PAULA ERIZANU: „În literatură simt că am mai multă libertate”

Este scriitoare și jurnalistă, cu un parcurs format între Republica Moldova și Marea Britanie. Textele ei pornesc din experiențe personale, dar se deschid mereu spre istorie, politică și memorie colectivă. Premiată și nominalizată la mai multe categorii de premii prestigioase, atît în România, cît și în Republica Moldova, pentru ultimul său volum, Aicea-i și raiul, și iadul, Paula Erizanu ne vorbește în acest interviu despre libertatea de a scrie, despre felul în care jurnalismul și literatura se influențează reciproc și despre nevoia de a spune poveștile oamenilor așa cum sînt, fără judecată.

Ați crescut într-un spațiu marcat de schimbări politice și sociale. Ce v-a influențat cel mai mult în formarea dumneavoastră ca viitoare scriitoare și jurnalistă?

Probabil că într-adevăr a fost important că m-am născut în Republica Moldova independentă și, de exemplu, cînd citeam Grădina de sticlă de Tatiana Țîbuleac, mă gîndeam că am crescut la fel ca ea, într-un bloc de la Botanica (sector al Chișinăului, n.r.), însă relațiile dintre limba română și limba rusă deja erau altele. Dacă în perioada ei rusa domina, atunci în perioada mea româna avea un statut cel puțin egal, dacă nu superior. Cred că a contat foarte mult și faptul că am putut să călătoresc cînd s-au deschis granițele și am avut acces la burse de studii și respectiv am petrecut 12 ani în Marea Britanie. Aceasta m-a marcat sigur, atît ca ziaristă, cît și ca scriitoare, la nivel de idei și la nivel de stil. Evident că și protestele din 2009 au fost direct o inspirație pentru prima carte.

Cum v-au influențat anii petrecuți studiind în Marea Britanie modul de a înțelege lumea și felul în care vă construiți vocea jurnalistică astăzi? 

Școala britanică este concentrată pe claritate, structură și pe context și toate astea sînt foarte importante pentru mine și ca cititoare, dar și ca autoare de materiale jurnalistice. Școala părinților mei, de exemplu – au studiat jurnalism la USM (Universitatea de Stat din Moldova, n.r.) în anii ’80 -, însemna că, din cauza cenzurii, ei puneau mai mult accent pe stil și încercau să ascundă, într-un fel, adevărul pe care doreau să îl spună în spatele stilului. Eu, formîndu-mă în libertate, nu am făcut lucrul ăsta și acum părinții mei recunosc aceeași tendință întorcîndu-se în Rusia de azi, unde cenzura este foarte mare. Crescînd în libertate, eu nu am fost nevoită să ascund ceea ce voiam să spun în spatele stilului, dimpotrivă, profesorii mei au insistat să fie cît mai clare argumentele pe care le scriam. Dacă era vorba de eseuri sau articole, atunci cînd făceam masterul în jurnalism, am avut de pierdut la capitolul stil, pentru că nu m-am concentrat atît de mult pe figuri de stil, dar în schimb cred că am avut de cîștigat la capitolul claritate. Mai este o marcă a jurnalismului anglo-saxon, aceea că lucrezi cu un redactor și atunci calitatea materialelor de multe ori crește, în timp ce în Republica Moldova, de exemplu, știu că în unele redacții chiar se simt rănite în orgoliu dacă munca lor este redactată de un editor.

Ce v-a determinat să combinați privirea jurnalistică cu sensibilitatea literară?

În literatură simt că am mai multă libertate. În jurnalism există niște tipare și în aceste tipare poți să te manifești mai mult sau mai puțin, în timp ce în literatură, dacă spargi tiparele, e cu atît mai bine.

Vi s-a întîmplat vreodată ca un subiect jurnalistic să se transforme într-o poveste literară sau invers?

Da, de exemplu romanul meu Ard pădurile, a pornit de la un eseu pe care l-am scris pentru publicația Aeon, despre Alexandra Kollontai și Inessa Armand, revoluționarele din perioada țaristă la sfîrșitul secolului IX – începutul secolului XX și apoi care au făcut parte din primul guvern al lui Vladimir Lenin. Și chiar prima carte Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o a fost inițial tot un articol, care a apărut pe prima pagină a „Observatorului Cultural”. Unul dintre procedeele pe care le-am învățat la facultate, de a spune o poveste de la persoana întîi în urma unui interviu, este o tehnică care stă la baza cărții mele Aicea-i și raiul, și iadul, pe care am scris-o acum. Am folosit tiparul respectiv, doar că l-am și modificat un pic literar, în sensul în care m-am inclus și pe mine ca personaj, nu în sensul de erou rău sau bun, ci în sensul că poți să distingi anumite caracteristici ale naratoarei prin ceea ce spun celelalte personaje despre ea.

Ați publicat în unele dintre cele mai importante publicații internaționale. Cum ați învățat să traduceți teme din spațiul moldovenesc pe înțelesul și interesul unui public global?

Atunci cînd scrii pentru publicul internațional e nevoie să sistematizezi informația pe care o deții și să o sintetizezi foarte mult, pentru că majoritatea oamenilor din lume nici măcar nu știu unde este Republica Moldova. Atunci pornești de la faptul că probabil publicul tău nu știe absolut nimic despre situația pe care o descrii și deseori trebuie să repeți aceleași lucruri: unde se află Republica Moldova, faptul că ea e independentă din 1991, faptul că a fost parte din Uniunea Sovietică, că e vecină cu România și Ucraina, faptul că războiul din Ucraina a început în 2022. Sînt date pe care nu le-ai include într-un articol pe care l-ai scrie pentru publicul din Republica Moldova, care știe deja toate lucrurile acestea. Tot ce contează mai mult pentru un public internațional nu sînt atît detaliile care nouă ni se par importante aici, inclusiv în felul în care analizăm și dăm note activității guvernamentale, ci vezi lucrurile cumva de mai sus, de la distanță mult mai mare.

„Este important ca persona să nu se simtă judecată, ci acceptată”

Ați spus într-un interviu că discuțiile structurate scot la iveală lucruri pe care nu le știam nici despre oamenii apropiați. Cum abordați un interviu astfel încît interlocutorul să își deschidă memoria şi să mărturisească lucruri personale?

Depinde de persoana cu care vorbesc. Dacă e vorba de cineva pe care-l cunosc și e destul de deschis, atunci am o abordare. Dacă e vorba de cineva pe care nu l-am cunoscut niciodată și care nu-i cunoscut nici publicului și față de care publicul ar putea să aibă anumite prejudecăți, atunci discuția are loc altfel. Cred că ține și de atitudinile noastre personale cum facem să se simtă oamenii din jur cu care interacționăm, cum îi facem să aibă încredere în noi și să se deschidă. Dacă e vorba de un interviu personal, nu de un interviu cu un om politic căruia îi ceri raportul pe activitate, atunci bineînțeles nu ajută dacă tu îl judeci, fiind un om a cărui poveste vrei să o afli. Este important ca persoana să nu se simtă judecată, ci acceptată, să simtă curiozitatea ta inocentă, să nu simtă că tu vrei să afli ceva senzațional, ci că ai o curiozitate genuină față de experiența acestui om. Pe unii oameni nici nu trebuie să-i forțezi prea mult, pentru că le pui prima întrebare și ei se desfășoară și tu poți doar să direcționezi discuția într-o parte sau în alta, ca să vorbiți despre ceea ce te interesează pe tine. Din alți oameni e mai greu să scoți lucruri cu care se simt confortabil să le împărtășească.

Cred că pe oricine ajută să vadă că tu te-ai pregătit și te-ai gîndit la discuția voastră sau că ai citit interviuri cu aceste persoane și ți-ai modelat întrebările în baza răspunsurilor lor. Dacă sînt artiști sau autori, poți crea o conexiune mai puternică cu ei atunci cînd văd că le-ai citit cărțile sau le-ai văzut spectacolele și le-ai trecut prin filtrul tău personal. Dacă e o celebritate, trebuie să faci o cercetare foarte bună, ca să vii cu întrebări diferite, să te gîndești cum poți să-l scoți în altă lumină decît cea în care a fost pus deja.

De exemplu, mie îmi plac interviurile sau articolele în care pornești de la o fotografie din viața intervievatului sau mai multe fotografii care îl fac să-și amintească povești pe care nu le-ar spune. Sau structura aceasta de interviu care se axează pe muzica care i-a influențat sau cărți care i-au format, filme care au fost importante pentru ei, personalități, oameni care i-au marcat. Există o emisiune la BBC, una dintre cele mai îndelungate, „Desert Island Discs”, care are formatul acesta. Fiecare oaspete își alege opt piese pe care ar vrea să le pună pe un CD în momentul în care ar fi izolat pe o insulă pustie, iar interviul care decurge aproximativ o oră este întrerupt de fragmente din aceste piese, prin intermediul cărora adesea acesta își povestește viața poate altfel decît și-ar spune-o dacă ar fi doar întrebări și răspunsuri, nu și muzica care aduce emoție.

 „Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o” este o carte legată de un moment intens trăit de generația dumneavoastră. Ce înseamnă astǎzi pentru dvs. acele proteste și felul în care ați scris despre ele?

Cred că astăzi le văd mai mult ca proteste decît ca pe o Revoluție; nu cred că s-a schimbat foarte mult felul în care le vedeam atunci versus cum le văd acum. A existat acea mulțime care era nu doar din generația mea, erau oameni care au ieșit cu aceleași gînduri, că noi vrem o țară democratică, cu stat de drept. Atunci noi trăiam într-un soi de dictatură a partidului comunist, presa liberă nu mai era liberă, au avut loc și grevele foamei, de exemplu la Antena C sau la Moldova 1. Părinții mei fiind prieteni cu mulți ziariști, îmi aduc aminte că mergeam cu ei să le aducem apă și casete video la Antena C. Oamenii care au ieșit atunci, în 2009, în Piața Marii Adunări Naționale își doreau o altă guvernare și un viitor european. În același timp, au fost tot felul de alte grupuri de interese cu scenariile lor, care au vrut să folosească și să deturneze acele proteste pașnice în niște manifestări violente. Pînă la urmă, dacă rămînea partidul comuniștilor la putere încăpatru sau  opt ani, probabil noi ajungeam să semănăm un pic mai mult cu Belarus sau Rusia. Faptul că au existat acele proteste cred că într-o anumită măsură ne-a consolidat democrația.

Considerați că în literatura română și literatura de peste Prut, există încă un dezechilibru de vizibilitate între autori?

Nu cred. De exemplu, Tatiana Țîbuleac este una dintre cele mai vizibile autoare române, a fost cea mai vîndută autoare română în librăriile din România anul trecut, chiar dacă cartea ei a apărut abia în septembrie. Cred că există o inegalitate între autori, dar ea nu ține neapărat de hotare, ține mai degrabă și de norocul fiecărei cărți, de natura fiecărui autor. Sînt autori mai extroverți, mai capabili să gestioneze viața publică a unei cărți și autori mai introvertiți, care nu sînt atît de deschiși către public, sînt cărți care emoționează mai multă lume și altele care sînt menite pentru un grup mai restrîns.

„Este loc pentru tot felul de voci”

Cum vedeți evoluția literaturii din Republica Moldova în ultimul deceniu? S-a schimbat ceva în curajul și viziunea autorilor?

Cred că e foarte variat felul în care scrie generația mea și generația mai tînără, fiecare autor are propriile interese și o înclinare către un stil sau altul. De exemplu, mă gîndesc la Valentina Șcerbani sau Alex Bordeanu care sînt pasionați de Llosa, de autori latino-americani și influența lor se vede și în scrierea lor, care e mai surrealistă. Mă gîndesc, pe de altă parte, la Emanuela Iurkin, care este mai ancorată într-o proză mai minimalistă, mai autentică, mai personală. De asemenea, Ion Buzu, care este un poet profund marcat de Dan Sociu și cred că și de Charles Bukowski, a cărui poezie nu seamănă deloc cu cea a Anei Donțu, poetă și prozatoare născută în Republica Moldova care locuiește acum în Sibiu. Deci este loc pentru tot felul de voci.

Cum resimțiți diferența dintre cum este percepută literatura moldovenească în spațiul internațional și cum este înțeleasă acasă?

E destul de complicat pentru mine să folosesc termenul de literatură moldovenească pentru că el are rezonanțe sovietice. Eu folosesc termenul de literatură română din Republica Moldova. Adesea, cînd mergi la evenimente peste hotarele țării, este un interes mai mare față de valențele politice ale unei cărți decît pentru cele poate mai personale. De exemplu, ești pus într-o căsuță sau alta de organizatorii evenimentelor sau de editori dacă autorul este european sau ești pus în căsuța de autoare și atunci apar întrebări care țin de gen; fiecare căsuță trezește noi valențe ale textului. Norocul meu este că am oricum interese politice destul de clare și atunci pot să am același discurs și peste hotarele țării, și acasă.

 Pentru un scriitor din Republica Moldova ce înseamnă „acasă”?

Pentru fiecare scriitor înseamnă diferite lucruri. Ceea ce simt eu e că mi-am lăsat niște rădăcini și în Londra și mă simt în anumite feluri acasă aici și în alte feluri nu mă simt acasă aici. Și reciproc e valabilă și pentru Marea Britanie. Sînt unele lucruri care îmi sînt foarte apropiate acolo, dar și alte lucruri care mă distanțează.

Noul volum ,,Aicea-i și raiul, și iadul” este un proiect de mare amploare, construit din mărturii. Care a fost povestea care v-a rămas în minte?

Îmi este greu să răspund la întrebarea aceasta. Am ținut la fiecare mărturie din carte și tocmai de asta și-a găsit loc în volum. Mărturiile sînt foarte diferite, mărturii care arată al Doilea Război Mondial din diferite perspective. De exemplu, perspectiva evreiască, a supraviețuitorului Holocaustului, pentru care Armata Roșie a fost eliberatoare. De asemenea, perspectiva românilor moldoveni care au fost obligați să lupte de partea sovieticilor sau de partea României, în dependență de cum cădea frontul. Perspectiva oamenilor, familiilor destrămate de acest război, de partea noului hotar, la fel perspectivele asupra tranziției asupra anilor ’80-’90 și anii 2000, care variază de la cei care și-au asumat un rol în mișcarea de eliberare națională versus cei care i-au văzut și umbrele. Spiritul cărții este unul care nu vrea să excludă sau să pună pe primul loc o singură narațiune. Dimpotrivă, vrea să includă polifonia și diversitatea noastră naturală.

De ce credeți că, uneori, poveștile personale pot spune mai mult decît statistici, studii sau arhive oficiale?

Eu cred că și una și alta contează, doar că eu am ales să vorbesc prin mărturii, pentru că mi se pare că asta poate să emoționeze un număr mai mare de oameni și să deschidă niște discuții, să creeze mai multă empatie decît o pot face statisticile.

„Violența anilor ’90 din Soroca sau Bălți a fost îngrozitoare”

În procesul de documentare ați descoperit momente ale istoriei moldovenești despre care nu se vorbește deloc în spațiul public?

Da, sînt multe episoade despre care nu prea se vorbește. De exemplu, nu se vorbește despre Pogromul din 1903-1904, deși atunci cînd s-a întîmplat s-a vorbit la nivel internațional, e unul dintre cele mai mediatizate evenimente istorice din zona noastră despre care știau prieteni de-ai mei din Marea Britanie, în special cei din comunitatea evreiască, dar despre care la noi nu prea se știe. Am vorbit și despre abuzurile pe care le-au suferit moldovenii cînd au mers la muncă ilegal peste hotare, în Rusia sau în Italia, în acei primi ani de migrație, despre care, la fel, s-a vorbit o singură dată.

Îmi amintesc că în adolescență mă duceam la piesa Oameni ai nimănui a lui Dumitru Crudu, la Teatrul „Ionescu” (Teatrul „Eugen Ionesco” din Chișinău, n.r.), care era despre drumul pe care îl făceau moldovenii spre Italia. Sau îmi amintesc de romanul Acolo unde sînt rîuri de miere și lapte, de Vladimir Lorcenkov, tot despre emigrația moldovenilor. Dar, iată, despre abuzurile pe care le-au trăit moldovenii în Rusia nu prea s-a discutat, deși ele i-au marcat pe oamenii noștri mult și poate ar merita să vorbim mai mult despre experiențele astea, inclusiv pentru ca să fim mai imuni la propagandă.

La fel nu prea se discută în spațiul public și despre cei care eu emigrat în Vest. De exemplu, o eroină a cărții a avut în adolescență o experiență de emigrare în America, unde povestește despre straturi ale societății americane despre care noi nu prea vorbim. Sau un alt episod despre experiența persoanelor din comunitatea queer în Republica Moldova, în spațiile astea tradiționale, de aceea am ținut cont să introduc două perspective în zona aceasta. Poveștile lor sînt importante și prin modul despre care vorbim despre anii ’90. Violența anilor ’90 din Soroca sau Bălți a fost îngrozitoare. Acesta e capitolul care șochează cea mai multă lume, pentru că noi auzeam zvonuri, dar nu am stat să ascultăm povești, mărturii ale oamenilor care au trecut prin acea violență.

Ați colaborat cu instituții media precum BBC, dar cu și alte platforme internaționale. Pentru care companie sau publicație v-ar plăcea să scrieți pentru a explora unghiuri noi în cariera dumneavoastră?

Eu continui colaborarea cu majoritatea publicațiilor pentru care am scris. De cînd a început războiul, marea invazie a Rusiei în Ucraina, m-am concentrat mai mult pe politică și în ultimul an am revenit și la interesele mele culturale. Am scris pentru Scena9 despre Festivalul de Teatru de la Sibiu și am simțit cumva o căldură, că m-am întors, într-un fel, acasă, încă într-o casă în care mă simt bine. Și cred că mi-ar plăcea să continui și în zona asta culturală mai mult, după ce am făcut o pauză, și mi-ar plăcea să fac mai multe interviuri de genul celor pe care le-am făcut pentru carte și pentru proiectul care e acuma la TV8. Aș vrea să fac acest gen de interviuri și la nivel internațional, nu doar local. „The New York Review of Books” și „The New Yorker” cred că ar fi publicațiile noi pentru care aș vrea să scriu. Am citit mult timp „The New Yorker”, acum sînt abonată la „The New York Review of Books”, îmi plac mult reportajele lor și mi-ar plăcea să scriu ceva similar.

Date biografice

Paula Erizanu (n.1992, Chișinău, Republica Moldova) este scriitoare și jurnalistă. A studiat istorie, literatură și istoria artei la New College of the Humanities din Londra și jurnalism la City University London.

A publicat romane, volume de poezie și lucrări de istorie orală, printre care Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o, inspirată de protestele din 2009, Ard pădurile, un roman istoric apreciat cu premiul Tînărul scriitor al anului 2021, și Aicea-i și raiul, și iadul, volum construit din mărturii. A colaborat cu instituții media internaționale de prestigiu, precum BBC, „The Guardian”, „Financial Times”, London Review of Books și Aeon.

***

Sursă cover foto: facebook.com/paula.erizanu