Cum urci dealurile Copoului, în urmă se pierde agitația urbană și zumzetul orașului-șantier. În autobuze observi din ce în ce mai puțini oameni, iar liniștea care plutește la capăt de linie aproape că e nefirească. Pentru a pătrunde în tărîmul lui Bacchus, trebuie să mai faci cîțiva pași și să te aventurezi în ținutul de dincolo de Agronomie.

Moștenirea a trei generații

Ascunsă printre zidurile odinioară albite de var ale fermei Adamachi, crama din Copou este zăvorîtă de lacătul timpului. În subsol stau cufundate în întuneric și praf sticlele care au îmbuteliat soiurile nobile ale vinului românesc. Beciurile se întind de pe teritoriul fermei Adamachi pînă la hotarele casei memoriale a lui Mihail Sadoveanu. În anul 1850, Adamachi a început construcția unui beci în subsolul proprietății sale, iar povestea spune că, la scurt timp și vecinul său, Kogălniceanu, i-ar fi urmat exemplul, acesta din urmă construindu-și propriul beci. Istoria avea mai apoi să îi îngroape în subteranul ei.

Au trebuit să treacă aproape 100 de ani pînă cînd beciurile aveau să devină unul și același. Cel care are în grijă pivnițele și crama astăzi, își amintește care este povestea din spatele butoaielor cu vin. „Adamachi a lăsat moștenire Academiei Române 2000 de galbeni să înființeze Școala de Agricultură pentru că el nu a reușit în timpul vieții.”, povestește Cristian Buburuzanu. După terminarea facultății în anii 1960, academicianul Vasile Cotea a descoperit beciul familiei Adamachi. Mai tîrziu, a dorit să îl unească cu cel proiectat de familia Kogălniceanu. Academicianul a cerut sprijinul Academiei Române și al Universității Agronomice în vederea restaurării beciurilor. „La vremea aceea s-a solicitat ajutorul unui proiectant, care cerea contravaloarea unui apartament cu patru camere la acea vreme pentru lucrare, fără executare. Din vorbă în vorbă, academicianul Vasile Cotea a reușit să găsească un țigan fîntînar, care a spus: 100 de lei pe zi și o jumătate de rachiu și s-a apucat de lucru alături de o echipă.”, își amintește Cristian Buburuzanu. Numele celui care avea să coordoneze lucrările dintre anii 1971-1974 era Emil Ciucă.

Struguri culeși pentru Banca Mondială

Misterul pivnițelor ascunse în spatele ușilor este dezvăluit deîndată ce enologul potrivește cheia în lacăt. Acesta pășește prin întuneric, ghidat parcă de un al șaselea simț care îl ajută să găsească întrerupătorul becului. Temperatura din beciuri este constantă pe tot parcursul anului. La 10 grade, vinurile stau adăpostite sub șoseaua care leagă orașul de Breazu. Între anii 2002-2005, a existat o colaborare cu Banca Mondială pentru cultivarea a 51 de probe comerciale românești. Pe teritoriul fermei Adamachi a rămas un set din acestea, altele au ajuns în destinații precum Franța, Germania sau Marea Britanie. Tot din acea perioadă datează și majoritatea sticlelor păstrate între zidurile de cărămidă. „Acum se poartă ca vinurile să se consume proaspete.

De vreo zece ani încoace există o astfel de tendință.”, clarifică enologul, iar vocea-i răsună într-un ecou șerpuit printre pereții vechi ai beciului. Colaborările în domeniul viticol leagă ferma din capătul Copoului cu Centrul de Cercetări în Enologie, în ultima perioadă existînd o investiție în aparatură nouă pentru producție. Deși printre sticlele prăfuite nu se mai găsește niciuna care datează din perioada lui Kogălniceanu sau Sadoveanu, probele existente în pivnițe au fost create cu precădere pentru scop didactic. Vinurile care sunt păstrate aparțin studenților, masteranzilor și doctoranzilor care studiază arealul băuturilor alcoolice. Cristian Buburuzanu rostește repede că „academicianul Cotea și fiul său sunt experți, fac parte din jurii de specialitate, dar noi nu participăm cu vinurile de aici la concursuri pentru că există nevoia unui brand.”

Licoarea îmbuteliată în mii de sticle

Pe măsură ce traversezi beciurile, te poți rătăci ușor printre sticle. Ultima încăpere face parte din fosta proprietate a lui Mihail Sadoveanu și este locul unde acesta își susținea lansările de carte. Acum, o ușă zăvorîtă de 20 de ani cu un lacăt reprezintă bariera între casa memorială a autorului și restul pivnițelor. În trecut, Ministerul de Cultură a făcut o adresă la rectorul Universității Agronomice pentru deschiderea beciului în scop turistic, însă acest lucru nu s-a concretizat. Doar lumina de dincolo de scîndurile ușii mai pătrunde printre crăpături și luminează nisipul în care stau așezate rîndurile de sticle, încremenite ca pentru eternitate. Nimeni nu a numărat vreodată cam cîte probe există, însă enologul își amintește că de vreo 10 ani de zile cei de la fermă au cumpărat cinci baxuri de sticle, fiecare conținînd 1000 de sticle. Beciurile se împart în mai multe zone. Există partea inițială, care pornește de la ferma Adamachi care a aparținut familiei cu același nume, mai apoi pașii te poartă prin zona Kogălniceanu, cu cele două hrube dăruite fiilor săi ca dar de nuntă pentru ca în final să ajungi în încăperea lui Sadoveanu.

Studenții care valorifică rodul plantației de aici optează fie pentru vinurile albe, din care fac parte feteasca regală și aligoté, fie pentru soiurile de vin roșu, adică fetească neagră și merlot. „Acum nu se mai cultivă aligoté. Am pierdut circa 10 hectare. Suntem în proces de reînființare a plantației. Pentru studenții masteranzi se pot aduce struguri și din alte podgorii. De la Tîrgul Bujor pentru producerea de Bobească Neagră, de la Bucium tot soiurile noastre. S-a lucrat pentru doctorat pe Cabernet Sauvignon. Aici este vorba de ceea ce se cere pe piața didactică, academică. Trebuie să fie un vin care să nu se repete. Pămîntul din Copou și din Iași este unul care favorizează producția, solul fiind ofertant. Nu cultivăm, totuși, grasă și tămîioasă. Acestea sunt produse doar în trei zone din țară.”, îmi explică omul ce pare a stăpîni pivnițele ca pe-un tărîm aparte.

Aerul de sub pămînt este greu, dar nu imposibil de respirat. În spatele ușilor închise, vinul își fermentează propria istorie în sticlele care îmbuteliază perioade de timp din existența omenirii. Venind din depărtare, poți auzi un muncitor cum discută cu enologul Buburuzanu despre licoarea lui Bacchus. Printre nostalgiile acestuia se numără și amintirea anului 2009 ca unul de colecție pentru vinurile românești. Lăsînd în urmă plantațiile de pe dealul Copoului, te întorci la aglomerația urbană, la orașul-șantier, la tot ce înseamnă agitația și zumzet. Autobuzele redevin pline, liniștea se sparge în voci colorate, iar istoria rămîne undeva suspendată la ferma Adamachi, acolo unde vinul încă mai e perceput ca o ființa nobiă care emulează spiritul uman.