Fondator al Editurii Cartier, jurnalist și autor, Gheorghe Erizanu este una dintre figurile care au modelat piața de carte din Republica Moldova de după 1990. Traseul său profesional trece prin școala sovietică, presa efervescentă a anilor ’90 și construcția unei edituri care a impus consecvent un sistem de valori. În acest dialog, Gheorghe Erizanu vorbește despre educație, presă, literatură, responsabilitate și despre ideea care traversează tot ceea ce face. 

Ați crescut în satul Cigîrleni (raionul Ialoveni) și apoi la Pererîta, Briceni. Cum v-au marcat aceste spații rurale peisajul interior și modul în care vedeți cultura și comunitatea?  

Nu peisajul rural mi-a schimbat modalitatea de a vedea cultura, ci școala. Școala din Cigîrleni era o școală în care profesorii veneau pe un an de zile, tineri profesori repartizați, și după aceea plecau. Fugeau de acest sat. Părinții au decis că este mai bine să fac școala în satul Pererîta (localitatea natală a poetului Grigore Vieru, n.r.), raionul Briceni, unde a învățat și mama mea și unde mi-au predat profesorii care i-au predat și ei. E vorba de calitatea lecțiilor pe care le-am avut la Pererîta.  

E adevărat că Pererîta e pe malul Prutului și prindeam televiziunea română, ceea ce în Cigîrleni nu era. Am rămas plăcut surprins de atitudinea oamenilor și consider Pererîta mult mai aproape de mine decît Cigîrleni. Comunitatea era diferită. Atitudinea era un pic alta, atitudinea față de muncă, față de consătean. De exemplu, în Pererîta, în anii ’70–’80, erau casele foștilor deportați în care nimeni nu locuia, cu gîndul că se vor întoarce vreodată. Eu nu știu dacă mai este în alte localități din Republica Moldova această istorie. Primele case au fost vîndute abia după anii ’90. O parte au fost recuperate de foștii deportați, o parte au fost cumpărate de unii din sat.  

În perioada școlii, viața a fost, probabil, mai liniștită, dar apoi v-ați dedicat jurnalismului. Ce v-a determinat să urmați această direcție? A fost influențată de copilăria în Pererîta?  

Da, din simplu motiv că eu locuiam într-o mahala cu foarte multe văduve de război. Locuiam cu bunica. Era mătușa Dochița, mama lui Grigore Vieru, în aceeași mahala. Cînd eram în clasa a șasea sau a șaptea, cred că un an de zile nu a fost lumină, din cauza faptului că un transformator s-a stricat. Primul meu articol, de fapt, a fost o scrisoare publicată ca foileton în gazeta raională din Briceni. Peste trei zile a venit o echipă de la Briceni și, într-o săptămînă, a apărut lumina.  

În 1987 ați început să lucrați în presă. Care au fost primele experiențe ca reporter sau redactor în contextul Republicii Moldova post-sovietice?  

Am avut colaborări și pînă a avea un loc de muncă stabil. Am început să lucrez în calitate de corespondent la revista satirică „Chipăruș”. O dată la două săptămîni trebuia să scriem un foileton sau o schiță umoristică. După jumătate de an, am stors din mine tot umorul și am plecat de la „Chipăruș”, iar după aceea am lucrat la „Tinerimea”. Cred că am participat la mai multe ziare din anii ’90. Aproape cu toate am colaborat în acea perioadă. Au apărut foarte multe ziare care astăzi nu mai sînt: „Zebra”, „Sfatul Țării”, „Vocea Poporului”.  

Cum v-a influențat Facultatea de Jurnalism în raportul cu lumea și, mai tîrziu, cu literatura?  

Eu am intrat în 1984, cînd încă nu se vedea perestroika (set de reforme adoptat de Mihail Gorbaciov în URSS, n.r.). După aceea am nimerit în perioada cînd studenții erau luați la armată și am făcut doi ani de armată. Cînd m-am întors, diferența a fost mare. De exemplu, istoria partidului pe care o învățam în ’84, pînă la plecare, și istoria partidelor din ’87 erau complet diferite.  

De ce ați ales să lăsați presa pentru carte?  

Oricum scriam și eram redactorul responsabil de cultură, eram foarte aproape de cultură și, în ’94–’95, am decis că trebuie să-mi iau eșecul sau succesul în mîinile proprii și să mă dezbar de mofturile altcuiva, indiferent de cît de bine intenționat este.  

Cum s-a născut ideea Editurii Cartier, în 1995? Un context dificil pentru o afacere culturală.  

Piața de carte a fost în creștere în ’89–’93, cînd tirajele ajungeau la o sută de mii de exemplare. Eu, cînd am început, tirajele erau de 1.000 de exemplare, 5.000 de exemplare. Nici nu m-am gîndit că nu se va primi.  

Frumoasa lumii, de Eminescu, prima carte publicată la Editura Cartier

Cartier este astăzi una dintre cele mai respectate edituri din spațiul românesc. Cînd v-ați dat seama că editura nu mai este doar un proiect personal, ci o instituție culturală în sine?  

Ea este un proiect personal. Sigur că e un proiect personal. Pur și simplu oricine poate să aibă succes în momentul în care respectă un sistem de valori. Eu nu am cedat sau Editura Cartier nu a făcut cedări în cadrul selecției valorilor pe care noi le-am publicat. Poate asta este explicația. Sistemul de valori. Nu e nimic eroic, e foarte simplu. Ai un sistem de valori bazat pe cunoștințe și pe lecturi precedente și atunci îl respecți.  

Se spune că un editor bun vede potențial acolo unde alții nu văd nimic. Care a fost prima carte publicată de Cartier care v-a convins că aveți „ochi de editor”?  

La început, cînd ești o editură nouă, nu vine nimeni cu manuscrisul la tine. Noi am scos cartea Frumoasa lumii, de Mihai Eminescu, carte pentru copii, care era cartea copilăriei mele. A doua carte i-am propus-o lui Nicolae Popa – Lunaticii nopții scitice, o carte de poezii. Nicolae venea după o pauză de 12 ani. Nu mai scosese nici o carte de poezii și cartea lui a luat premiul Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. După aceea am mers în continuare la același nivel de texte.  

Ce trebuie să aibă o carte ca să fie acceptată la Cartier?  

În primul rînd trebuie să facă parte din colecțiile pe care noi le avem, adică nu putem lua un manuscris în afara colecțiilor. Este foarte greu să vinzi o carte în afara colecțiilor. Doi – sistemul de valori. Autorii care trimit manuscrise trebuie să aibă răbdare, fiindcă primim foarte multe manuscrise. Manuscrisele sînt citite de echipa redacțională. Noi nu sîntem foarte mulți, sîntem cinci oameni, respectiv nu putem citi repede, fiindcă, în afară de manuscrisele pe care le primim, trebuie să facem și munca cotidiană de redactare. Acum, cînd avem multe manuscrise, nu reacționăm atît de repede cum reacționam cînd erau mai puține. Manuscrisele s-au înmulțit, mai ales după pandemie. Iar în perioada pandemiei primeam în fiecare zi cel puțin cîte trei-cinci manuscrise.  

„Eu cred că literatura română este bună de export”

Cum v-a schimbat activitatea pandemia sau războiul din regiune?  

Am început să lucrăm la distanță, efortul era mai mare, pentru că trebuia să duc manuscrisul la machetator. De la machetator să-l duc la redactor, după aia înapoi la machetator. La nivelul vînzărilor efortul a fost mai mare. Au scăzut vînzările, fiindcă în primele două luni, din martie pînă în iunie, librăriile au fost închise și vînzări, practic, nu au fost.  

Dar după aia lovitura cea mai mare a fost războiul, fiindcă a rupt lanțul logic. Cozile de la vamă. Noi facem export. Dacă înainte făceam export cu mașina noastră – de exemplu mașina pornea dimineața și seara era la depozitul din București -, în perioada războiului, marfa stătea cîte șapte-zece zile la vamă. Ne-am dezis de mașina personală și am început să facem export cu companiile de transport. Acum un export durează în jur de o săptămînă pînă ajunge la depozitul din București.  

Credeți că literatura poate schimba o societate sau doar o explică?  

Nu știu dacă poate schimba o societate, dar literatura e cea care rămîne, literatura e cea care oferă o speranță. O societate are nevoie de speranță. Dacă nu este speranță, nu este viitor. Spre deosebire de colegii mei, eu cred că literatura română este bună de export, fiindcă avem o literatură bogată, bine scrisă și nu-ți este rușine absolut deloc să concurezi cu literatura din altă țară.   

Care este responsabilitatea morală a unui editor într-o societate în formare?  

Responsabilitatea este a mea, personală. Eu trebuie să fiu împăcat, în primul rînd, cu propriul sistem de valori, fiindcă sistemul meu de valori nu coincide tot timpul cu sistemul de valori al societății.  

„Dacă nu vinzi cartea, înseamnă că nu ai viitor” 

Dumneavoastră sînteți nu doar editor, ci și scriitor. Ce v-a determinat să publicați seria Texte egoiste și Și-am să devin erou?  

Eu am debutat cu o carte, în baza unui concurs, în ’95, publicată la Editura Arc, cu reportaje făcute în Franța, în urma unui stagiu pe care l-am făcut în ’94, în presa de acolo. După aia, în 2012, Eugen Lungu, redactor-șef la Editura Arc, m-a sunat într-o zi. Lucram cu niște texte de-ale lui Ion Druță. Țin minte că era august, era cald, și Eugen mi-a spus: „Nu te chinui cu Druță și trimite textele tale pentru o carte”. I le-am trimis. Astea au fost texte care apăreau pe blogul meu. Textele de pe blog au apărut dintr-o dorință de normalitate și, iarăși, de a face public sistemul meu de valori, comparativ cu sistemul de valori care există în jurul meu. Ultima carte de pe blog, Și-am să devin erou, am zis că o public pentru istorie. E bine să public textele pe care le-am scris în primele zile cînd a fost invazia Rusiei în Ucraina. Fiindcă după război toți se dau eroi, dar în zilele critice depinde cum te comporți și dacă îți asumi responsabilitatea.  

Ați menționat că ați avut un stagiu în Franța. Care au fost deosebirile dintre presa din Republica Moldova și cea din Franța ? 

Eu am fost în 1994 în Franța. Atunci era complet altă situație, adică noi ieșeam dintr-o presă sovietică și propagandistică și, de fapt, facultatea de jurnalism era facultatea care crea cadre de propagandă. În Franța am încercat să lucrez la mai multe media. Am fost la „Le Canard enchaîné”, cea mai veche revistă satirică din Franța. Mi-a plăcut cel mai mult felul cum este făcută. Și felul cum s-a păstrat. Primul număr a apărut cred că în 1918, dar și-a păstrat stilistica, felul cum se scriu textele, chiar și pînă în 2025. După aia cred că am fost la „Télérama” (revistă franceză de cultură și televiziune, n.r.). Am fost la agenție de publicitate, la o publicație regională din Auxerre. Cam acestea ar fi. 

Ce vis editorial mai aveți pentru Cartier?  

Să reziste. Acum nu mai am visuri; pur și simplu să continuăm colecțiile pe care le avem. Să reușim să scoatem și să observăm manuscrisele bune, să reușim să vindem cărțile, fiindcă noi nu scoatem cărțile doar ca să fie, noi trebuie să le vindem. Contează foarte mult. Dacă nu vinzi cartea, înseamnă că nu ai viitor. O carte trebuie să aibă un preț rezonabil, să fie vîndută și să aducă profit și editorului, și autorului.  

În opinia dumneavoastră, în 2026 mai citește lumea cărți? 

În 2026 se citește la fel cum se citea și în 1995, cînd am început editura. Noi nu am avut  perioade extrem de bune. Poate anul 2008, care a fost cred că cel mai bun an editorial pe piața de carte românească. În ultimii patru ani, au apărut cîteva proiecte la nivel de stat importante pentru mine. E vorba de ,,Cartea deschisă”, de cluburile de lectură. Statul nu investește, aici investițiile nu sînt mari, fiindcă investiția în cultură este foarte mică. Cultura, în general, e despre orgolii mari, dar bani puțini.

Date biografice 

Gheorghe Erizanu este editor și scriitor din Republica Moldova, cunoscut pentru contribuția sa la promovarea literaturii române contemporane și pentru fondarea Editurii Cartier, în 1995, una dintre cele mai respectate edituri din spațiul românesc. De-a lungul carierei, a colaborat cu numeroase publicații din Republica Moldova și România și a fost redactor responsabil de cultură la mai multe ziare și reviste. Ca autor, a publicat volume precum Carte orange (1995), Miercuri cînd era joi (2012), Texte egoiste (2017) și Și-am să devin erou. Texte egoiste (2023). Este coordonator de proiecte editoriale, implicat în evenimente culturale importante din Chișinău.