Uzina care a schimbat un oraș

Un rulment galben, imens, în centrul căruia e inscripționat „S.C. Rulmenți S.A.” – intrarea în Uzina de rulmenți Bîrlad, sau „URB”, după cum îi spune lumea din oraș. Toată zona din jur este construită pentru sau de către fabrica de rulmenți, de la locurile de parcare, la halele imense din care răsună zgomotele aparatelor, a mașinilor și a strungurilor, și pînă la blocurile de peste drum, care încă poartă marca URB.

Înființată de stat, în 1951,  în urma unei hotărîri a Consiliului de miniștri, și deschisă în 1953, Uzina de rulmenți de la Bîrlad, sau „Întreprinderea de rulmenți Bîrlad”, așa cum s-a numit la înființare, este a doua uzină de rulmenți construită în România comunistă, după cea de la Brașov. Marca „URB” a fost creată în anii ’70 de către statul comunist român, acronim pentru „uzine de rulmenți cu bile”. Marca URB a fost folosită de fiecare fabrică românească de rulmenți și a fost cunoscută pe plan internațional, deoarece majoritatea produselor erau trimise către export, în mai mult de 40 de țări, printre care Germania, Marea Britanie, Italia, Benelux (denumire pentru Belgia, Olanda și Luxemburg – n.r.), Franța, Spania, Irlanda, Grecia, Polonia, Bulgaria, Serbia, Ucraina, Turcia, SUA, Africa de Sud, Brazilia, Egipt, India, Coreea, Taiwan, Thailanda, Singapore, Vietnam.

După instaurarea democrației și privatizarea fabricilor, la Bîrlad a rămas singura fabrică de rulmenți din țară care mai folosește această marcă. Funcționează în mai multe corpuri de clădire și este situată de-a lungul drumului DN24, care duce către ieșirea din oraș. Pe vremuri, începea chiar de lîngă fosta Fabrică de elemente pneumatice și automatizări (FEPA), cu secția „Mașini-unelte”, și continua cu așa-numitul „Profil Doi” (strungărie, rectificare, ambalaj), care, la rîndul său, era urmat de actualul liceu tehnologic „Alexandru Ioan-Cuza”, o fostă școală profesională, în spatele căreia se afla secția „AMC și Sculerie”. Mare parte dintre angajații de la IRB era formată din foști elevi ai liceului. Chiar din anii de studiu, erau aduși în fabrică pentru practică, în funcție de profilul la care studiau. Multora le-a plăcut fabrica încă de cînd făceau practică și au ales să se angajeze. „Profilul la care eram eu era de prelucrător prin așchiere și am fost trimiși la strungărie. Fiecare elev era trimis la un muncitor, care ne arăta cum funcționau strungurile, iar la sfîrșit de program maistrul ne întreba ce am reținut. Practica dura în jur de două săptămâni pe trimestru, cum era atunci. Era captivantă activitatea, eram curioși să știm cum merg mașinile. Îmi doream foarte mult să lucrez acolo și chiar am reușit să ajung în secția strungărie, cu toate că unele lucruri erau diferite față de practică”, povestește Zenovia Haghiac, care lucrează ca strungar din 1987.

Corpul principal al fabricii se află lîngă liceu, alături de încă șapte secții (Colivii, Forjă, Strungărie, Rectificare, Role, Montaj, Ambalaj-Vînzări). Peste drum de corpul principal al fabricii s-au construit blocuri pentru angajații care locuiau la distanțe mari de oraș și nu puteau să facă naveta, dar și un parc pentru copii. După căderea regimului comunist și privatizarea fabricii, blocurile nu au rămas în proprietatea uzinei, fiind vîndute și cumpărate de diferiți agenți imobiliari. În prezent, o parte dintre apartamentele din blocurile de locuințe ale fabricii sînt nelocuite.

Planul inițial era ca fabrica de la Bîrlad să producă anual peste 250.000 de rulmenți de două tipuri – radiali cu bile și axiali cu bile. În primul an de funcțiune, fabrica întrecuse norma anuală de patru ori, ajungînd să producă un milion de rulmenți, această normă fiind atinsă anual, pînă în 1965, cînd s-au fabricat 2.500.000 de rulmenți. Jumătate din producție era destinată exportului, așa că se lucra în trei schimburi, pentru că cererile erau foarte multe. „Chiar dacă lucram trei schimburi, munca nu era extenuantă. Chiar și după o tură de schimbul trei, se muncea mai relaxat și nu eram foarte obosiți. Lucrurile nu erau atât de grăbite ca acum. Cînd veneam acasă, puteam să fac alte activități, citeam cărți, mergeam la cinema, ce era pe vremea respectivă. Aveam timp să mă și odihnesc”, își amintește Zenovia Haghiac.

Ultimele două decenii de comunism, o perioadă de prosperitate pentru URB

Începînd cu anii ’70, fabrica a evoluat constant, atît în tehnologie și condiții, cît și în mentenanță și administrație. Pentru IRB, ultimele două decenii de comunism au însemnat investiții permanente, pe care fabrica le-a folosit pentru diversificarea tipurilor de rulmenți, dar și pentru construcția și îmbunătățirea halelor în care se muncea. Uzina era vizitată anual de Nicolae Ceaușescu. Chiar înainte de Revoluție, acesta aprobase o investiție de 30 de milioane de dolari pentru IRB, care apoi nu a mai fost trimisă.

De la înființare și pînă în 1989, fabrica a prosperat, construind noi secții, numărul angajaților ajungînd la 9.000. Toți aveau un salariu bun, dar se acordau și o serie de prime, fapt care-i motiva să muncească mai mult, crescînd astfel productivitatea. „Ne respectam între noi, eram ca o mare familie, împărțeam bucuriile și necazurile între noi. Toți erau înțelegători și ne ajutam cînd era nevoie. Cu unii colegi care au ieșit la pensie sau care au plecat încă mai țin legătura”, spune Zenovia Haghiac.

Uzina care a schimbat societatea bîrlădeană

Uzina de rulmenți a influențat profund orașul. S-au construit blocuri de locuințe, fabrica a avut diverse colaborări cu primăria, cu liceele din oraș. Chiar de la punerea în funcțiune a fabricii, Bîrladul a devenit un șantier imens, în care s-a construit chiar și un stadion intitulat „Rulmentul”, cu o capacitate de 2.000 de locuri. La scurt timp după pornirea uzinei a luat naștere și echipa de rugby a orașului și clubul C.S Rulmenți S.A, înființat în 1962, club care își continuă activitatea neîntreruptă în prima divizie de rugby.

Fabrica nu a modificat doar fața orașului, ci a generat schimbări și în societate. În perioada în care IRB avea aproximativ 11.000 de angajați, la orele de vîrf autobuzele erau arhipline, mulți fiind nevoiți să ajungă la serviciu pe jos, cu mașina personală, sau cu mijloace alternative de transport, precum biciclete sau motociclete. „Eu am făcut naveta și cu bicicleta, și cu mașina, și cu trenul. Mă trezeam dimineața la 05:00 sau noaptea la 22:00 și mă duceam cu bicicleta de acasă, din Grivița, să ajung pînă la Bîrlad, la fabrică. Nu era obositor și știam că vom fi plătiți pentru asta”, spune și Viorel Chirvase, care lucrează ca rectificator în uzină de mai bine de un deceniu.

Fabrica devenise o parte importantă din cultura, din mentalitatea bîrlădenilor, chiar și a celor care nu lucrau acolo. Și pînă în prezent, în orice discuție, în orice adunare de familie, la orice eveniment e imposibil să nu se discute despre IRB. Avînd în vedere populația orașului, pe-atunci de 70.000 de locuitori, era aproape imposibil să nu ai o rudă sau o cunoștință care să lucreze în uzină. Bîrladul era legat de fabrică, iar fabrica era legată de oraș. Erau și încă sunt dependente una de alta. „Avînd în vedere că a existat o perioadă în care 60%, poate chiar 70% din populația orașului lucra la IRB, fabrica devenise un standard de viață pentru bîrlădeni”, consideră Doru Vitoreanu, angajat al fabricii.

Democrația, o cumpănă pentru fabrică

După 1989, fabrica nu a rămas proprietate a statului, iar pentru o perioadă, angajații votau și alegeau conducerea uzinei. În 1990, fabrica a atins vîrful absolut al numărului de angajați – aproximativ 12.000. Mai bine de jumătate dintre aceștia au plecat în primul deceniu de capitalism. A fost o perioadă cu multe greve, cea mai însemnată avînd loc în 1995, cînd s-a blocat activitatea timp de două săptămîni și s-a conștientizat faptul că pentru a asigura supraviețuirea fabricii, aceasta va trebui să devină proprietate privată.

„De-a lungul anilor, s-au făcut mai multe greve, din diferite motive. Țipam și colo, și colo, în toate părțile. Ceream mărirea salariilor, să putem trăi și noi, și ei, iar ei spuneau că nu au mai mulți bani. Odată am stat două săptămîni. Unii spuneau că pleacă, alții spuneau că rămîn, alții spuneau că nu le convine, că nu vor să muncească. Mulți au rămas, printre care și eu, care am făcut atîția ani de vechime”, spune Viorel Chirvase.

În anul 2000, o companie turcească a achiziționat majoritatea acțiunilor fabricii. Trecerea de la stat la privat nu a influențat prea mult activitatea uzinei. În primii ani s-au făcut investiții majore, iar numărul angajaților a ajuns la 3.000 în 2009.

„În 2009 se auzea că se fac disponibilizări pentru că fabrica nu putea ține atîți angajați. Aproape 800 de oameni au intrat în șomaj, printre care și eu. Cînd am auzit, nu îmi venea să cred, dar situația a fost alta. Am regretat că am intrat în șomaj, pentru că era modul de trai la care mă adaptasem. Din fericire, în 2010 am revenit la fabrică”, spune Zenovia Haghiac.

După o serie de investiții pentru digitalizare și retehnologizare, fabrica a ajuns la un număr de aproximativ 3.200 de angajați. Mulți dintre aceștia lucrează de pe timpul regimului comunist. Unele secții au fost închise complet. Cea de lîngă liceul tehnologic a fost dărîmată, pe locul acesteia construindu-se un centru comercial. Celelalte secții funcționează la capacitate mică sau nu mai funcționează deloc, halele fiind abandonate.

Azi, după o serie de angajări în urma crizei economice din 2008, uzina de rulmenți din Bîrlad are aproximativ 1.000 de angajați și este singura fabrică din România care încă posedă marca URB. Deși vremurile s-au rostogolit inegal peste istoria sa, acest mic nucleu rămîne un semn al stabilității și al reputației de care fabrica s-a bucurat în decursul timpului.

Sursă fotografii: www.forum.b-o.ro