Scriitoare română care s-a impus prin romanele sale istorice, Simona Antonescu explorează trecutul cu rigoare, empatie și o atenție profundă asupra destinelor umane. Prin volumele sale, în care istoria este filtrată prin viețile oamenilor obișnuiți, autoarea reușește să aducă epoci îndepărtate mai aproape de cititorul contemporan. În acest interviu, am aflat lucruri legate de parcursul său literar, de relația dintre autor și personaje, dar și de rolul poveștii într-o lume aflată în continuă schimbare.

Ați scris romanul de debut la 44 de ani. Cum s-a schimbat viața dumneavoastră de la publicarea acestuia? 

Sînt foarte multe aspecte care s-au modificat. Cred că cel care-mi vine în minte acum, cînd mă întrebi, este faptul că, încet, încet, a început să mi se scurteze timpul de scris. Tot timpul liber era pentru scris și a trebuit să îl împart cu multe alte activități care țin de ceea ce are scriitorul de făcut, cum ar fi să facă vizibilă cartea pentru cititori sau să răspundă dorinței cititorilor de a cunoaște mai îndeaproape autorul. 

O altă schimbare este faptul că mi-am organizat un pic mai bine timpul, pentru că nu aș fi reușit să acopăr toate aceste zone, adică cea personală, job-ul, timpul alocat scrisului și așa mai departe. Nu aș fi reușit decît cu un timp foarte bine organizat. 

Un alt aspect la care mă gîndesc este faptul că am cunoscut foarte mulți oameni. Acesta este poate cel mai plăcut punct care s-a schimbat în viața mea, faptul că am întîlnit atîtea persoane, toate îndrăgostite de literatură, și de o parte, și de alta, și cei care scriu, și cei care citesc. 

„În personajele principale de multe ori sînt cei care ne-am dori să fim”

Ați lansat, în 2023, Chiajna din Casa Mușatinilor. Ce anume din sensibilitatea dumneavoastră credeți că rezonează cu sensibilitatea Chiajnei? 

În fiecare din personajele principale ale unei cărți scriitorii pun din personalitatea și din visele lor, din lucrurile pe care și-ar fi dorit să le facă dar nu au izbutit. În personajele principale de multe ori sînt cei care ne-am dori să fim. Nu este valabil numai pentru personajele principale. Și un personaj secundar, dacă vrei să îți iasă foarte bine, trebuie să te pui în pielea lui în momentele în care acesta trebuie să ia o decizie sau în momentele în care vrei să lași personajul să se miște în fața cititorului, în așa fel încît să îl construiești. Ca toate aceste lucruri să fie naturale, cineva viu trebuie să se găsească în personajul acela. Scriitorul îmbracă astfel personajul, ca și cum și-ar băga mîna într-o mănușă.

Acum, ce îmi recunosc din Chiajna… sînt bătăioasă, am foarte multă voință și am răbdarea de a-mi urmări un țel ani întregi. Această determinare mă ajută să scriu cărțile, deoarece o parte dintre ele sînt foarte voluminoase, iar asta necesită realmente zile întregi de stat în fața biroului, de cînd se luminează, pînă cînd se întunecă. Trebuie să ai răbdare și trebuie să ai în fața ochilor scopul pe care ți l-ai propus, dar care se va îndeplini poate peste doi sau trei ani. 

Dacă ar fi să recomandați unui cititor nou o singură carte de-a dumneavoastră, care credeți că v-ar reprezenta cel mai bine ca autor? 

Chiajna din Casa Mușatinilor, mă gîndesc. M-a ajutat foarte mult și feedback-ul pe care l-am primit din partea cititorilor pentru această carte. Foarte recent a fost publicat un nou roman, care se numește Coborîrea în cetate. La Gaudeamus l-am văzut pentru prima dată. Cartea nu ajunsese încă la mine și a fost primul meu roman cu care m-am întîlnit la tîrgul de carte. Este totuși atît de nou încît nu cred că a apucat cineva să îl citească. Încă nu mă pot raporta la modul în care a fost perceput de către cititori, deci atunci răspunsul va fi, deocamdată, Chiajna din Casa Mușatinilor. 

Aveți și o serie de cărți pentru copii. Cum diferă vocea dumneavoastră interioară atunci cînd scrieți pentru copii față de cum scrieți pentru adulți? 

Mi-a fost mai greu să îmi găsesc vocea pentru cărțile de copii. Aveam tendința de a-mi păstra vocea narativă neschimbată pentru ambele categorii de vîrstă și de a schimba doar întîmplările. A durat un pic mai mult pentru primul volum al seriei pînă cînd am înțeles că nu eu trebuie să fiu cea care povestește, ci Simona de la vîrsta acelor copii. Am început să îmi caut sufletul meu de copil și să încerc să o pun pe fetița aceea, pe Simona de 9–10 ani, să povestească. Cînd mi-a venit ideea aceasta, s-a dezlegat scrisul pentru seria de cărți pentru copii. 

„Cărțile cu subiect istoric întotdeauna vor fi pentru generații”

Ați mărturisit că în lucrările pentru copii ați căutat vocea copilăriei proprii. Ce parte din copilăria dumneavoastră vi s-ar părea esențial să rămînă vie, dacă ați scrie pentru copiii dintr-o generație viitoare? 

Eu scriu pentru copiii dintr-o generație viitoare. Cărțile acestea istorice sînt pentru copiii de astăzi și pentru copiii din viitor. Cărțile cu subiect istoric întotdeauna vor fi pentru generații, chiar și de peste 2000 de ani, dacă stăm să ne gîndim. Sînt foarte potrivite pentru ei. Mai sînt potrivite și din alt motiv – nu numai pentru că îi apropie prietenește de marile noastre figuri istorice, ci și pentru că am valorificat un filon din basmele românești. 

Există un personaj într-una din cărțile pentru copii, chiar personaj principal, care este un solomonar. Am avut surpriza destul de neplăcută de a vedea că foarte mulți copii din ziua de azi nu știau ce este acela un solomonar, pentru că el apare mai rar în basme sau pentru că ei nu citesc basme, ci altceva. Mă felicit că am venit cu această idee, să folosesc ca personaj principal un solomonar, pentru că este încă un motiv pentru care văd seria aceasta de cărți dedicată nu doar copiilor de astăzi sau copiilor de peste 10 ani, ci copiilor din orice fel de generație viitoare. 

Cum vă raportați la cititorii tineri care v-au descoperit prin seria de cărți pentru copii, iar apoi au continuat cu romanele dumneavoastră istorice? 

Am în vedere adolescenții și tinerii, adică generația de 15–25 de ani. O am în vedere întotdeauna atunci cînd scriu cîte un roman. În absolut toate romanele mele de pînă acum am personaje de această vîrstă. De foarte multe ori, ele sînt personaje principale. Chiajna, în jumătate din roman, are pînă în 20 de ani. În Ultima cruciadă, unde există un grup de cinci personaje principale, două dintre acestea sînt doi băieți adolescenți. În Hanul lui Manuc, unde am introdus două personaje principale, unul este Manuc, negustorul, iar celălalt este o fată de 14–15 ani. În felul acesta adresez aceste subiecte tinerilor, prin faptul că personajele mele au vîrsta lor. Modul în care aceste personaje de vîrsta lor reacționează la ceea ce se întîmplă în jur este un mod în care tinerii din prezent se pot recunoaște. Orice elev de liceu sau student din ziua de astăzi se poate pune în locul, să zicem, Ruxandrei din Hanul lui Manuc și se poate gîndi: „eu ce aș fi făcut în situația respectivă?”. 

La care parte din ritualul dumneavoastră de scris nu ați renunța niciodată? 

La nicio parte din ritualul de scris nu aș renunța. Nu este un ritual foarte complicat și de aceea reușesc să îl păstrez. Din el fac parte cafeaua și momentul zilei, care este întotdeauna dimineața. Mă apuc de scris numai la prima oră, asta însemnînd înainte de ora 8.00. De asemenea, este un anumit tip de cafea pe care îl folosesc și sînt anumite căni în care beau. Am alte căni pentru cafelele de toată ziua și alte căni pentru zilele în care scriu. 

Pe lîngă aceste aspecte, nu suport ceasuri pe lîngă mine atunci cînd scriu. Nu îmi place să știu cît este ora. Mi-am dezactivat și ceasul de la laptop, iar telefoanele sînt în altă cameră. Asta ca să reușesc să uit că sînt în 2025 sau oricare an în care am scris, să fiu convinsă că sînt în 1430 sau 1650, ca nimic să nu mă poată aduce înapoi în prezent și să pot scrie exact din vremea respectivă. 

Cum resimțiți, în calitate de autor, presiunea istoriei atunci cînd vă asumați rolul de povestitor? 

Pentru mine faptul că scriu despre un subiect istoric nu este o apăsare absolut deloc. Nu am simțit niciodată presiunea istoriei. Ceea ce mă ajută este că încep foarte des și rămîn foarte mult în lumea oamenilor mărunți, fără însemnătate istorică. Întotdeauna păstrez narațiunea în jurul servitorilor, al oștenilor simpli, al slujnicelor care împleteau părul Chiajnei și așa mai departe. Asta mă ajută foarte mult, pentru că mă obișnuiesc cu apropierea de personaje mai grele, cum ar fi Iancu de Hunedoara, Chiajna sau Petru Rareș. Mă obișnuiesc de apropierea lor prin faptul că îmi devin foarte familiari oamenii aceștia „de casă”. 

Ce poveste ați prezerva din literatura română, dacă ați putea alege una singură? 

Eu văd istoria ca pe un întreg. Dacă ar fi să folosesc o comparație, este ca și cum ar trebui să aleg ce să păstrez dintr-o persoană întreagă, dacă ar dispărea toată persoana. Nu aș putea să păstrez doar un deget sau doar ochii, pentru că, în cazul acela, nu ar mai exista persoana respectivă. Asta este ceea ce simt; nu pot alege un singur eveniment. Istoria este un tot și nu numai în ceea ce privește istoria românilor, ci istoria unui popor în general. Este exact ca o singură ființă. 

Care practică din trecut vi se pare cea mai tulburătoare în prezent? 

Îmi vin în minte o grămadă de lucruri. Spre exemplu, cînd se organiza o masă importantă și se așeza domnitorul la masă, cînd lua prima îmbucătură, în curte se trăgea cu tunul și toată lumea știa astfel că voievodul a băgat prima înghițitură în gură. 

Însă cel mai dureros este că femeile nu erau întrebate în legătură cu lucrurile de însemnătate. Femeile puteau sfătui sau interveni în subiecte importante doar prin dormitoare sau în spatele ușilor închise. Deși cînd venea momentul marilor decizii ele aveau o foarte mare importanță, nu ele erau cele care vorbeau. Dacă aveau vreo idee, trebuiau să vorbească cu soțul lor, voievodul sau orice funcție ar fi avut acesta, între patru ochi. Chiar dacă decizia era cuvîntul acelei femei, acest aspect nu era dezvăluit niciodată. 

Ați afirmat într-un interviu că personajele vă găsesc pe dumneavoastră, nu invers. Cum recunoașteți momentul în care un personaj vă cheamă? 

Cel mai clar semn este atunci cînd nu mai scap de personajul respectiv. Un personaj la care mă gîndeam întruna este Chiajna. Inițial, poate îi alocam un gînd seara, înainte de culcare. Încet, încet, orice activitate pe care o făceam în timpul zilei mă aducea înapoi la Chiajna. Chiar și cînd conduceam, mă gîndeam că ea, pe drumurile acestea, ar fi putut să meargă numai călare sau cu trăsura. Indiferent de ce îmi ocupa timpul, reflectam numai la Chiajna. Acesta este, cred, cel mai evident semn că acel personaj va deveni o carte. 

„Este mult mai simplu atunci cînd porți mantia ficțiunii”

Ați menționat, de asemenea, că textul trebuie să fie sincer și că deseori vă conturați personajele folosindu-vă de amintiri reale. Cît din persoana dumneavoastră alegeți să rămînă neatinsă de cititori? 

În general, nu aleg ca persoana mea să rămînă neatinsă. Cele pe care, de obicei, avem tendința să le ascundem de lume sînt relațiile cu ceilalți, anumite „felii” din acestea. Pînă acum, în toate cărțile pe care le-am scris există relațiile mele cu fiecare membru al familiei, cu fiecare prieten și cu fiecare neprieten. Pe acestea chiar m-am simțit liberă să le mărturisesc, bineînțeles, sub scutul foarte puternic al ficțiunii. Există o diferență dintre a vorbi despre tine însuți și a vorbi despre relația dintre Chiajna și tatăl ei, Petru Rareș. Asta mi-a oferit o libertate, dar nu prea am păstrat ceva neatins. Este mult mai simplu atunci cînd porți mantia ficțiunii. 

Privind în urmă la toate personajele pe care le-ați recuperat, ce v-a învățat literatura despre felul în care oamenii își lasă amprentele în timp? 

Un lucru foarte important pe care l-am înțeles este acela că amprenta pe care o lași nu este aceea pe care îți dorești să o lași. Toți cei despre care am scris au luat deciziile pe care le-au luat și care i-au făcut să rămînă în istorie din anumite motive. Aceste motive s-au pierdut în timp foarte repede. În 50-60, cel mult 100 de ani ele au dispărut. 

Noi, în prezent, încercăm să le recuperăm, mai precis să ne dăm seama de ce au luat oamenii respectivi acele decizii. De multe ori, tind să cred că greșim. Este foarte ușor să interpretăm astăzi, ne dăm cu părerea pur și simplu. 

Care este cel mai frumos lucru pe care vi l-a adus scrisul, în afara publicării și a recunoașterii? 

Cu siguranță cel mai frumos lucru este faptul că îmi petrec o foarte mare parte din viață făcînd lucrul care îmi place cel mai mult pe lume. Acesta este un mare noroc. Nu cred că există prea mulți oameni care au găsit lucrul acesta care le place extrem de mult și își și permit să îi aloce o mare parte din timpul lor. Pentru mine, asta, deocamdată, este o bucurie imensă. Îmi place enorm de mult să scriu și reușesc să îmi petrec o bună parte din zile făcînd acest lucru. Îmi este la fel de drag și procesul de documentare. 

Dacă ați putea lăsa cititorilor o singură frază memorabilă, în afara cărților dumneavoastră, ce frază ar fi aceea? 

Este o idee, și sper să fie corect înțeleasă. Literatura a însoțit omul de mii și mii de ani. Faptul acesta ar trebui să ne dea de gîndit. Omul povestește de cînd s-a ridicat în picioare și a articulat primele cuvinte. Asta înseamnă că niciodată nu va veni momentul în care să renunțăm la literatură. Literatura, pe lîngă om, are un rost foarte bine stabilit. Îl cunoaștem ori nu îl cunoaștem, ni-l explicăm ori nu ni-l explicăm, noi la literatură și la poveste nu ar trebui să renunțăm.

Repere biografice

Simona Antonescu s-a născut pe 20 ianuarie 1969, la Galați, și a copilărit în localitatea Țintea, din județul Prahova. După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu Gherea” (actualul Colegiu Național „Nichita Stănescu”) din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. 

Primele încercări literare datează încă din perioada copilăriei, iar în anii de liceu a început să scrie cele dintÎi romane. A debutat în anul 2015, cu Fotograful Curții Regale, Editura Cartea Românească, roman cÎștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească și al Premiului de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. 

Surse foto: www.observatorcultural.ro; www.scena9.ro; Arhiva personală a scriitoarei.