Fara sms-uri scrise cu prescurtari, fara e-mail-uri nesemnate, fara emoticoane cu dinti lati, dar cu tot atitia feromoni. Scrisori de dragoste. Iubiri impaturite in trei, in patru, scrise scirtiit cu penita imbibata in cerneala, la sfirsitul carora un „cu drag” sau „cu dragoste” face diferenta, sarutari expediate si dorinte pecetluite cu un timbru umed. Spectacolul de luni seara, de la Casa de Cultura a Studentilor, cu Mircea Albulescu (Andrew) si Ileana Stana Ionescu (Melissa), ne-a reamintit cum e sa iubim cu virgula si semnul exclamarii.

Si-au scris din clasa a doua. „Tu faci «R» mai inalt ca «T», iar eu fac «O»-urile mai rotunde”. „Vrei sa fii prietena mea?”, „Vreau, dar doar daca nu trebuie sa te sarut”, ii raspunde Melissa, inghesuind linga scurta scrisoare o felicitare desenata de ea, cu ei doi goi. „Ghici care esti tu si care sint eu”. Ii ia o ora pina sa scrie „Draga Andy” asa ca renunta la introduceri. El ii scrie din tabara, din vacante, din internat. Ii scrie scrisori lungi, despre tot ce face, despre toti cei carora le mai scrie, ii scrie despre scris. „M-au trimis la colegiu, au zis ca sunt un diamant neslefuit”. „Andy, nu-i lasa sa te slefuiasca prea mult”.

Ea ii scrie din manastirea unde poarta bluze verzui si vorbeste in franceza, din camera pe care o imparte cu o cubaneza care are noua perechi de pantofi. Apoi scrisorile vin din diferitele scoli pe unde e transferata pentru ca din toate pleaca aproape exmatriculata. E razvratita, nemiloasa, fumeaza tigari pe dupa copaci si gusta in pauze din sticla de gin. „Mai scrie-mi despre sentimente”, il roaga ea. „Mi-e dor de€¦ cainele meu Olie”, ii raspunde el.

Pe scena, actorii stau pironiti fiecare la biroul lui. Fata lui de masa e albastruie, cu carouri, botita de citeva carti. A ei e visinie, iar pe ea se inghesuie o vaza, creioane, caiete si foi albe. Ii citeste scrisorile bitiindu-si piciorul sau lovindu-si calciiele a placere. „Iti aud vocea pe hirtie, Andy”.

Au crescut, nu din ani, ci din scrisori. O invita la singura serata pe care o organizeaza colegiul lui. Ii cumpara flori si inghetata de vanilie, iar ea o sterge cu Bob la garderoba ca sa se giuguleasca. „Mi-am pierdut capul, Andy, sint o gisca timpita. Iertare, iertare! Mi-as pierde mintile daca n-as tine la tine”. Se cearta si se impaca, se alinta si se tachineaza, rid si pling prin scris. Ea semneaza cu „Miau” cind il supara, el cu „Salut!”. „Esti dezmatata, nimfomana!”. E rindul ei sa nu-i raspunda.

„Fir-ar al dracului de hirtie”

„Iti scriu pentru ca mi-ai trintit receptorul. Na, in scrisoare nu-mi poti trinti nimic”. Dar ea e vicleana si-i trimite scrisoarea lui rupta bucatele. El o iarta pentru ca ii place sa scrie si mai ales ii place sa-i scrie ei. Se daruieste cu totul. „Scrisoarea asta sint eu, felul meu de a scrie, felul meu de a simti. Poti sa ma citesti astazi, maine, oricind vrei”. El e romantic, sincer, scrie cu „voce” grava si semneaza „cu dragoste”. Ea e ba zapacita, ba cinica, ba nostalgica, ba provocatoare. Ei sint doi tineri „cu parinti indiferenti, cu regulamente timpite si scoli desuete”.

Cu timpul, scrisorile se raresc. Si asa cum nu se intimpla in romanele de dragoste, nu mai sint aceiasi si nu mai stiu unul de altul. Ruptura nu se simte decit in scrisori. Isi mai mizgilesc doar un „Sincere felicitari!” de Craciun si de Anul nou, fiecare din drumul lui. El s-a inrolat in marina si a ancorat in Japonia, unde s-a casatorit cu o gheisa. „Oftez si suspin si pling, spune-mi ca nu-i adevarat”. Incapatinata, se casatoreste si ea cu Darwin, „care atunci cind ride seamana cu Pinocchio transformat in magarus”. El ba o opreste, ba nu. „Mai, potaie, acum la batrinete faci pe subtilul”, ii scrie ea subliniind „potaie”. Curind isi numara nepotii, adaugindu-i la semnaturile de pe rarele felicitari pe care si le trimit. „Salutari din Egipt, New York, Malta…

Din scris au venit si-n scris s-au intors

50 de ani inghesuiti in cateva scrisori. Doi batrini ce s-au reindragostit si se intilnesc pe furis pe strazile Washingtonului ori in atelierele artistilor din New York. Inca isi mai scriu scrisori, cocosati fiecare deasupra biroului. Ea cu o bluza inflorata, cu praf verde pe ochi si acelasi picior asezat peste celalalt intr-o bitiiala continua. El, grav, cu ochelarii sprijiniti de nas si sprincenele stufoase. Nu pot fi impreuna, „caram prea multe bagaje, Melissa, intelege!”. Ea nu poate sa inteleaga cum „omul ei de ancora” n-o mai sprijina. Si nu-ntelege nici de ce sa mai traiasca.

„A fost pentru mine toate sentimentele pe care n-am avut ocazia sa le traiesc”. Un batrin singur si girbovit isi sterge cu podul palmei cele citeva lacrimi de pe obrazul neras. „Ea s-a dus si eu habar nu am cum sa-mi continui viata fara ea, fara inima vietii mele”. Un batrin cu ochii rosii aplecati peste o ultima scrisoare catre ea. O iubire mutata pe niste coli de hirtie, pusa parca la adapost si validata cu putin lipici. Simpla, directa si cu nabadai, construita din cuvinte scrise cu patos, cu umor, cu gelozie. Scrisori peste scrisori, ca niste proteze sufletesti protejate de un plic.

Laura Baban