Cu prilejul aniversarii a 150 de ani de catre Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Filarmonica „Moldova”, i-a dedicat acesteia ieri, 22 octombrie, incepand cu ora 19.00, un concert simfonic sub bagheta dirijorului Victor Dumanescu. Insa nici un reprezent oficial al batranei universitatii nu a ajuns in sala pana la sfarsitul spectacolului. Fosnetul metalic al viorilor a ramas sarbatoarea din fiecare vineri a „cavalerilor” cu abonament.

Cind deschid usa grea de fier forjat a Filarmonicii ma izbeste un miros de tencuiala proaspata si moloz. E agitatie, unii cer bilete in primele rinduri, altii cauta un loc dosit ca sa fumeze inauntru pentru ca afara e frig, in timp ce altii isi potrivesc cravata sau papionul. Dupa ce urc scarile roase, trec pe linga garderoba unde fiecare lasa cite un palton sau o palarie. O femeie cu un coc inalt, se uita vadit mirata, la doamna de dupa tejghea. „Atit de scump? Era mai putin. Cum sa fie o suta cincizeci de mii?”.

Concert de vioara din muzica de Bach

Cei patru instrumentisti de pe scena cinta ceva acid de Bach, iar oamenii se striga, isi cauta locurile si vorbesc despre ce au mai facut la serviciu in ultimele zile. „Imi pare bine ca am ajuns pentru ca trebuia sa ma relaxez cumva dupa stresul de la serviciu si aici e cel mai eficient si ieftin”.

Cu un sfert de ora inainte sa inceapa reprezentatia Orchestrei simfonice „Super” de la Filarmonica „Moldova” din Iasi, in sala nu erau mai mult de douazeci de oameni. La 19.03, ora la care dirijorul Victor Dumanescu intra in scena, toate scaunele sint ocupate.

Toata lumea saluta cu aplauze intrarea dirijorului si incepe sa asculte atent muzica lenta. Numai unul dintre cei doi cameramani de pe margine adoarme si tresare doar la bataile energice de toba. Celalat ride infundat, cu mina la gura, si ii sopteste ceva dupa care sint atenti la camerele lor. Toti tac. Inainte de a urca pe scena, violonistul Dragos Manza, in pauza, doi batrinei cu bastoane se pupa si se string in brate. „Ce faci, tinere?”, il intreaba unul dintre ei pe celalalt, iar pe batrina de linga mine o pufneste risul. „Se cred cavaleri! Simpatici, oricum”, imi zice ea.

Inainte sa plec observ ca batrinei ii curgeau lacrimi si o intreb daca s-a intimplat ceva si daca se simte rau, dar nu. „Uite! Asa tinara si frumoasa eram si eu odata cind cintam aici”.

Victor Ilie