Scriitor român de origine armeană, președintele Uniunii Scriitorilor din România, președintele Uniunii Armenilor din România și om politic, Varujan Vosganian este un nume bine cunoscut în spațiu public pentru susținerea comunității scriitorilor, promovarea literaturii române la nivel internațional și pentru demersurile de păstrare a memoriei istorice și identitare a armenilor. Pe parcursul acestui interviu am aflat ce influență au avut memoria personală, trauma istorică, literatura și originile în formarea omului și scriitorului Varujan Vosganian.

În cadrul Festivalului de Literatură de la Ierusalim, din 2024, ați spus că „literatura descrie memoria, în timp ce istoria descrie trecutul”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această distincție?

Distincția dintre literatură și istorie arată importanța pe care o au literatura și scriitorul, pentru că, vedeți, istoria vorbește mai ales despre învingători, despre împărați, regi, generali, despre cei care au puterea de partea lor. Literatura vorbește mai ales despre cei învinși, despre cei care, uneori, știind că vor pierde, în virtutea convingerilor lor, continuă să reziste. Și s-a văzut că, pînă la urmă, istoria nu o fac învingătorii, ci învinșii, pentru că armatele se risipesc, imperiile se destramă, zidurile cetăților cad în ruină, dar, uite, cartea a rămas – de la tăblițele de argilă de la Ninive (oraș antic din Mesopotamia, n.r.) și papirusurile egiptene, pînă la sulurile de la Marea Moartă, parabolele din Evul Mediu, sau cărțile lui Gutenberg.

Istoria este o știință a trecutului. Istoria este, în mare parte, o cronologie și o interpretare a faptelor trecutului, așa cum ele au fost. Memoria se deosebește de trecut pentru că ea este trecutul așa cum ne-a rămas. Este ceea ce ne-a rămas din trecut și ceea ce am înțeles din trecut. În timp ce istoria vorbește despre adevăr și fals în ceea ce a fost, memoria vorbește mai ales despre bine și rău în ce a fost. Istoria este o cronologie, memoria este o axiologie. Memoria este trecutul conjugat la timpul prezent. Memoria aparține prezentului, nu trecutului. Și mai mult decît atît, memoria este schimbătoare, spre deosebire de trecut, care s-a petrecut într-un singur fel, ca dovadă că doi oameni pot avea viziuni diferite, memorii diferite despre același trecut. Ia întreabă doi români despre comunism: s-ar putea să găsești răspunsuri diferite și surprinzătoare. Sau același om, în timpul vieții, poate să aibă memorii diferite despre același lucru, ca dovadă că evoluează diferit la fiecare patru ani. Asta arată că memoria are plasticitatea pe care trecutul, care este imobil, nu o are. Și tocmai pentru că această plasticitate este subiectivă, chiar și cînd e vorba de colectivități mari de oameni, memoria este încărcată de emoții. Astfel, ea este mai convingătoare decît istoria.

De exemplu, în istorie, moartea e o cifră. E o abstracțiune. În al Doilea Război Mondial au murit 50 de milioane de oameni, adică un 5 urmat de șapte zerouri. În Holocaust, au murit șase milioane de oameni, adică un 6 urmat de șase zerouri. Dacă mergeți la Muzeul Yad Vashem, al victimelor Holocaustului, o să găsiți o cameră acolo în care, prin jocul de lumini, plafonul este luminat ca și cum ar fi o constelație de stele și o voce repetă numele copiilor morți în Holocaust. Cînd auzi numele copiilor, ai cu totul altă imagine despre grozăvia Holocaustului decît cînd citești o cifră în cartea de istorie.

În literatură, suferința are întotdeauna un nume. În literatură, moartea nu are zerouri. De aceea, literatura emoționează și oferă o imagine care se întipărește în suflet, mai mult decît istoria.

Cum v-a influențat această viziune modul în care ați construit personajele din romanul Cartea Șoaptelor?

Cartea Șoaptelor pornește de la această ipoteză și anume că, în istorie, au trăit mulți oameni care au suferit istoria mai degrabă decît să o trăiască. Ei au făcut parte din mica istorie a oamenilor obișnuiți, care au fost prigoniți de marea istorie, de deciziile conducătorilor și de mișcările frontierelor pe globul pămîntesc. Am ales cîteva personaje care sînt reprezentative pentru marile linii de destin ale umanității, anume pentru uitare, răzbunare și iertare. Am trei personaje și fiecare poartă o astfel de poziție: bunicul din partea mamei, care zicea mereu că e mai bine să uiți; un alt personaj care pînă la sfîrșitul vieții a socotit că răzbunarea trebuie să primeze – greșit, după părerea mea; bunicul din partea tatălui, care credea că iertarea este cea mai responsabilă și importantă dintre toate.

Cartea Șoaptelor e construită pe acest fundament al memoriei. E drept că multe dintre amintirile de acolo nu sînt ale mele, ci ale bunicilor și străbunicilor mei, dar, într-un fel, prin matricea genetică, au trecut prin mine. Poate că ei ar fi vrut să uit amintirile pe care le-am moștenit, dar uite că s-a întîmplat să nu și eu le-am împărtășit.

„Scriitorul român este, într-un fel, ctitorul României moderne”

Ați spus cîndva într-un interviu că „un om de cultură nu e neapărat mare politician, dar e cineva la care totuși teancul cărților citite e mai mare decît scaunul pe care stă”. În ce măsură credeți că se mai regăsește acest ideal în spațiul public românesc?

În secolul al XIX-lea, statul român modern a fost construit de oameni de cultură, mai ales scriitori. Aici sîntem la Iași și mai mult decît atît ceea ce am spus este valabil. Mai toți marii oameni politici ai secolului al XIX-lea au fost scriitori: Alecsandri, Kogălniceanu, Costache Negri, Negruzzi, Ion Ghica. Ei au fost făuritorii statului modern al Unirii Principatelor. Ei au creat Academia ca Societate Literară, au construit un partid – Partidul Conservator. Așadar, scriitorul român este, într-un fel, ctitorul României moderne.

Din păcate, după 1990, tentativa de a readuce în spațiul public scriitorii a eșuat.

În 1990, mai toți marii oameni din cultură, mai ales scriitori, au lucrat în politică sau în spațiul civic. Eu am fost, cînd eram foarte tînăr, coleg în Parlament cu Nicolae Manolescu, Laurențiu Ulici, Ștefan Augustin Doinaș, Alexandru Paleologu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ovidiu Genaru, lista e foarte lungă. În spațiul civic erau Ana Blandiana, Doina Ruști, Nicolae Prelipceanu. Politica a rămas deposedată de oamenii de cultură. Asta este situația în care sîntem astăzi.

Opinia mea este că politica se va recupera tot prin cultură, prin oameni care, chiar dacă nu sînt creatori de cultură, totuși citesc cărți, oameni care comunică între ei prin intermediul metaforelor, care stăpînesc limba română și consideră spațiul public și discursul politic ca o aristocrație a limbii.

În clipa de față, din păcate, nivelul de educație al clasei politice este destul de scăzut și poate că vociferările din spațiul politic fac ca vocea scriitorului să se audă mai puțin. Poate și din cauza faptului că, în timpul dictaturii, scriitorii erau importanți pentru că ei trebuiau și puteau să spună ceea ce un om obișnuit nu putea spune. Dar după 1990, cînd am putut vorbi liber și cînd spuneam mai mult decît puteam, vocea scriitorului a fost acoperită. Asta nu s-a întîmplat numai în România; s-a întîmplat peste tot unde, de la dictatură, s-a trecut la un spațiu liber de exprimare.

Criticii au subliniat frumusețea lirică a romanului Cartea Șoaptelor, dar și durerea pe care o evocă. Cum ați reușit să echilibrați aceste două dimensiuni fără să pierdeți autenticitatea evenimentelor?

Important este să nu încerci să pui concluzii. Să nu încerci să convingi tu cu vorbele tale, ci să lași personajele să convingă. Eu am scris această carte despre personaje, despre familia din partea mamei mele; mai toți au fost omorîți în masacre. E greu să scrii despre asta încercînd să te stăpînești. Dar dacă nu reușești să te stăpînești, lamentările și patetismele nu fac bine literaturii.

Bunicii mei nu m-au învățat, nu m-au crescut în ură față de turci. Chiar mi-au dat exemple de situații în care turcii au salvat pe unii armeni de la moarte, așa cum s-a întîmplat și cu bunicul meu din partea mamei. De aceea, am încercat să scriu fără patimă și fără să arăt eu cu degetul pe cei vinovați, lăsînd cititorul să judece. Așadar, dacă nu încerci să pui concluzii și dacă nu pornești de la final ca să scrii începutul, atunci poți să reușești. Dacă vrei să pui concluzii, n-ai decît să faci declarații politice sau pamflete, dar nu literatură.

Ce aspect al destinului poporului armean v-a surprins cel mai mult în timpul documentării pentru această carte?

Cred că cel mai subtil sentiment pe care l-am simțit a fost vina pe care o resimțeau supraviețuitorii: vina de a supraviețui.

Ați povestit într-un podcast că bunicul dumneavoastră v-a învățat să citiți în covoare. Ce simbolizează această lecție pentru identitatea d-voastră ca scriitor și om al memoriei?

Există o diferență între literatură și viața de zi cu zi. Pentru că, dacă nu ar exista această diferență, literatura nu ar mai fi importantă. Diferența este că literatura utilizează simboluri. Simbolurile există în viața de zi cu zi, dar nu le observăm întotdeauna. E ca diferența dintre cineva care bîjbîie prin întuneric și altul care are ochelari cu infraroșu și care vede căldura pe care siluetele o emană. Așa și cu literatura: ea are niște ochelari cu infraroșu care te ajută să vezi în suflet ceea ce altminteri nu vedeai. De asta, de pildă, romanul Ulise, de James Joyce, este atît de important, pentru că el arată cum un om obișnuit, într-un oraș obișnuit, într-o zi obișnuită, poate totuși să retrăiască marile mituri ale omenirii.

Ceea ce spuneam despre covor este exact în sensul ăsta. Bunicul îmi arăta că pe covorul ăla se găsesc atîtea lucruri și că, dacă lumea nu ar mai exista decît pe covorul ăla, covorul ar putea reinventa lumea. Și mai spunea că un covor e bine făcut dacă are nodurile destul de strînse și dacă-l faci sul, are aceeași greutate ca trunchiul unui copac de aceeași dimensiune.


Ați spus o frază foarte puternică a bunicului – „Dacă mîine lumea nu ar mai exista, ea ar putea să fie reinventată din covoare”. Ce semnificație are pentru dumneavoastră această reinventare?

Ea este codul prin care eu deschid, întredeschid, canaturile ușii spre trecut. Știi că există în povești mereu cîte ceva care te ajută să intri în tărîmurile trecutului; pentru mine este covorul. Nu mai vorbim că, în anii 1930, bunicul a luat medalia de aur la tîrgul micilor meșteșugari pentru covorul pe care îl am eu în camera în care scriu. Eu scriu uitîndu-mă la covorul pe care l-a făcut bunicul acum aproape o sută de ani. Ăsta este modul prin care decodific puntea aceasta, „gîtuirea” aceasta de clepsidră care mă desparte de ai mei.

„Identitatea mea românească este de netăgăduit”

Copilăria dumneavoastră a fost marcată de identitatea armeană. Cum se simțea această identitate în casă, în comunitatea copilăriei, ținînd cont că ați precizat că limba română ați învățat-o abia după vîrsta de 4 ani, de la copiii de pe stradă?

E bine să intri în lume pornind de la două identități. Firește că identitatea mea românească este de netăgăduit, ca dovadă că sînt scriitor de limbă română. În același timp însă, există o haină a botezului și un glas al sîngelui pe care nu le poți nega. Și cred că știi bine: eu, înainte de a spune „bună ziua”, spun că sînt armean. Dar asta fără să deranjeze pe nimeni, pentru că atunci cînd te arăți exact așa cum ești, ceilalți vor avea încredere în tine. Dincolo de asta, atunci cînd aparții unei minorități, într-o țară în care majoritatea populației este de altă etnie, ești mai tolerant. Ești mai sensibil la suferință și mai furnizor de empatie. Și asta, în general, te ajută și în ceea ce scrii.

Care era dinamica dintre părinții dumneavoastră? Ce gesturi, conversații, tăceri dintre ei au rămas cu dumneavoastră ca un reper pentru ce înseamnă o familie?

Ei…nu, nu e chiar așa. Ai mei au divorțat cînd aveam 2 ani, și am trăit eu și fratele meu cu tata; mama venea la noi în vizită. Întîmplarea a făcut că, după aceea, cînd am crescut, eu și fratele meu am strîns foarte mult legăturile cu mama, ca să recuperăm ce am pierdut. Ăsta este și motivul pentru care, în proza mea, personajele sînt mai ales bunicii. În poezie, rolul cel mai important revine mamei.

„E o mare șansă ca părinții să-ți trăiască, pentru că între tine și moarte mai e o frontieră, mai e cineva care să te apere”

Și dacă tot ați pomenit-o pe mama, există în fiecare dintre noi o voce interioară care seamănă, într-un fel, cu vocea mamei. Cum suna vocea mamei dumneavoastră și în ce momente din viața de adult o auziți, ca pe un sfat, un avertisment sau o binecuvîntare?

Păi vocea mamei mele o aud tot timpul. Mama mea mai are puțin și „învinge” secolul. Este cam leat cu Regina Elisabeta a Marii Britanii. Are și același nume de regină. O cheamă tot Elisabeta. Și, cu răbdarea pe care numai femeile o au, sper să biruiască secolul.

Am o poză cu mama mea cînd avea șase ani, deci de acum mai bine de nouă decenii, și era copil ca toți copiii. După aceea am cunoscut-o pe mama mea cînd eram foarte mic, am cunoscut-o cînd eram adolescent, cînd eram adult. În toate vîrstele mele, mama mea a fost mereu cu mine, și crede-mă că și acum, uneori, îmi spune așa cum îmi spunea cînd aveam doi ani, iar eu îi fac semne să tacă, pentru că sînt situații în care conduc festivități, conduc instituții și ar fi ciudat ca acei oameni să audă cum mă alinta mama. Dar, probabil, diferența dintre noi a rămas aceeași dintre mamă și fiu, indiferent de cîți ani avem fiecare dintre noi.

E o mare șansă ca părinții să-ți trăiască – tata a murit la 90 de ani-, pentru că între tine și moarte mai e o frontieră, mai e cineva care să te apere. Oricine îți bate la ușă, chiar și moartea, are cine altcineva să le deschidă.

Dacă ați descrie casa copilăriei doar printr-o atmosferă, o lumină, un miros, un ritm, care ar fi acea esență care vă revine cel mai des în memorie, chiar și acum, după atîția ani?

E foarte ciudat, dar din toată copilăria mea, deși îmi amintesc de multe lucruri, cel mai bine îmi amintesc de pomii din curte. Aș putea să-i descriu, cu nervurile trunchiurilor, cu gustul fructelor, fiecare pe rînd cum își deschidea frunzele și ce culoare aveau, cum se coceau fructele, de la cireșe – gustul cireșelor după ce ploua – pînă la meri, merii Ionatan, merii Golden, prunul, părul, nucul… Probabil pentru că ingenuitatea copilului se potrivea cel mai bine cu ingenuitatea copacului.

Scurtă biografie

Născut pe 25 iulie 1958, la Brăila, Varujan Vosganian a absolvit Liceul „Alexandru Ioan Cuza” din Focșani, apoi Facultatea de Comerț a Academiei de Studii Economice și Facultatea de Matematică a Universității din București.
Timp de trei decenii (1990-2020) a fost membru al Parlamentului României. În perioada decembrie 2006 – decembrie 2008 a fost ministru al Economiei și al Finanțelor, iar între decembrie 2012 și octombrie 2013, ministru al Economiei și Comerțului. 

Este președintele Uniunii Armenilor din România (1990-prezent) și președintele Uniunii Scriitorilor din România (iunie 2024-prezent). Operele sale literare îmbină memoria colectivă, istoria și ficțiunea, printre cele mai cunoscute volume fiind Cartea Șoaptelor, Șamanul Albastru și Copiii Războiului.