Încă din copilărie am fost familiarizat cu sticla și tot ce înseamnă producerea acesteia, deoarece tata lucra la o fabrică din Suceava, destul de departe de domiciliul nostrum, din Dorohoi. Îmi amintesc, de pildă, că de fiecare dată venea acasă cu cîte o vază pe care i-o dădea mamei, iar eu și sora mea ne uitam uluiți la cum reușea el să îmbine grațios culorile în diferite forme de sticlă. Peste cîțiva ani am învățat cum se fac vazele, cum se prelucrează nisipul și care este procesul din spatele acestor lucrări. Abia atunci mi-am dat seama de truda tatălui meu.

La un moment dat casa noastră începea ușor să devină un muzeu al sticlei, deoarece multe dintre lucrările lui mai mult sau mai puțin corecte ne colorau căminul. Cumva am îmbrățișat și mai mult acest domeniu după o vizită, în școala generală, la una dintre puținele fabrici active din Dorohoi și anume „Arta Sticlei”. Împreună cu colegii mei de clasă am observat și asimilat întregul proces de creație, care la momentul respectiv s-a dovedit a fi ceva excepțional pentru noi. Ne fugeau privirile involuntar atunci cînd admiram toate vazele și figurinele din sticlă, deoarece era în adevăratul sens al cuvîntului un frumos muzeu al sticlei, net superior celui de acasă.

Zeci de generații de sticlari

Industria sticlei a fost la un moment dat un simbol al orașului Dorohoi, prin fondarea STIPO S.A. Dorohoi în anul 1973, care cuprindea atît fabrica de sticlă, cît și fabrica de porțelan. Într-o perioadă de 33 de ani a reprezentat aproximativ 80% din forța de muncă a orașului, aici lucrînd în jur de 4.000 de oameni. Epoca STIPO S.A. a început ușor să apună în momentul în care, în anul 1998, fabricile au fost privatizate și mai apoi, în 1999, separate. În luna iulie a aceluiași an, Corneliu Petreanu a cumpărat investiția, mai exact secția de sticlă, iar secția de porțelan a fost cumpărată de Cătălin Chelu. În decembrie 2004, secția de porțelan a fost declarată falimentară. În anul 2005, STIPO S.A., secția de sticlă, aflată în lichidare judiciară, a reintrat în proprietatea statului, iar în 2007 a dat faliment.

Vremuri apuse

Vasile Ștefură, în vîrstă de 73 de ani, a fost cuptorar în fabrica de sticlă, iar în prezent locuiește în satul Străteni, comuna Lozna, aproape de Dorohoi. Își amintește în detaliu de anii de muncă, în care era nevoie de atîta precizie în vederea manufacturării produselor de sticlă la temperaturile potrivite și la timpii optimi. „Au fost ani grei, în care munca asiduă și-a spus cuvîntul, dar odată cu trecerea lor am reușit să mă perfecționez și așadar mi-am dat seama că locul meu e la cuptor. Am lucrat pe vremea comunismului. Cînd eram de vîrsta ta, am plecat în armată, iar acolo erau campusuri unde se făcea olărit. Și, deși nu e același lucru cu manufacturarea sticlei, un numitor comun era cumva. Pe la fabrici lucram fie că voiam, fie că nu; Nicu (Nicolae Ceaușescu – n.r.) făcea legea. Cînd s-a înființat STIPO S.A. Dorohoi, am fost mutat de la Suceava pentru a fi mai aproape de casă. Munca era la fel de multă, am cunoscut oameni vrednici și frumoși, 3.000-4.000 de oameni, dar toți parcă făceau sticlă de plăcere, nu de nevoie. Cînd fabrica intra ușor ușor în colaps, la sfîrșitul anilor ´90, urma să ies și eu la pensie. Au fost ani grei, dar frumoși”, povestește Vasile Ștefură.

Din STIPO S.A. astăzi au rămas doar ruinele, pe suprafața de 37.100 de metri pătrați, aflată pe Strada Drochia nr. 45, la periferia orașului Dorohoi. Peisajul este unul apocaliptic, gri și sumbru, dar plin de poveste. Atît secția de sticlă, cît și cea de porțelan ocupau egal terenul de care beneficia fabrica. Nu am putut decît să privesc și cumva să mă întristez de imaginea unei comori pierdute. În față se află sigla „S.C. STIPO S.A. Dorohoi fondată în 1973”, amplasată pe emblema instituției, și aceasta ruginită, în plin contrast cu pomii înverziți. Ușor la dreapta, se află fosta cantină a fabricilor, acum restaurantul Cicos, ce activează de mai bine de două decenii. Zona este categoric una industrială, deoarece mai sînt și alte fabrici, precum cea textilă și cea de încălțăminte, care încă sînt active.

În interiorul fabricii nu se află decît ruine, scări șubrede, tuneluri și alte camere distruse. Prin cotloane încuiate stau mormane de farfurii și alte creații de porțelan, majoritatea distruse.

Poarta închisă îi atenționează cu semnul „STOP” pe cei ce vor să treacă pentru a vedea fabrica de sticlă și bine face, căci surpriza de a fi așteptat și încolțit de zece cîini ai locului nu e o experiență tocmai plăcută. Două turnuri șubrede, table ruginite, geamuri sparte și acoperișuri căzute întregesc o atmosferă ce pare apocaliptică. Imaginea nu seamănă deloc cu ceea ce a fost odată STIPO S.A. Dorohoi. Din marea de 4.000 de oameni, ce munceau pînă la extenuare pentru un trai bun și notorietate în oraș, au rămas doar cioburi.

Și totuși cuptoarele ard. La „Arta Sticlei”

Pe șinele de tren, în apropierea gării se zărește o făbricuță numită „Arta Sticlei”, fondată de investitorul Marin Anton la începutul anilor 2000. Aici încă activează puținii, dar bunii maiștrii sticlari ai orașului. Atmosfera este una primitoare, considerabil mai caldă decît cea a ruinelor, mai ales datorită cuptoarelor în care se prelucrează, la 1.200 de grade, pasta rezultată din amestecul de nisip cuarțos, sodiu, carbonat de sodiu sau potasiu și chiar rămășițe de sticlă. Nisipul cuarțos este importat din Bulgaria, deși „Sticla” din Dorohoi era cunoscută pentru nisipul cuarțos folosit, cel mai fin nisip cuarțos din Europa de Est și Centrală, adus din satele botoșănene Hudești și Miorcani. În prezent, acolo nu se mai exploatează nisipul cuarțos, din cauza creșterii prețului gazelor naturale, a combustibilor, dar mai ales a căderii industriei sticlei, care la rîndul său a atras o scădere a cererii de nisip cuarțos. Nisipurile albe din Hudești nu au mai fost exploatate din anul 2012.

Am revenit aici după 10 ani de la vizita făcută în școala generală. Munca este realizată pe bază de comenzi, personalul fiind redus (maxim 40 de persoane), pe ture, iar programul zilnic este de opt ore. Unul dintre muncitorii prezenți mi-a povestit pe scurt procesul creării obiectelor de sticlă la care lucrează fiecare dintre ei în rocadă. „Lîngă cuptor se face o beșică, sticla făcîndu-se în straturi, se șlefuiește balonul încins, se suflă în el și apoi se îndeasă în cuptor. După ce este scoasă din cuptor, este băgată în cupele de lemn umezite, pentru a crea o formă stabilă, o decalotează colegul și mai apoi este dusă la taiat”, explică Puiu Hulpoi. Îl întreb cum a reușit, de-a lungul anilor, să se adapteze mediului de lucru și cum a ajuns să profeseze această meserie grea, dar frumoasă. „Oriunde ai lucra, cu timpul te înveți cu locul și, odată ce avansezi, știi că acolo este locul tău. Este foarte cald din cauza cuptoarelor și noi ne mișcăm dintr-un loc în altul destul de mult. Oricum ar fi condițiile, am garanția că fac ceea ce știu mai bine și că profesez ce am învățat cînd eram cam de vîrsta ta. Aici, la cuptor, făcînd sticlă, mă simt ca acasă”, spune muncitorul.

Întreprinderea este formată din mai multe corpuri cu ateliere și depozite. Corpul principal este cel în care se află întreaga fabrică, cu tot cu cuptoare, un atelier în care se realizează forme și cupe de lemn, care urmează a fi pregătite și utilizate în proces, o cameră în care se șlefuiesc și spală obiectele din sticlă și alta în care se taie și decalotează sticla. La etaj se află o întregă expoziție de vaze și alte obiecte decorative realizate aici, fiecare diferențiindu-se prin coloristică și formă.

Foc și cenușă, lumină și întuneric

Deși la Dorohoi industria sticlei a avut după 1989 multe coborîșuri, totuși nu a murit. O antiteză perfectă se conturează între griul și liniștea sinistră din ruinele de la STIPO S.A. și căldura cuptoarelor și rîsetele ultimilor maiștri sticlari de la „Arta Sticlei”. Contrastul este încă și mai pregnant, dacă te uiți pe fiecare latură a căii ferate ce trece prin micul oraș – de o parte a șinei se află „cimitirul” cu cioburi, iar de cealaltă parte făbricuța plină de viață, care colectează cioburile din „cimitir” și le combină cu amestecul de nisip cuarțos, pentru a păstra în viață măiestria manufacturării sticlei.