VAL BUTNARU: „Deportările sînt Holocaustul nostru”

Este o personalitate marcantă în domeniul jurnalismului în Republica Moldova. Absolvent al Facultății de Ziaristică a Universității de Stat din Moldova, și-a început cariera în presa scrisă în anii `80, remarcîndu-se ca reporter, analist politic și publicist. După 1990, a fondat hebdomadarul independent „Jurnal de Chișinău”, care a fost recunoscut de către forurile mass-media din Republica Moldova drept cel mai reușit debut în presa periodică din țară. Ulterior, în anii 2000, a fondat trustul „Jurnal Trust Media”, din care face parte și postul de televiziune Jurnal TV. Val Butnaru s-a remarcat și ca dramaturg și scriitor, fiind autor a peste 20 de piese de teatru – care au fost puse în scenă, atît în Republica Moldova, cît și în România, și a peste zece cărți, în care abordează teme istorico-sociale din trecutul basarabenilor, precum foametea și deportările. În acest interviu ne-a împărtășit momente-cheie din viața sa și ne-a vorbit despre jurnalism, dramaturgie și literatură. Un dialog plăcut și profund, pe alocuri melancolic.

Pentru început, haideți să ne întoarcem în copilărie. Ce fel de copil erați?

În general, cînd vorbim despre copilărie, adăugăm în discursul nostru tot felul de note luminoase. Un scriitor, în special, încearcă să vadă propria copilărie prin prisma unor cărți cunoscute, scrise de alții, gen Huckleberry Finn și Tom Sawyer. Poate Ion Creangă – Amintiri din copilărie. În general, copilăria este văzută mai mult prin prisma ștrengăriilor care se fac: Nicu răsturna cocioaba Irinucăi, Tom Sawyer și Huckleberry Finn se porneau în călătorii pe Mississippi sau pe Missouri. Eu nu cred că am avut parte de asemenea aventuri, crescînd la o periferie de Chișinău, în Muncești, unde era o lume aparte. Nu era nici oraș, nici sat. Era cumva un univers rupt de lumea mare, iar acolo creșteam noi, niște copii uitați de civilizație și de sistemele clasice sociale. Dar am fost, cred că, un copil ca mulți alții. În primul rînd, am avut parte de părinți riguroși, de un tată care știa să mă pună să învăț, să citesc – fapt care mi-a ajutat foarte mult în viață. Lecturile, pentru mine, au însemnat mult, mai ales într-o lume, precum spuneam eu, a Munceștilor, a unei mahalale uitate de Dumnezeu. Lectura era ca un far călăuzitor.

Cine sau ce v-a trezit interesul pentru scris?

Am făcut Școala Nr. 32, aflată într-un capăt de Chișinău, dar profesorii care erau acolo s-au dovedit a fi cu talent. Cred că eram în clasa a patra și învățătoarea ne-a dat o temă, o expunere, de fapt – să scriem despre pustiul Karakum. Era vorba de un text cît se poate de tehnic: suprafață, kilometri pătrați, latitudine, longitudine, nisipuri, vegetație și tot ce ține de descrierea unui text de manual. Eu am scris cu totul altceva. Am scris o poveste. Tatăl meu era șofer de cursă lungă și am descris o poveste despre cum vine tatăl meu, într-o dimineață, mă trezește și-mi spune: „Hai să mergem, că avem o călătorie în doi”. Și îl întreb: „Unde mergem?”. La care îmi răspunde: „Păi, mergem în pustiul Karakum!”. Apoi m-am urcat alături de el în cabină și ne-am pornit. În felul acesta, descriind călătoria noastră, am introdus tot felul de date tehnice: am mers 200 de kilometri azi, de exemplu, am văzut că acolo creștea un arbust. Și asta a impresionat-o foarte mult pe învățătoarea mea, care mi-a și declarat: „Măi, tu ai să devii scriitor!”. 

Cred și acum că destinul nostru este determinat, în fond, uneori, de o vorbă spusă în treacăt, de o privire aruncată pe furiș sau de o decizie luată pe negîndite.

„Peste tot în lume oamenii din presa scrisă sînt jurnaliști adevărați”

Dvs. sînteți fondatorul primului holding media privat din Republica Moldova (2000) și al unuia dintre primele ziare independente din țară. În ce măsură au putut schimba societatea moldovenească postul de televiziune Jurnal TV și săptămînalul „Jurnalul de Chișinău”?

Un coleg de-al nostru, Nicolae Negru, avusese o deplasare. Plecase într-o țară din Europa de Nord cred că. La aterizare l-a întîmpinat un ziarist din presa locală. Și îl întreabă: „Tu unde lucrezi?”. Și el îi răspunde: „Lucrez la ziarul «Jurnalul de Chișinău»”. La care acela se oprește și spune: „Aaa, deci tu ești un real journalist”.

Peste tot în lume oamenii din presa scrisă sînt jurnaliști adevărați. Cei din televiziune sînt marcați de graba pe care le-o dictează preocuparea. Sînt marcați și de superficial, care îi erodează și pe dinafară, și pe dinăuntru. Presa scrisă a fost, nu știu dacă mai este, un lucru important. Presa scrisă înseamnă, în primul rînd, din partea jurnalistului, o altă abordare a meseriei: scrisul înseamnă conștientizare, vorbitul înseamnă relatare, aici stă diferența. Apoi, cititorul, la rîndul lui, era și el un om cît se poate de profund. El trebuia să asimileze ce citește, să conștientizeze toată informația și să tragă concluziile. La televizor, privitorul deodată are concluziile servite. El sare peste multe etape.

Presa scrisă cred că a fost prima care a contribuit la mari schimbări. Televiziunea are avantajele ei – e mult mai rapidă, reacționează prompt, este instantanee. Eu cred că Jurnalul (referindu-se la postul de televiziune Jurnal TV), în cîteva momente importante din istoria recentă a Republicii Moldova, și-a avut rolul greu de neglijat. În primul rînd, cînd ne-am confruntat cu toții cu fenomenul statului capturat, Jurnal TV și-a asumat această sarcină ingrată de luptă cu regimul Plahotniuc. Bineînțeles că o televiziune, orice unitate mass-media nu asta trebuie să facă. Nu are de ce să se angajeze în lupte politice.

Trebuie să fie imparțială?

Ar trebui, numai că noi trăim într-o lume parțială. Imparțialitatea are avantajele și dezavantajele ei. Pe timpuri, țin minte, o televiziune de aici, din Chișinău, nu-i spun numele, își instruia reporterii să fie extrem de imparțiali. Îți dau un exemplu: pe 28 iunie ieșeau în stradă și făceau vox-uri, întrebînd: „Cum credeți, 28 iunie 1940 pentru Republica Moldova a fost eliberare sau ocupație?”. Cînd reportajul era pus pe post, răsunau reportaje de felul acesta: „Am ieșit în stradă. Am vorbit cu oamenii. Unii ne-au spus că a fost eliberare, alții ne-au spus că a fost ocupație”. Tu înțelegi? Există ori ocupare, ori eliberare. Nu pot fi concomitent ambele. Nu poți elibera un popor și totodată ocupîndu-l.

Această goană după pretinsa echidistanță ne joacă feste deseori. În perioada statului ocupat de Plahotniuc, foarte mulți colegi pe care i-am avut pe parcursul anilor spuneau: „Dom’le, dar nu-i corect. Trebuie, totuși, să fim imparțiali, trebuie să fim echidistanți”. Eu le zic: „Cu un mafiot nu poți să fii imparțial. Nu poți să fii echidistant cu răul!” Răul, prin definiție, trebuie stîrpit! Fiindcă acesta este sensul existenței noastre pe Pămînt. Altfel, degeaba trăim, degeaba luptăm. Spuneam la un moment dat că e greu să joci fotbal cînd echipa adversă iese pe teren cu topoarele. Ori joci fotbal, ori dai cu toporul în cap. Poate la Dostoievski mergea povestea cu toporul, dar aici, la noi, trebuie să faci ceva! Trebuie să-ți aperi casa, familia.

Cel puțin Jurnalul a schimbat (referindu-se la schimbarea societății moldovenești), fiindcă am putut să spunem adevărul așa cum îl vedeam noi și cum îl vedem și acum. Este foarte greu să vorbim despre adevăr într-o epocă prin care trecem acum, care se numește post-adevăr.

Noi avem o rețea de pizzerii foarte renumită. A făcut-o un băiat care și-a făcut studiile în America, s-a întors aici și a avut succes – o rețea extraordinară. Și cînd era toată banda aceasta – Voronin, Plahotniuc, acum îmi scapă cine dintre ei, dar nu contează numele -, au venit și i-au spus: „Uite, dragă, noi am hotărît că 50% din afacerea ta va fi a noastră, dar noi nu-ți luăm afacerea. Îți lăsăm 50% și te lăsăm manager general”. Fiindcă el era priceput. Cum tratăm acest fenomen? E de bine sau e de rău? „E de bine”, vor spune unii, că „putea să-i dea cu toporul în cap”. Altul spune: „Stai oleacă, dar nu-i normal! Era afacerea lui. I-a furat afacerea”. Iată epoca post-adevărului. Cu asta cred că trebuie să luptăm acum.

Dar ziarul „Jurnalul de Chișinău”, mai ales că acum mult timp a fost și în format fizic, cum credeți, a schimbat opinia publică?

În general, din experiența mea de lucru nu doar la ziar, dar și la televiziune, oamenii preferă lecturi facile, din păcate. Asta se observă în romane. Romanele scrise într-o manieră directă, liniară se spune, deci cap-coadă, cu subiect foarte clar, cu suspans, gen thriller, se citesc foarte mult. Sînt bestseller-uri. Dar romanele care sînt scrise pentru a propulsa cumva literatura pe alte drumuri sînt mai greu, mai anevoios asimilate. De la un Joyce pînă la un Proust mai puțini cititori decît la Stephen King. Asta se întîmpla și cu ziarele. La un moment dat, ziarelor de felul acesta li s-a spus presă de calitate. „Jurnal de Chișinău” era presă de calitate. Chiar dacă unele publicații de bulevard, de scandaluri aveau tiraje mai mari, „Jurnalul de Chișinău”mereu a avut în jur de 50.000 de abonați, ceea ce este o cifră absolut uimitoare pentru Republica Moldova. Eu cred că am avut un nucleu de cititori foarte serioși și acest nucleu a difuzat energia și cunoștințele pe care le avea, le acumula în urma lecturilor, inclusiv a ziarului. În felul acesta, multe dintre tezele pe care le promovam noi erau preluate. De aici trag concluzia că și ziarul și-a avut impactul.

„Dacă nu ai lecturi, nu cred că poți să ai discernămînt în alegerea unor informații corecte”

Care este diferența dintre presa făcută la începuturile carierei dvs. de jurnalist (1979) și presa făcută astăzi?

E o diferență enormă. Pînă în anii ’90, era regimul sovietic. Practic, trebuia să scrii cumva apelînd la un limbaj esopic, băgînd „șopîrle” în text; unde scriai una se subînțelegea alta. Era o muncă sisifică totuși. După `90, cînd totul se permitea deja, în presa noastră era un fel de haiducie. Fiecare scria ce voia, nu existau reguli, puteai să afirmi orice bazaconii. A trebuit să treacă timp ca să-nțelegem că avem anumite responsabilități, căci nu poți afirma orice, trebuie să ai probe.

Sigur că presa de astăzi nu mai face lucruri de acest fel. Este responsabilă. Este mult mai meseriașă, profundă. Dar eu privesc cu mare îngrijorare la ce se întîmplă în presa de astăzi, fiindcă momentul de haiducie mi se pare că se reîntoarce. Mă refer la tot felul de bloguri și platforme, stream-uri și toate spațiile în care oricine spune ce-i trăsnește prin cap. Orice postare devine știre. Și orice postare poate fi rodul imaginației. Dacă continuăm tot așa, s-ar putea să ne trezim cu lucruri foarte grave pentru sănătatea mintală, pentru sănătatea socială a unui popor sau a omenirii.

Că tot vorbim despre dezinformare și diferite platforme pe care se găsesc informații deseori eronate, cum apreciați discernămîntul mediatic al cetățenilor Republicii Moldova?

Nu știu cum apreciez discernămîntul mediatic, nu știu. Însă știu cum să apeciez discernămîntul mediatic al lui Trump, de exemplu. Am ajuns să vedem un lucru la care nu credeam să ajungem niciodată, și anume că actuala administrație de la Washington a declarat că nu va acorda vize celor care se ocupă, de exemplu, de fact-checking. Deci, dacă tu ai lucrat într-o instituție care verifica informațiile, bazaconiile sau pledai pentru libertățile civile, tu nu mai ai dreptul să intri în Statele Unite. Iată acest lucru poate fi foarte clar taxat și catalogat drept o enormitate, ca să mă exprim într-un limbaj diplomatic.

În rest, cetățeanul simplu are parte de un tratament mediatic nemilos uneori, dar depinde de el cît de bine este instruit, cît de bine se orientează. Dar cum să se orienteze? Eu am avut și am și rămîn la convingerea că un om trebuie să citească zilnic literatură artistică, fiindcă ficțiunea îl ajută pe om să gîndească. Dacă nu ai lecturi, nu cred că poți să ai discernămînt în alegerea unor informații corecte. Nu ai cum, fiindcă nu ai exercițiu, compasiune cel puțin, exercițiul coabitării cu anumite personaje decupate sau nedecupate din viața ta.

Și credeți că cetățenii Republicii Moldova sînt în stare să distingă o informație adevărată de una falsă? O știre adevărată de una falsă?

Ei sînt în stare exact în măsura în care sînt în stare s-o facă cetățenii altor țări. Nu cred că există diferențe majore. Oriunde în lume există majoritatea care îl citește pe Stephen King și minoritatea care îl citește pe Joyce. Peste tot în lume sînt oameni mulți, poate cei mai mulți, care văd ceva pe TikTok și iau drept monedă curată și sînt minoritatea care se revoltă cînd vede aceste prostii, aceste neadevăruri, aceste falsuri. Și încearcă singuri să găsească adevărul, dacă vrei. Deci noi nu sîntem cu nimic mai buni sau mai răi. Din păcate, este un fenomen general uman, universal. Aici este o problemă de gîndit.

„Nu e bine cînd un ziarist domină, în interiorul aceluiași corp, un scriitor”

Care considerați că este relația dintre literatură și jurnalism?

Pe de o parte nu este nicio legătură, decît faptul că ambele meserii au un numitor comun – cuvîntul, cuvîntul scris; dar și este o legătură foarte strînsă. De obicei, Matei Vișniec este întrebat despre așa ceva și el răspunde cumva invaziv, dacă vrei. El spune că în el există două persoane: ziaristul și scriitorul, care se completează, se ajută reciproc. Eu cred că nu este chiar așa, poate chiar nu este deloc, și nici n-ar fi bine să fie două persoane împreună. Pe de altă parte, pot fi contrazis chiar în clipa asta de exemple celebre – nu doar Matei Vișniec, Hemingway, iată un exemplu de scriitor care a făcut jurnalism, a fost la război, a participat la luptele cu tauri, s-a dus și a pescuit în condițiile cele mai neverosimile și a scris romane în urma acestor experiențe jurnalistice. Pentru mine este greu de lămurit pînă la capăt povestea asta, dar, recunosc, este o legătură (referindu-se la relația dintre literatură și jurnalism). Experiența mea de ziarist m-a ajutat în multe momente pentru a definitiva în romanele mele anumite episoade mai puțin, poate, cunoscute publicului larg.

Dar de ce n-ar fi bine să existe „două persoane”, respectiv ziaristul și scriitorul, într-una singură?

În primul rînd, ziaristul se află mereu sub imperiul grabei; există un deadline, el trebuie să prezinte materialele, el nu lucrează la frază. Poate nici nu este misiunea lui să aibă o frază proustiană. Nici nu trebuie să aibă o frază proustiană în reportajele lui, căci nimeni nu l-ar citi. Fraza trebuie să fie simplă, pe înțelesul tuturor. Cum spunea un manual de pe timpuri: „Trebuie să scrii astfel încît să te înțeleagă și lăptăreasa din Kansas”. Cred că este adevărat, fiindcă tu nu scrii În căutarea timpului pierdut, tu scrii ce s-a întîmplat aseară la colț de stradă. Și această grabă afectează stilul scrisului, stilistica scrisului, ceea ce este aproape o crimă în beletristică. Într-un roman nu poți să-ți permiți să scrii în stil publicistic. Într-un roman, descriind lumea interioară a unui om, trebuie să găsești cuvinte care se află ascunse adînc. Trebuie să „periezi” foarte mult, trebuie să aduci fraza la o eleganță, la o prospețime. Trebuie să găsești cuvintele „care exprimă adevărul”, vorba aceea. Iată de ce, sub aspectul acesta, nu e bine cînd un ziarist domină, în interiorul aceluiași corp, un scriitor.

Cum reușeați să îmbinați cariera de scriitor și dramaturg cu cea de jurnalist?

Eu n-am reușit prea bine lucrul acesta. Eu am scris atîta timp cît am făcut dramaturgia. Am scris doar atunci cînd aveam timp liber și atunci cînd aveam așa-zisa „inspirație”. A trebuit să treacă mulți ani ca să înțeleg că literatura nu acceptă, nu suportă diletantismul. Dacă faci literatură, trebuie s-o abordezi la modul serios. Haruki Murakami are o carte care se numește Meseria de romancier,  în care are o teză cu care sînt de acord și anume: odată ce ai ales să fii scriitor, trebuie să rămîi scriitor în fiecare zi a vieții tale. El apelează la un exemplu foarte sugestiv: „Imaginați-vă că literatura este asemenea unui ring de dans. Oricine poate să intre în ring și să danseze un dans, chiar și două, uneori și trei dansuri. Dar numai cel care rămîne în ring pînă la sfîrșitul vieții este scriitor”. Fiindcă e o meserie. Așa cum jurnalismul este o meserie, și meseria de scriitor este o meserie. Trebuie zilnic să scrii cîteva ore. Nu contează dispoziția, nu contează starea sănătății, pur și simplu trebuie să scrii. În prima parte a vieții mele de scriitor n-am făcut asta. Am avut o atitudine criminală în raport cu scrisul, cu literatura.

În ce sens criminală?

Fiindcă nu scriam – asta este cea mai mare crimă. Da, eu justificam că eram mereu ocupat cu ziarul, aveam foarte multe preocupări și foarte multe sarcini, dar literaturii nu-i pasă de asta. Așa că, mult mai tîrziu, cînd am trecut la romane, nici atunci nu deodată, am înțeles care este vocația de scriitor. Între primul meu roman, care se numește Cartea nomazilor din B, și următorul au trecut șase ani. Șase ani eu n-am scris nicio pagină! Dar cînd am scris al doilea roman mi-am dat seama că ori scriu în continuare în fiecare zi, ori următorul roman va apărea peste opt ani sau deloc. Asta a fost salvarea mea. În fiecare an am scos cîte un roman, iar în 11 ani am scos 11 romane.

„Orice scriitor se gîndește la istoria propriului popor”

Printre subiectele pe care le abordați în cărțile dvs. sînt și cele istorico-sociale, din trecutul basarabenilor, referitoare atît la perioada URSS (Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, n.r.), cît și la perioada Imperiului Rus. De ce ați ales să scrieți despre istoria noastră, a moldovenilor?

În primul rînd, orice scriitor se gîndește la istoria propriului popor. Eu, într-adevăr, au mai spus-o și alții, sînt obsedat de trecutul nostru și cred că e corect să fie așa. Scriu mult despre foamete, despre deportări în special. Dar cum să nu faci asta? Am auzit chiar niște reproșuri: „Dom’le, dar ăsta cît are să mai scrie despre deportări?” Eu n-am auzit pe nimeni să reproșeze vreunui scriitor că se referă întruna la Holocaust. Deportările sînt Holocaustul nostru. Și atunci, dacă există lege în lume care pedepsește autorii atitudinilor negaționiste în raport cu Holocaustul, de ce să nu avem noi o lege în care să-i pedepsim pe cei care ne-au trimis părinții și bunicii în Siberia, cei care au distrus și au destrămat familii, care au decapitat intelectualitatea noastră? E o crimă mare împotriva umanității. Problemele acestea cum să nu te miște? Cum să nu scrii despre ele? Noi am avut vreo 60 de ani sub regimul comunist sovietic care a deznaționalizat în mare parte populația de aici. Cum să nu te referi la ea? Am scris recent un roman, se numește Insomnia, despre perioada țaristă, care a fost la fel de cruntă și nedreaptă în raport cu populația băștinașă, exact ca și cea comunistă. Țarismul, de fapt, a fost comunism avant la lettre. Ei au experimentat primele metode de deznaționalizare, de deportare în Siberia, de decapitare a intelectualității. Comuniștii doar au continuat, poate într-o formă mai diabolică. Nu poți să te consideri cetățean responsabil fără să reflectezi întruna asupra acestor momente dramatice din istoria poporului.

Ce credeți că pierde un tînăr cititor care preferă literatura străină în detrimentul celei române?

Cred că e o miză falsă să alegi după nume notorii din literatura mondială, ignorînd-o pe cea națională. Este o miză falsă, fiindcă denotă o necunoaștere crasă a literaturii și, cumva, și snobismul poate fi o cauză. Literatura nu cunoaște geografie, nu cunoaște hotare. Scrisul este universal. Poveștile sînt universale. Important e să nu ai o atitudine preconcepută și să citești tot ce-ți pică. De bună calitate să fie literatura! Asta este condiția.

De-a lungul carierei dvs., ați primit numeroase premii în publicistică, literatură, inclusiv și în dramaturgie. De cînd a pornit această pasiune pentru teatru?

Ca orice om normal, uram teatrul. Cel puțin dramaturgia, fiindcă nu-mi puteam imagina ca un om zdravăn la cap să citească niște replici care n-au, în aparență, nicio legătură. Foarte puțină lume citește dramaturgie. Este foarte grea, fiindcă e o literatură specifică, e gîndită pentru a fi pusă în scenă. Cum spuneam, deseori destinul nostru depinde de lucruri insignifiante, neimportante la prima vedere. Asta s-a întîmplat cu relația mea cu teatrul, cu dramaturgia.

Eram student, la sfîrșit de an, cred că era anul trei. Eram la o bere cu un coleg și, din una în alta, am ajuns să vorbim despre dramaturgie; cine citește, de ce citește. Bineînțeles că niciunul dintre noi nu citise vreo piesă. Nu mai țin minte cum am ajuns la un pariu. Eu l-am provocat și i-am spus: „Uite, hai să facem pariu pe o navetă de bere că, la sfîrșitul verii, cînd ne întîlnim, eu vin cu 100 de piese citite”. Desigur că el, bucuros, a acceptat condițiile. Ei bine, cît m-a costat pe mine vara aceea numai eu știu, dar am citit 100 de piese. Și, lucru foarte ciudat, paradoxal, dacă vrei, spre sfîrșit am simțit că-mi place foarte mult această lectură. Și-am început, astfel, să scriu piese. Și vreo 20-30 de ani viața mea a mers pe filiera teatrului.

Dvs. v-ați născut la Chișinău și ați ales să locuiți toată viața în acest oraș. Ce v-a determinat să-i rămîneți loial Chișinăului?

Nu cred că am avut sentimente nobile în alegerea faptului de a fi loial Chișinăului. Pur și simplu n-am avut unde pleca, iar dacă aș fi plecat în altă parte, cine m-ar fi așteptat acolo? În Chișinău mereu am simțit un anumit disconfort atunci cînd venea vorba să mă despart de un grup de prieteni sau de un grup de oameni cu care mă cunosc. Orașul acesta mereu mi-a provocat disconfort. Mereu l-am considerat urît; un oraș care nu se remarcă prin nimic. La un moment dat, cînd am avut o ședere de vreo trei luni și ceva în Statele Unite, foarte mulți colegi, mai tineri ca mine, îmi spuneau că gata, aleg să rămîn în Statele Unite. Foarte mult m-a mirat ceea ce spuneau. Nici pe o clipă nu m-am gîndit să rămîn în Statele Unite, nu-mi plăcea nimic acolo. Și atunci cred că pentru prima dată mi-am spus: „Măi, totuși la Chișinău e mai bine”.

„A convinge pe cineva de justețea celor afirmate de tine înseamnă talent”

Timp de trei ani consecutivi ați fost desemnat cîștigător al topului Zece ziariști ai anului, organizat de clubul de presă din Chișinău (1995, 1996, 1997), în 1998 sînteți recunoscut ca managerul care a înregistrat cele mai mari succese în domeniul presei, vi s-a acordat Diploma de merit a Uniunii Jurnaliștilor din Moldova și Diploma Clubului Național de presă Pentru devotament în serviciul opiniei publice (2001). De ce ar trebui să țină cont un tînăr jurnalist aflat la început de carieră?

Un tînăr jurnalist cred că nu trebuie să țină cont de premiile care pot veni sau pot să nu vină. În general, nimeni nu trebuie să țină cont de premii; este o pacoste mare. Unii ziariști și scriitori pe care i-am cunoscut și-au pierdut direcția de mișcare din cauza acestor premii, părîndu-li-se, la un moment dat, că au atins culmi de neatins. Nu este adevărat. Trebuie să-ți faci meseria, precum a mai spus-o și Murakami. Meseria de jurnalist este și ea destul de complexă și ai de învățat cam pînă la sfîrșitul vieții.

Cît de important este ca, în contextul globalizării, un jurnalist să aibă competențe lingvistice deosebite?

Asta nu doar în contextul globalizării este important. Abilitățile de comunicare, abilitățile de scriere și de pătrundere a unor fenomene au fost și vor rămîne importante, căci, altfel, apari în fața lumii, în fața publicului ca un diletant, ca un om care glisează pe suprafața problemelor și nu plonjează în adîncimea lor, în profunzimea lor. Modul, instrumentarul cu care operezi devine definitoriu de multe ori; cît de convingător ești, cu alte cuvinte. Iar a convinge pe cineva de justețea celor afirmate de tine înseamnă talent.

Dar cunoașterea mai multor limbi străine?

Este sine qua non lucrul acesta. Cel puțin, fără cunoașterea unei limbi de circulație internațională, nu-mi imaginez cum s-ar descurca un ziarist în ziua de azi.

Pe lîngă limba română și rusă, ce alte limbi cunoașteți?

Eu reprezint exemplarul unui om care a vrut de toate și nu știu dacă a obținut ceva. În timpul studenției mele, am învățat franceza – asta este prima mea limbă străină practic. O cunoșteam destul de bine, zic la trecut, fiindcă așa este. La un moment dat, cînd lucram la Teatrul Național „Eugène Ionesco”, noi am participat la festivalul de la Avignon; am stat o lună acolo și jucam într-o sală de teatru Regele moare și Așteptîndu-l pe Godot. Eu eram cel care stătea în spatele cortinei și traduceam în franceză spectacolul. Ei bine, au trecut anii, aproape am uitat franceza. Însă, între timp, am încercat să învăț germana și spaniola singur; am învățat lituaniana timp de un an de zile și chiar puteam întreține o discuție. Am învățat practic toată viața engleza singur. Nu știu dacă mă descurc acum în vreo limbă foarte bine. Pot întreține o discuție în engleză, dar în momentul în care eu nu mai practic jurnalismul activ, nici nu mai simt nevoia presantă de a cunoaște o limbă străină în profunzime. Pentru mine discuțiile cu scriitorii străini pe care le întrețin în engleză sînt suficiente.

Lituaniana am început s-o învăț pe timpul sovietic. Am cunoscut un cuplu de ziariști lituanieni care au venit la noi. Lituanienii erau oameni cu demnitate, nu ca noi. Ei nu vorbeau rusa sau, dacă vorbeau, atunci foarte sumar. Și atunci urma o vizită de răspuns în Lituania. Mi-am spus că nu pot să mă duc la acei oameni serioși să vorbesc rusește acolo, așa că am început să învăț lituaniana. Precum am spus, puteam întreține o discuție rudimentară. În rest, toate limbile străine au fost date uitării cu succes. Acum, cred, doar cu engleza mă descurc.

Încrederea oamenilor în presă și în jurnaliști a scăzut foarte mult în ultimii ani. Cum poate fi recîștigată această încredere?

A scăzut și n-a scăzut, aș spune eu. Depinde din ce punct de vedere ne uităm. Dacă ne uităm, iarăși, din punctul de vedere al lui Trump, care acționează în judecată jurnaliști și cere sume aberante, miliarde de dolari drept despăgubire, s-ar părea că da. Pe de altă parte, jurnalismul serios, de calitate, chiar și acela care este acționat în judecată de Trump, servește publicului investigații bine documentate. Ziariștii serioși nu-și permit să trișeze, să plaseze falsuri. Sigur că orice investigație nu-i pe placul celui care este investigat. Atunci cînd este un jurnalism lipsit de calitate, atunci da, este un deserviciu făcut întregii bresle. Dar cred că, în general, jurnalismul de astăzi se află încă la un nivel acceptabil.