-plan experiențe și emoții universale, surprinse cu un ochi atent la detalii și la complexitatea ființei umane. În spatele vocii sale literare se ascunde însă un om cu reflecții profunde, cu momente de îndoială și cu un parcurs marcat de provocări și descoperiri. În acest interviu, am discutat despre copilăria sa, formarea personalității, experiențele care l-au modelat și felul în care își trăiește viața profesională și creativă.

Am observat că în scrierile dumneavoastră apare des tema memoriei. Cum vă vedeți copilăria dumneavoastră în momentul acesta?

Grea întrebare. Așa cum o vede toată generația mea, adică o copilărie tăiată în două de o ruptură, de o prăpastie care se numește decembrie 1989. Prima copilărie, adică primii 10 ani de viață, înseamnă ultimii 10 ani de existență a regimului Ceaușescu. Iar ultimii 10 ani au fost cei mai duri din stăpînirea lui Ceaușescu. Din 1964 pînă în 1989, perioada 1979–1989 a fost cea mai dură, pentru că, așa cum știți, e vorba despre deceniul în care s-au plătit datoriile externe; acea nebunie a lui Ceaușescu de a plăti datoriile pe care tot el le contractase. Și asta înseamnă o copilărie petrecută cu întreruperi de curent electric, fără căldură, zahăr și ulei pe cartelă, cozi imense la absolut orice, de multe ori la nimic, de frig, am zis… O perioadă plină de lipsuri. Numai că, fiind vorba de copilărie, nu ți le amintești așa cum ți le-ai aminti ca om matur, cumva, tot frumoase se prezintă. Chiar dacă asta însemna să ieși cu scăunelul, să stai la coadă șase ore, în decembrie – singura lună în care se găseau banane și cînd nu aveai voie să cumperi cam cît ți-ai dori.

Apoi vine 1989, o ruptură care cred că a fost mai greu de suportat pentru părinții mei decît pentru mine sau pentru copiii de vîrsta mea. Pentru că vorbim de oameni care aveau vîrsta mea de acum sau erau un pic mai tineri, să zicem că aveau în jur de 40 de ani, pe care îi trăiseră exclusiv sub comunism.

1990 înseamnă așa-zisul capitalism de cumetrie sau democrație originală a lui Ion Iliescu, înseamnă haos, foarte multă violență, mineriade, tot felul de tulburări politice din care nu înțelegeam foarte mult. În același timp, apare noul concept de libertate și cu manifestările sale mai comerciale. Apar produsele. Dintr-o dată există de toate, găsești de toate, dar nu ai bani, pentru că anii 1990–1992 au venit la pachet cu ceea ce se numea în epocă disponibilizări. Părinții noștri au fost dați afară. Fabricile, întreprinderile au fost făcute bucăți, vîndute, privatizate. Ne-am trezit cu părinți care deveniseră peste noapte șomeri. Dar, iarăși, copil, apoi adolescent, nu am resimțit cu acuitate lipsurile astea, ci mai curînd am respirat libertatea asta nouă.

„Sîntem o generație de cititori”

Cum erați copil? Am observat că în textele dumneavoastră sugerați o atenție la detalii. Erați un copil care observa mai mult decît vorbea?

În niciun caz. Nu vorbeam, nu vorbesc nici acum. Mai curînd, așa cum ați spus, eram un observator, introvertit, cu o sensibilitate care vine, poate, și din faptul că provin dintr-o familie disfuncțională. Am fost crescut de mamă de la vîrsta de un an. În anii ’80–’90, nu i-a fost foarte ușor să mă crească, să-mi ofere ceea ce le ofer eu copiilor mei acum, de exemplu. Asta, bineînțeles, că duce la cizelarea unui tip de personalitate, nu foarte expansiv și nu foarte plăcut.

Și ca să ajungem la prima parte a întrebării, probabil că genul ăsta de personalitate și tipul ăsta de copilărie m-au orientat cumva spre citit, pentru că era singura modalitate de a petrece timpul liber. Trebuie să adaug că aveam două ore de televizor pe zi, seara. Iar din alea două ore, cam o oră era cu tovarășul Ceaușescu, care tăia panglici, inaugura șantiere și așa mai departe. Deci, vrînd-nevrînd, trebuia să citești. Asta înseamnă că citeam cu toții. Generația mea… sîntem o generație de cititori.

Ce a contat în copilăria dumneavoastră mai mult, regulile sau libertatea?

Prima parte înseamnă reguli, pentru că regimul comunist asta însemna: un ansamblu de reguli, un ansamblu foarte rigid de reguli. Nu aveai voie să vorbești despre anumite lucruri, nu aveai voie nici măcar să le înțelegi, nici măcar în sînul familiei nu puteai să dai glas unor lucruri pe care le observai. Nu știu, cred că am scris asta undeva: o scenă de cînd aveam șase sau șapte ani, cînd s-a tăiat curentul. Stăteam cu niște lumînări prin casă, într-o casă absolut friguroasă, și am zis și eu ce mai auzeam de la cei mari, fără să gîndesc: „Iar ne-a tăiat Ceaușescu curentul”. Aia a fost singura dată cînd m-a lovit mama. Mi-a dat o palmă peste gură și mi-a zis: „Să nu mai spui niciodată așa ceva!” Ar fi fost foarte periculos dacă aș fi repetat asta în public. Știm ce se putea întîmpla. Copilul nu inventează lucrurile acestea, el spune ce aude. Deci da, reguli.

Apoi, după 1990, lipsa totală de reguli. De asta am spus că a fost o prăpastie în 1989. Pentru generația mea, anii ’90 înseamnă în primul rînd muzică. Înseamnă recuperarea muzicii din anii ’80, pătrunderea rock-ului, a thrash metalul-ui, a rockului agresiv din anii ’80, la care nu aveam acces pînă atunci: Metallica, Slayer, Megadeth, Iron Maiden și așa mai departe.

În același timp, în America se năștea grunge-ul sau se născuse la sfîrșitul anilor ’80, și venea pe turnantă. Și cumva a fost un amalgam. Sîntem o generație foarte muzicală: Nirvana, Stone Temple Pilots, absolut toate nebuniile anilor ’90, plus Depeche Mode, plus rap-ul anilor ’90, care este unul dintre cele mai bune, nu? Și atunci asta însemna, mai ales pentru niște adolescenți ai căror părinți nu erau niciodată acasă, pentru că alergau după diverse joburi, o perioadă foarte boemă, o existență destul de lipsită de reguli.

Deci acestea au fost cîteva dintre întîmplările care v-au conturat viitorul?

Sau în ciuda cărora mi-am construit viitorul, pentru că, dacă m-aș fi lăsat dus de ceea ce se întîmpla în anii ’90, riscul ar fi fost foarte mare să nu fac nimic în viață. Mă consider norocos.

Acum că am vorbit despre copilărie și despre formarea dumneavoastră, aș vrea să continuăm cu cîteva întrebări legate de prezent. Cum vă împărțiți atenția între diferitele roluri pe care le aveți?

Din fericire sau din nefericire, toate rolurile sînt legate de carte. În centru se află cartea. Adică, în timpul zilei, sînt director editorial, lucru care îmi incumbă să aleg titluri care vor fi traduse la editura unde lucrez. Apoi mă îngrijesc ca acele titluri să fie date în traducere, să fie redactate, citesc cartea în varianta de „bun de tipar”, organizez lansări, deci cam tot ce face un editor. Apoi traduc, traduc pentru că îmi place să traduc. Nu e o meserie în cazul meu, e un hobby, la care nu pot renunța. Iar scrisul vine și el; nu știu, trebuie făcut.

Experiența de editor vă oferă o perspectivă amplă asupra literaturii. Cum influențează aceasta felul în care vă raportați la propriile texte?

Încerc să nu mă las influențat de meseria de editor, pentru că, dacă aș face-o, există un risc foarte mare să nu îmi găsesc propria voce. Există un risc foarte mare să te lași influențat, să copiezi sau chiar, respingînd un anumit model, să cazi în partea cealaltă. Așa că atunci cînd scriu încerc și sper că îmi reușește să îmi folosesc propria voce și să îmi sondez propriile obsesii, să nu merg pe căile pe care le străbat în timpul zilei. Eu îmi spun chestia asta: că am o meserie diurnă și una nocturnă. Cea diurnă este cea rațională, de editor, în care trebuie să calculezi cumva și latura economică presupusă de publicarea unei cărți. Cînd scrii, te gîndești foarte puțin la așa ceva. Deci, ca să răspund mai clar, încerc să nu mă las deloc influențat de meseria de editor.

Cum vă implicați în relația cu publicul și ce rol are prezența publică în activitatea dumneavoastră?

Dacă aș fi doar scriitor, nu aș avea deloc prezență publică. Nu este ceva ce să-mi vină ca o mănușă, nu fac parte dintre cei care sînt îndrăgostiți de microfon. Pentru mine e destul de chinuitor să-mi manifest această prezență publică, să vorbesc la lansări și așa mai departe, dar o fac de 20 de ani. Anul acesta am împlinit 20 de ani de muncă în edituri. E ceva ce trebuie să faci, nu mai poți să te ascunzi. E clar că, în ziua de azi, trebuie să ai o prezență publică. Trebuie să semnalezi că faci lucruri și să arăți, nu? Cum e vorba aia: „Dacă n-ai făcut poză, nu a existat evenimentul”.

Ca editor, asta e, trebuie să o faci, și o faci cu dragă inimă, pentru că muncești foarte mult la niște cărți și e păcat să nu fie văzute, semnalate.

Ca scriitor, e puțin mai greu. Da, și aici, deja, nu mai poți să stai închis în casă, nu poți să nu mergi la clubul de carte, nu poți să nu organizezi lansări și, mă rog, tot ce presupune aspectul acesta public. Repet, nu sînt croit pentru treaba asta, deci o fac cu o oarecare neplăcere, pentru că sînt nepotrivit.

„Nu trebuie să fii strivit de faptul că ții de o țară cu o limbă mică, o limbă care nu vinde”

Avînd în vedere că ați lucrat îndelung cu textele altor autori, ce ați învățat despre limitele proprii din această experiență?

Depinde. Munca asta de editor înseamnă ceea ce fac în prezent și anume „Anansi World Fiction”, 40 de titluri pe an. E un program editorial foarte bogat, în care, iarăși, încerc să prezint o paletă foarte largă de literaturi, nu un anumit tip de literatură, și, cumva, să reprezint cît mai multe literaturi naționale. Deci să nu fie doar literatură britanică, americană, să fie și franceză, germană, spaniolă, limbi nordice. Sînt foarte diferite, încît nu știu ce poți să înveți. Înveți, de fapt, un singur lucru: cît de diversă e literatura universală. Și poate că un fel de concluzie ar fi: îți ai și tu locul acolo. Nu trebuie să fii strivit de faptul că ții de o țară cu o limbă mică, o limbă care nu vinde. De exemplu, dacă ești spaniol, întreaga Americă Latină îți cumpără cartea, poți să fii citit și acolo fără să treci prin mecanismul acesta al traducerii, mă rog, cu excepția Braziliei. Noi, românii, nu avem unde să vindem, de aceea pentru noi traducerea este esențială. Dar, în momentul în care vezi cît de bogată e literatura universală contemporană, ajungi și la ideea asta: poate ai și tu un loc acolo, de ce nu?

Cum reușiți să păstrați prospețimea și să evitați repetarea în scris?

Da, iarăși greu. Eu am scris o trilogie pînă acum, cu excepția romanului despre Caragiale, care e cu totul altceva. Cele trei cărți – Copilăria lui Kaspar Hauser, Abraxas și Soarele negru explorează și exploatează aceleași teme mari: memoria, familia și răul cu „R” mare. N-am căutat diversitate, ci am vrut să explorez temele acestea pînă le epuizez. Ele sînt inepuizabile, de fapt. Am vrut să termin cu aceste teme pentru a putea trece mai departe. Probabil că romanul următor va fi cu totul diferit de cele trei.

Munca intelectuală presupune un ritm interior. Cum știți cînd este momentul să continuați și cînd este momentul să vă opriți?

E vorba, cum ați spus, de o acumulare interioară. E vorba de ceva care crește înăuntru și care se manifestă de multe ori chiar fizic. Dacă scrii din necesitate, cum e în cazul meu – nu scriu ca să public, ci scriu pentru că simt nevoia să scriu – o să știi cînd e cazul, pentru că începi să o iei razna, derapezi, ieși de pe șine. E o chestie absolut freudiană. Intervin niște lucruri în comportamentul personal, niște manifestări fiziologice și știi că e cazul să începi să scrii. Dar de multe ori partea invizibilă a scrisului, dar și cea mai activă, este cea din minte. E ceea ce faci în timp ce mergi mergi după varză murată ca să faci sarmale și intri cu capul în stîlp, pentru că tu, de fapt, te gîndești la niște personaje pe care le ai în minte și la cum ar trebui să le dezvolți ca să capete viață. În momentul în care au viață, poți să începi să asculți dicteul lor. Atunci începi să scrii. În cazul meu, sînt gata să încep să scriu la o nouă carte.

Dar în momentele în care scrieți, care sînt sursele dumneavoastră de inspirație?

Aici diferă de la o carte la alta. În cazul lui Kaspar Hauser, care e debutul meu în proză, lucrurile au fost foarte simple, inspirația a fost proustiană. Am vrut să abordez propria memorie și propria familie printr-o metodă anti-proustiană, deci să nu fie memorie involuntară, ci o scormonire foarte voluntară a propriei memorii.

În cazul lui Abraxas am vrut să fac un roman arhitectural, un roman care să exploateze foarte rațional memoria și cu niște metode pseudoștiințifice, iar în Soarele negru am vrut să fac un roman foarte organic, în care poveștile să curgă una din cealaltă.

Apoi, în timp ce scrii, îți vin tot felul de povești în cap, cumva se auto-generează. Nu pot să spun că există o sursă de inspirație. De altfel, atunci cînd scriu, încerc să nu citesc ficțiune de plăcere. La birou trebuie să citesc. Deci mă feresc de ficțiune și citesc foarte multă non-ficțiune: istorie, psihologie, filosofie, tot ce îmi pică în mînă.

Privind spre viitor, ce doriți să schimbați sau, dimpotrivă, să păstrați neschimbat în felul dumneavoastră de a lucra?

Aici știu exact ce-o să se întîmple la următoarea carte și ce o să schimb, și anume o să trec de la persoana întîi la persoana a treia. O să încerc o abordare indirect liberă a vocii, a perspectivei. Pentru mine e o mișcare foarte radicală, pentru că pînă acum am folosit persoana întîi absolut în cele patru romane și în cărțile de eseuri. Am exploatat această persoană întîi, care nu mă mai mulțumește. Deci, la nivel tehnic, am să trec la persoana a treia. Ce voi păstra însă este ceea ce consider deja că este stilul meu, și anume fraza foarte, foarte lungă și foarte alambicată.

„Literatura e libertate”

Ce credeți că ar trebui să rămînă stabil, indiferent de context?

Rădăcina acestei literaturi sau a creației artistice trebuie să fie autentică, să vină dintr-o necesitate. Nu să scrii pentru că trebuie să publici odată la doi ani, nu să scrii pentru că vrei să-ți vezi numele sau să te vezi prezent. Trăim într-o epocă extrem de narcisistă. E foarte important să fii narcisist – cu toții sîntem – dar nu la modul maladiv. Ca să scrii ceva, trebuie să fii narcisist, pentru că altfel nu ți-ai putea imagina că interesează pe cineva ce îți trece ție prin cap. Dar cînd ai acea doză mică de narcisism care spune „ceea ce scrii tu este interesant”, trebuie să te oprești acolo și să începi să scrii fără a planifica altceva. Da, asta trebuie să fie, autenticitatea.

Avînd în vedere că experiența acumulată vine și cu așteptări din partea celorlalți, întrebarea mea este cum le abordați în activitatea dumneavoastră?

Încerc să nu mă gîndesc la ele, pentru că e foarte periculos. Dacă te gîndești la cum va reacționa publicul cînd scrii ceva, atunci mai bine nu scrii. Nu scrii pentru că intervine un element foarte artificial, e un fel de autocenzură pe care nu ai voie s-o practici. Literatura e libertate. În momentul în care nu mai ești liber, ar trebui să nu mai scrii. Nu e vorba de indiferență față de public, ci e vorba despre a-ți urmări poveștile și de a scrie în conformitate cu ceea ce îți spun ție acele povești și cu propriile obsesii. Nu poți să te gîndești la public cînd scrii. Atunci devii scriitor pur comercial și scrii niște thrillere, ai o tramă narativă pe care știi unde o conduci ca să îți uimești publicul și să te încadrezi în așteptări. Fiindcă un thriller este o încadrare în așteptare. Așteptarea de a fi pus pe jar, de a fi surprins și așa mai departe. În cazul literaturii necomerciale, tu ești primul cititor. E un fel de concurs cu tine însuți.

Dacă ar fi să priviți spre viitor fără a vă forma un obiectiv clar, ce direcție vă interesează cel mai mult?

Trăim în niște vremuri în care viitorul este destul de incert, în orice poziție te-ai afla. De aceea nu îndrăznesc să mă gîndesc la viitor prea mult. Încerc să fac pași mici și anume să-mi scriu următoarea carte și apoi următoarea carte și să sper că am să fiu sănătos. Și, eventual, să ridic puțin ștacheta, dacă s-ar putea, sau să o așez puțin mai la dreapta sau mai la stînga, cum a fost ceea ce v-am povestit despre schimbarea perspectivei și persoanei a treia. E un concurs cu tine însuți.

Date biografice

Bogdan Alexandru Stănescu este scriitor, poet, eseist, traducător și director editorial al Anansi World Fiction din cadrul Grupului Editorial Trei, unde coordonează colecții de literatură universală contemporană. De-a lungul carierei a publicat romane, volume de poezie și eseuri și a tradus autori importanți precum James Joyce, William Faulkner, Paul Auster sau Louise Glück. Romanul său , Copilăria lui Kaspar Hauser a fost tradus în mai multe limbi și a fost nominalizat pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură. Este recunoscut pentru promovarea literaturii universale în România și pentru contribuția sa la dezvoltarea unui public de cititori de literatură contemporană.