Iatroistoriograf, dedicat formării noilor generații de studenți și pasionat de genealogia medicală a României, dr. Richard Constantinescu, titular al disciplinei Istoria medicinei la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, scoate adesea la lumină figuri marginalizate din trecut, printre care și femeile care au deschis drumuri în perioade dominate de prejudecăți și bariere sociale. În acest interviu, am explorat rolul femeilor în evoluția medicinei românești, dificultățile pe care le-au depășit și modul în care memoria lor profesională poate influența formarea medicilor de astăzi.

Cum ați descrie, în linii mari, contextul în care femeile au început să se implice în domeniul medical în secolele XIX-XX, în România?

Sînt mulți istorici care s-au preocupat de contribuția femeilor în diverse domenii. Un moment important a fost implicarea femeilor în perioada Primului Război Mondial. Dar au început să apară documente și despre implicarea lor în perioada Războiului de Independență, în secolul XIX. Sînt lucruri care au venit odată cu apariția presei în spațiul românesc. Erau multe doamne care citeau presă străină grație modernizării care s-a produs în spațiul românesc. Datorită soților, care erau implicați în diverse chestiuni legate de război, ele au văzut că pot interveni pe latura aceasta umanitar-medicală și au început să înființeze asociații de sprijinire pentru orfani, pentru femei văduve sau chiar pentru răniți.

Ca să dau un exemplu, în secolul XIX, venise din Ardeal un arhitect, Ștefan Emilian, matematician și fost profesor la Universitatea din Iași. Soția sa, Cornelia Emilian, a fost cea care a făcut o strîngere de fonduri pentru a fi consultat Eminescu și trimis spre examinare la Viena. Prin urmare, putem spune că ea a fost unul dintre „motoarele” care a făcut posibilă, cel puțin pentru Eminescu, strîngerea de fonduri pentru o cauză concretă. La fel putem spune și despre Elena Cuza. Și ea a fost una dintre femeile care au generat asemenea mișcări: construirea de azile sau cămine pentru orfani sau fondarea Spitalului pentru copii, împreună cu profesorul Ludovic Russ senior. Multe soții și doamne importante își foloseau banii și fondurile dobîndite din căsătorie sau din familie pentru a le pune în slujba comunității. Dacă este să mai dăm un exemplu, o altă personalitate pe care vreau să o aduc în conștiința celor de azi este soția lui Alexandru Gavrilescu, Maria Gavrilescu, cea care scria la o revistă feministă la începutul secolului XX. Specific pentru Primul Război Mondial, a înființat niște structuri de îngrijire pentru răniți și a fost, la final, decorată de către Regina Maria.

Două dominante ale femeilor în privința implicării au fost educația și sănătatea și asta venea firesc femeilor, ele fiind mame. Din perspectiva aceasta, Iașul este unul dintre „liderii” dezvoltării femeilor în educație și în sănătate, iar acest lucru nu prea este rostit public. Vorbind de o mișcare feministă moderată, Iașul este un punct nodal în istoria acestei implicări a femeilor în societate.

Totuși care erau principalele obstacole pe care femeile trebuiau să le depășească pentru a putea studia medicina sau a profesa într-un spital?

Una dintre imaginile pe care le am și le prezint adesea studenților la seminare este dintr-un film italian care s-a făcut după viața Mariei Montessori. Ea, în anul 1892, accesa facultatea de medicină și obținuse aprobarea de a fi studentă acolo. În film, este prezentată scena în care familia o conduce în caleașcă spre facultatea de medicină, evident cu o oarecare ficționalizare. Cînd aceasta a intrat, portarul a dat-o afară, pe considerentul că facultatea era „doar pentru bărbați”. Pînă la urmă a reușit să intre, cu acordul rectorului. Dar era greu de acceptat la vremea aia faptul că femeile pot fi cot la cot cu bărbații în mediul universitar. Femeia era asociată permanent cu latura casnică, iar majoritatea erau ironizate. Modernizările și schimbările sociale le-au făcut să treacă din latura aceasta familială la cea socială. Și astfel reușesc, la final de secol XIX, să ajungă în universități, pentru studii de medicină sau de litere.

Ca să fac o paranteză, la vremea respectivă, dacă aveau noroc, erau maximum două-trei studente într-un amfiteatru, la o universitate, dar acum, dacă ne uităm în amfiteatre, cel puțin la medicină, sînt unul-doi băieți prezenți la ore. Deci, putem spune că s-a schimbat total proporția.

Eu mi-am început cariera în cercetare studiind viața și activitatea primei femei profesor și medic de oftalmologie din lume, Elena Densușianu-Pușcariu. În tot ce am publicat în decursul timpului sînt pagini în care mi-am pus problema aceasta a scoaterii în evidență a contribuției femeilor medici, a studentelor la medicină, iar pentru niște cercetări legate de istoria feminismului românesc este necesar să aducem Iașul în discuție.

Dar, revenind la întrebare, bărbații erau tributari gîndirii de atîtea secole că sînt niște roluri clare pe care trebuie să le îndeplinească femeia și bărbatul și de aceea nu prea acceptau să gîndească altfel. Pe de altă parte, pot să spun că s-au întîmplat să fie familii în care și soțul, și soția activau în zona asta publică, educațională și de sănătate, iar aici sînt de apreciat situațiile în care soții nu încercau să împiedice cariera propriilor soții.

Un proiect de interes: „Traseul feminismului românesc din Iași”

Există exemple de jurnale, arhive sau scrisori care să fi oferit indicii despre activitatea altor femei din Iași?

Unul dintre lucrurile la care mă gîndesc este dialogul dintre soții Rainer (Francisc Rainer, fondatorul școlii românești de anatomie și Maria Trancu Rainer, prima femeie chirurg din România, n.r.) , din jurnale, dar și corespondența lor. Aș vrea totuși să accentuez anumite laturi care nu se iau în considerare prea des, iar spre acest caz meditez de o vreme. Două personalități puternice, doi oameni care și-au dorit să se realizeze pe plan profesional și care și-au scris foarte mult, o poveste de dragoste care era separată de distanță: el la Iași, ea la București. Însă și-au sacrificat împreună latura firească a relației, în detrimentul carierei. Iar prin asta mă refer și la introducerea în discuție a Sofiei, fiica lor, care a fost, într-un fel, neglijată de către aceștia. Făcînd o paranteză la întrebarea anterioară, ambii își doreau să fie formatori, el în anatomie, ea în chirurgie. Fetița lor a ajuns să fie crescută de către „străini”. În detrimentul dorinței fiecărui personaj din domeniul medical, se va sacrifica familia, se vor sacrifica relația, copiii, și, dacă mergem mai în profunzime cu discuția, cînd vorbim de societatea actuală, cuprinsă de epuizare și depresie, nu putem să nu dăm exemple din viața cuplurilor supuse unor astfel de provocări.

Vedem, de asemenea, cazul soților Grigore și Florica Popa care e unul clasic în istoria medicinei românești. Ei lucrau și publicau împreună, dar fiul lor spunea: „Tata nu ar fi fost cine este astăzi fără ajutorul mamei. Cînd el pleaca, ea îi traducea lucrările și, totuși, ea a fost pilonul acelei căsnicii”.

Mi se pare paradoxal ca multe dintre textele și cercetările despre femei să fie scrise de bărbați. Cercetătorii care se ocupă de istoria femeilor sînt predominant bărbați. Sînt texte, sînt reviste, sînt clădiri, sînt monumente și așa mai departe, la Cimitirul Eternitatea, care ar putea constitui un periplu pentru un traseu al feminismului românesc din Iași, dar nu a venit nimeni să se ocupe de un astfel de proiect, probabil pentru că ar fi o bătaie de cap în plus. Au mai existat proiecte, dar ele au fost de-a lungul timpului oprite să evolueze. Cînd pomenesc despre faptul că există exemple de femei care și-au făcut singure un drum al lor, nimeni nu are urechile deschise să audă poveștile acestea.

De ce credeți că există puține dovezi documentare despre contribuția reală a femeilor în știință?

Nu știu. Nu m-am gîndit foarte mult, dar poate unul dintre răspunsuri ar putea fi că majoritatea istoricilor sînt bărbați. Femeile nu aveau foarte multă aplecare spre cercetarea documentelor, a manuscriselor. Ar putea fi așa, dar, dacă ne axăm exclusiv pe recuperarea unor cărți scrise de femei, fie poezie, fie texte pedagogice, acestea ar putea constitui o colecție care ar putea să demonstreze că Iașul are o tradiție în promovarea ideilor inovatoare propuse de femei. Asociațiile din trecut au fost patronate de femei. Se scrie la fel de puțin despre ele, iar acest aspect rămîne în continuare o întrebare și pentru mine.

Cum credeți că s-au schimbat percepțiile asupra femeilor din domeniile științifice de la începutul secolului XX pînă astăzi?

Percepțiile oricum s-au schimbat, dar nu îmi dau seama dacă s-au schimbat în mai bine. Există acest fenomen numit „fenomenul expunerii constante” – cînd vezi o persoană zi de zi, chiar dacă la un moment dat nu ai plăcut-o, acest fenomen te face să o accepți sau poate chiar să o placi. Cam același lucru pot spune că s-a întîmplat și în cazul femeilor. Prezența lor în diverse domenii a devenit o rutină în societate. Am două neclarități: nu îmi dau seama dacă în adîncul ființei bărbaților s-au schimbat aceste percepții față de cele care existau în secolul XX și nu știu dacă ceea ce fac astăzi femeile în viața socială este realmente ceea ce vor ele cu adevărat. 

Fac o paranteză – poate femeia dorește să facă altceva decît ceea ce vor părinții, dar, pentru că este o presiune asupra ei, alege în funcție de cererile societății – dau un exemplu de la un seminar cu studenții din anul I, cînd una dintre studente mi-a spus: „De ce ne grăbim așa de tare? Mi-aș fi dorit să stau acasă încă un an ca să pot reflecta cu adevărat și să vizitez alte orașe, ca să aleg în final locul potrivit pentru mine.” Mi-a explicat că nu a putut să facă asta, deoarece au început și părinții, bunicii și alte cunoștințe să o îndemne spre facultatea de medicină, pentru a-și asigura o viață bună. Dorințele adevărate ale femeilor deseori nu corespund cu cererile sociale și familiale. În România există această jenă față de munca părinților.

Recent, a avut loc o moarte suspectă a unei femei chirurg și director medical la Spitalul Județean de Urgență Buzău, Ștefania Zsabo. Dvs. ați făcut o postare pe Facebook despre acest eveniment, care a fost ulterior foarte distribuită. De ce credeți că este atît de controversat acest caz?

Nu aș dori să îl numesc caz ; nu mi se pare că definește în totalitate realitatea evenimentului. Acum două luni, am scris și s-a vorbit despre sinuciderea Sînzianei Lovin, șef de secție la Spitalul Militar din Iași. Vine următoarea întrebare: de ce a făcut asta? Încheierea vieții rămîne un mister. La un moment dat mă bătea gîndul să fac o cercetare pe suicidul din zona medicală, istoric vorbind, deoarece Iașul este campion în țară la sinuciderile universitarilor în perioada interbelică. În presa interbelică sînt zilnic evenimente de genul acesta. Iar în cazul Ștefaniei Zsabo, ceea ce am discutat e intervenția pe care o face confesorul ei, în care povestea despre problemele din viața ei personală, faptul că se simțea pierdută, că era epuizată. Ea a lucrat la Spitalul Floreasca și, ulterior, în urma unui scandal, s-a mutat la Buzău. Făcînd o paralelă cu restul femeilor menționate pînă acum, există o viață îndărătul cortinei despre care: 1. nu se știe public ; 2. nu se vorbește nici în interiorul familiei. Prin urmare, apare misterul din spatele actelor necugetate.

La orice facultate de medicină, istoria medicinei este mereu predată. Dvs. predați acestă disciplină aici, la Iași. Ce credeți despre introducerea cercetării rolului femeilor în istoria medicinei?

Povestisem și într-un interviu anterior, acum ceva timp, faptul că sîntem singura universitate de medicină din țară care are în fișa disciplinei istoria femeilor. În programa cursurilor și a seminarelor pe care le avem de mult, avem ore acordate contribuiției cercetărilor femeilor din domeniul medical. Dar acest aspect nu sînt sigur dacă a fost preluat și în alte universități din tară. Consider că ar trebui preluat ca exemplu și distribuit ca plan și în alte centre universitare. Eu am organizat o expoziție națională, acum ceva timp în urmă, de Ziua Femeii, și se chema „8 femei pentru sănătatea României”. Chiar și aici, în muzeul universității, am organizat acum doi ani o altă expoziție, în care au fost expuse portretele mai multor femei din medicină: Marta Trancu, Elena Pușcariu etc. La fel și Zilele Diversității UMF au fost dedicate lor.

„Îi îndemn pe studenți să fie propria lor voce”

Făcînd referire la un capitol din cartea dvs. Răni și Renaștere, unde vorbiți despre discriminarea femeilor din mediul spitalicesc, ce credeți că ar trebui făcut astăzi, concret, pentru ca vocea femeilor din știință și medicină să fie mai auzită?

La nivel guvernamental sînt secretariate pentru femei, pentru drepturi egale între sexe, etc.; ele sînt structuri, dar politizate, care bifează activități. La nivel universitar, oamenii, indiferent de sex, care simt că pot vorbi despre literatură, despre știință, despre artă sau orice domeniu, ar trebui să se afirme, iar eu cred că ar deveni mai vizibile tipurile acestea de voci. Nu cred în soluții generale, cred doar în chestiuni individuale. Apar zilnic cărți din sfera psihologiei sau a sănătății, care sînt foarte utile pentru cei de astăzi, dar totuși mă întreb dacă le citește cineva și le pune în aplicare.

O chestiune pe care o văd: scăparea este la nivel individual, nu la nivel social. E greu să îi spui societății de astăzi că reîntoarcerea la tradițiile vechi nu ar fi soluția. Secolele XIX-XX erau foarte diferite și din punctul de vedere al gîndirii, și al igienei, și al spiritualității ș.a.m.d. Dar în România poporul încă crede în stereotipuri și refuză schimbarea. Societatea se supracomplică.

În calitate de profesor, ce sfat le-ați da tinerelor sau tinerilor care doresc să urmeze o carieră medicală?

La un moment dat, am predat un curs opțional care se chema „Branding personal și discurs public în medicină” și îi îndemnam pe studenți să fie propria lor voce. Ceea ce le spun de ani de zile este: „Dacă tot ai la îndemînă un dispozitiv, utilizează-l în folosul tău”.

Dacă e într-adevăr dorința lor de a profesa în domeniul medical, cel puțin la momentul acela cînd aplică pentru acest domeniu, îi îndemn să aplice. Dar în România este greu să fie pur alegerea lor, fără influența părinților sau a rudelor, prietenilor. Dacă pe parcurs nu se mai regăsesc în acest domeniu, să încheie și să o ia pe drumul care îl consideră favorabil, nu să piardă timp pînă termină facultatea. În cazul în care termină facultatea și nu mai au interes pentru o profesie medicală, să se apuce de altceva – iar la asta vreau să fac o paranteză: sînt oameni care se apucă la 40 de ani să facă studii de arte, unii foști farmaciști, sau chiar rezidenți, dar aceea este dorința lor adevărată.

Îi îndrum pe studenți să facă turul mai multor universități din țară, pentru a afla ce li se potrivește. Dacă simți nevoie să îngheți un an, n-ai pierdut nimic, nu este o pierdere, poți să reiei oricînd. Observ că tinerii la vîrsta asta, cînd ești cel mai creativ, pînă pe la 25-30 de ani, sînt din ce în ce mai rigizi. În Iași îi văd din ce în ce mai absenți la evenimente. La astfel de interacțiuni nu știi niciodată cu cine te poți întîlni. Este un fel de interacțiune pe care tehnologia nu ți-o poate oferi. În altă ordine de idei, pledez pentru a încerca să cunoști o persoană, să afli ce înseamnă o viață relațională. Aceeași privire pe care o ai spre viața profesională să o ai și spre cea relațională.

Scurtă biografie

Richard Constantinescu s-a născut pe 23 aprilie 1974. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași. Este doctor în medicină, autor, iatroistoriograf, antreprenor cultural și activist educațional. Coordonează Centrul Cultural „I. I. Mironescu” al UMF Iași și este custode al Muzeului UMF. În prezent, ocupă și funcția de vicepreședinte al Societății Române de Istoria Medicinei. O parte semnificativă a activității sale este dedicată studiului și promovării operei marilor înaintași ai medicinei românești, prin colecțiile „Medicină Narativă”, „Grigore T. Popa” și „Etica memoriei”, publicate la Editura UMF Iași. De asemenea, este coordonator al „Fototecii medicinei românești”, proiect care reconstituie istoria medicinei prin imagini. Este și creatorul conceptului TEMEI, precum și fondatorul Clinicii De Cuvinte, proiecte inovatoare care îmbină arta și medicina narativă.