Fervent susținător al românismului în Moldova de dincolo de Prut, scriitorul Nicolae Dabija rămîne unul dintre intelectualii-reper cărora li se datorează recîștigarea dreptului de a scrie în grafie latină, în Basarabia. Despre luptele duse pe baricadele limbii române, dar și despre cum vede situația de azi a Republicii Moldova am discutat în cadrul acestui interviu

Ați mărturisit că v-ați născut într-o bibliotecă. Ați făcut cunoștință cu alfabetul latin într-o perioadă în care acesta a fost interzis și considerat „dușmanul poporului” de către sovietici. Cum ați reușit să faceți față unei minciuni impuse de autorități, avînd în vedere că de mic copil cunoșteați adevărul?

În primul rînd eu cred că generația noastră a fost una norocoasă. Noi nu am avut internet, tablete, telefoane mobile, televizoare, nu am avut energie electrică. Dar am avut multe cărți. Eu am avut o bibliotecă mare, moștenită de la bunici. În perioada cînd am început a citi, părintele Serafim Dabija, starețul mănăstirii Zloți, făcea ani grei de pușcărie în Siberia. I s-au dat acești ani pentru că, citez, „a construit o mănăstire în scopuri antisovietice”. Vă dați seama că puterea sovietică îl considera dușman personal pe însuși Cel de Sus. Atunci cei care se rugau și treceau pragul unei biserici erau sancționați. Cei care citeau cărți cu grafie latină și scriau cu alfabetul latin erau de asemenea pedepsiți. Puteai să scrii „Trăiască Stalin”!, dar, dacă scriai cu alfabet latin, acesta fiind considerat „fascist”, erai pedepsit cu ani grei de pușcărie. Cînd le vorbesc tinerilor despre aceste lucruri, nu le vine a crede. A fost o perioadă foarte grea pentru noi toți și iată am supraviețuit cu acele cărți.

Cînd am venit la Chișinău, fiind student în anul I, am luat cu mine niște cărți. De regulă cărțile se dau la facultate, dar eu am venit cu Opera politică de Mihai Eminescu. Nu știam că această carte este interzisă. Am venit și cu Povestea neamului românesc de Nicolae Iorga, cu Povestea omului matur, un manual realizat special pentru basarabeni, în perioada interbelică, dar foarte interesant conceput. Seara, împreună cu prietenii și colegii mei făceam lecturi de cărți. Ba mai mult, desfășuram competiții de lecturi. Citeam multe cărți și la sfîrșitul săptămînii ne povesteam unul altuia ce am citit. Lecturam foarte mult în acea perioadă și ăsta a fost norocul nostru, dar noi am fost sancționați pentru acest lucru. În anul al III-lea am fost exmatriculați de la Facultatea de Ziaristică. Patru colegi eram: eu și cunoscuții scriitori astăzi Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc, Ion Vicol. După care toată grupa de la Ziaristică a luat o decizie absurdă din punctul de vedere a oficialităților – toți au scris cerere de plecare din universitate. Astfel, universitatea rămînea fără grupă. Abia atunci am aflat că există Securitatea, care a intervenit, ceilalți au fost domoliți. Noi am descoperit un pic mai devreme decît alții niște adevăruri – că sîntem români, iar istoria și limba noastră este română.

Limba este materia primă a unui scriitor. În 1938 au fost împușcați toți membrii Uniunii Scriitorilor din Republica Autonomă Moldovenească cu capitala la Tiraspol deoarece „au folosit în scrierile lor cuvinte românești”.  Ei făceau distincție între cuvinte românești și cuvinte moldovenești. Dacă scriau „elev” în loc de „școlar” erau pedepsiți. Cuvîntul „elev” era considerat românesc, iar cuvîntul „școlar” era considerat moldovenesc. De asemenea, erau sancționați dur dacă scriau „zăpadă” în loc de „omăt”, „stradă” în loc de „uliță”, „atențiune” în loc de „băgare de seamă”. Erau o listă de cuvinte considerate românești și pentru că ei foloseau o „altă limbă”, nu limba cea inventată la Tiraspol, erau pedepsiți. Cea mai mare victorie pentru noi a fost că ne-am păstrat limba românească. Mai ales meritul cel mare nu aparține atît intelectualității, cît satelor și mamelor noastre. Mama mea, spre exemplu, vorbea o dulce limbă românească, așa cum a învățat-o la școală. A avut patru clase românești.

Cînd am fost prima dată în România, în 1989, înainte de Revoluție, cu Grigore Vieru, m-am întîlnit cu basarabeni de la București și toată lumea mă întreba: „Unde ați învățat să vorbiți atît de bine limba română? Ce profesori ați avut?”. Eu le răspundeam – „mama și tata”.  „Așa se mai vorbește în Basarabia”? întrebau. „Așa s-a vorbit întotdeauna”. Părinții au avut o limbă bună, nealterată. Acesta este marele merit al lor.

Cum v-au marcat cărțile copilăria?

Eu am avut o copilărie fericită datorită cărților. Citeam foarte mult, iar destinul meu de scriitor de acolo vine, din multele lecturi. Citeam, dar nu numai eu, citea tot satul. Vă dau un exemplu. Eram student și mă duceam la plimbare în pădure. La marginea pădurii se găsea un fel de atelier. Am intrat și acolo era o fostă colegă de clasă care rămăseseră repetentă. Uitîndu-mă la ea, am observat că avea foarte multe cărți pe care le citea. Maria Dabija o chema. „Cum de citești atîtea cărți? Înțelegi ceva din ele?”, am întrebat-o. „Sigur că înțeleg”. Astfel, am început să o întreb cîte ceva. Ea știa mai multe decît un profesor universitar despre literatură. Toată generația de atunci citea cărți. Nu era televizor, în sat nu aveam lumină electrică, care a venit tîrziu. Cei mai mulți citeau cărți cu grafie latină, pentru că erau biblioteci care nu au dispărut. Doar din bibliotecile publice au fost extrase cărțile cu grafie latină, dar în cele particulare aceste cărți au rămas. Cărțile mele preferate erau Hanul Ancuței de Mihail Sadoveanu,  Cei trei mușchetari, Contele de Monte Cristo de Alexandre Dumas, pe care le-am citit de cîteva zeci de ori. Scriitorii preferați ai copilăriei mele erau Jules Verne, Jack London. Însă, înaintea tuturor, era Ion Creangă cu poveștile lui și amintirile din copilărie, era Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, pe care îl văd un pic lăsat în umbră în literatura românească. Mă uit cum se comentează pe alocuri anumiți critici. Dar pentru basarabeni Vasile Alecsandri a însemnat un deschizător de drumuri. Țin minte, la școală montaserăm cu colegii de clasă „Chirița în Iași”, „Chirița în provincie”.

Atunci cînd întrebam unde se află Iașul, ne uitam pe hartă și ne miram că se află într-o țară străină. Ca după ce am crescut mai mari să aflăm că noi sîntem în străinătate și Iașul e la el acasă. Cînd eram mici, erau niște jocuri ale tuturor copiilor din Basarabia. Cînd ne jucam, ieșeam pe toloacă și spuneam: „Unde te duci? La Tecuci. Ce să faci? Cozonaci”. Sau „Azi e luni și mîine marți/Vine popa din Galați”. „Ăsta-i meșterul de la Hîrlău. Strică bun și face rău”. Ăsta era un proverb pe care îl spunea tatăl meu. Alergam unul după celălat și strigam: „Bate clopotul în Moldova și se aude la Craiova”. Căutam pe hărți să vedem unde se află Tecuciul, Galațiul, Hîrlăul, Craiova. Toate aceste orașe se aflau în altă țară. Ca după aceea să descoperim că noi sîntem în altă țară. Iată așa, copii fiind, reconstituiam harta întreagă.

„Copiii din Basarabia vorbesc la fel de bine limba română ca cei din București”

Ce semnifică pentru dumneavoastră limba română?

Eu cred că Dumnezeu ne-a binecuvîntat cu această limbă. Mă consider un privelegiat al sorții. De multe ori am impresia că eu mi-am ales părinții pe care i-am avut, țara în care să mă nasc, mi-am ales limba în care să scriu. Pentru mine o altă limbă mai frumoasă nu există, pentru că este limba pe care am supt-o o dată cu laptele matern. Este limba moșilor și strămoșilor mei și aș vrea foarte mult să cred că este și a răs-răs-strănepoților care vin spre viitor. Limba română pentru noi este o binecuvîntare și aș vrea să-i mulțumesc ei, maiestății sale, că nu ne-a părăsit. De ce spun acest lucru? Pentru că destinul unor limbi din fosta URSS a fost unul dramatic. În 1920, cînd s-a creat Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, au fost atestate în fosta Uniune Sovietică 200 de limbi și 200 de popoare. La recensămîntul din 1989 din aceste 200 rămăseseră 88 de limbi. 112 limbi și popoare au pierit!

Limba română a rezistat. Noi am rezistat datorită țării care era alături, datorită emisiunilor radio românești, emisiunilor televizate și cărților care ajungeau de dincolo de Prut. Acele cărți, în perioada URSS, nu le puteai cumpăra decît de la Moscova sau Sankt-Petersburg, Kiev și Odessa. Cînd venea 23 august, pe atunci Ziua națională a României, puneam mînă de la mînă și ne duceam în unul din aceste mari orașe ca să cumpărăm cărți. Veneam cu saci de cărți pe care le împărtășeam ca niște azime colegilor. Cel mai mare cadou pe care putea să-l facă un coleg, care știa că scrii versuri, era o carte de Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Mihai Ursachi, marii poeți ce ne-au ajutat să supraviețuim ca limbă și să ne găsim locul nostru sub cerul poeziei.

Nicolae Dabija. Sursă foto: www.facebook.com

Cum este privită limba română astăzi în Basarabia?

Eu mă bucur că limba română și-a ocupat locul ei. Este vorbită de 82% din populația Basarabiei. Minoritarii  o vorbesc și ei mai bine de la un timp. Am foarte multe întîlniri cu elevii din țară și de la București. Lucrul care mă bucură cel mai mult e că copiii din Basarabia vorbesc la fel de bine limba română ca cei din București, pe alocuri chiar și mai bine. Deoarece sînt școli unde există un cult pentru limba română și lucrul ăsta este foarte important. Situația nu poate fi comparată cu anul 1989, cînd luptam pe stradă, cînd ieșeam în fața tancurilor să ne cerem dreptul la limbă și alfabet. Pentru că puțină lume știe că pînă la 31 august 1989 limba de stat în RSSM era limba rusă. Eu, dacă vorbeam cu fratele meu în limba română, încălcam Constituția. Eram obligați să vorbim rusește. Iar astăzi se vorbește și se scrie liber în limba română în Basarabia. Se editează cărți multe și foarte bune în limba română și este una din marile noastre victorii.

„Victoria noastră de la 31 august 1989, cînd limba  română a redevenit de stat, a fost un prim pas spre unire”

Cum ați reușit împreună cu colegii să vă uniți și să mențineți spiritul românesc?

Această conștiință de neam s-a intensificat odată cu venirea lui Gorbaciov. El a vorbit despre restructurare. Un alt lucru despre care a vorbit dumnealui cînd a venit 1986 la putere în fosta URSS a fost transparență. Să vorbim deschis despre lucruri. Atunci am început să discutăm despre problemele noastre, despre faptul că în Chișinău școlile românești le puteai număra pe degete, nu erau grădinițe românești, nu erau cărți românești. Atunci am pus problema alfabetului latin. Din fosta URSS, noi moldovenii eram considerați unicul popor de proviniență latină. Atunci era firesc să revenim la alfabetul nostru. A fost o împotrivire extraordinară contra noastră, a scriitorilor, dar am învins. Victoria noastră de la 31 august 1989, cînd limba română a redevenit de stat, a fost, de fapt, un prim pas spre unire. Într-un fel, noi ne-am unit atunci cu țara, pentru că s-a recunoscut și pe plan sovietic unional că sîntem aceiași, că nu există nicio diferență între moldoveni și români.

Ce a însemnat pentru  parcursul dumneavoastră profesional revista „Literatura și arta”?

Eu am fost ales în fruntea acestui ziar la Congresul VI al scriitorilor. Eram foarte tînăr și timp de cîțiva ani am făcut ca tirajul acestei reviste să crească de la 2.000 de exemplare la 260.000 de exemplare. „Le Figaro”, ziarul francez, scrie la 30 martie 1990 că „publicația „Literatura și arta” din Republica Moldova este publicația literară cu cel mai mare tiraj din Europa”. Un alt tiraj mai mare nu exista.

Noi am fost primii care am trecut la alfabetul latin în Republica Moldova. Înainte de „Literatura și Arta” apăruse un număr al revistei „Glasul” în Letonia, dar în Republica Moldova noi am apărut cu trei luni mai devreme. La 15 iunie 1989 „Literatura și arta” se tipărea cu grafie latină. Sîntem primii care am vorbit despre crimele comuniste. „Literatura și arta” a acordat vot de blam comitetului și partidului comunist. S-a iscat un scandal, în care atunci ne-a apărat Uniunea Scriitorilor din Moscova, din URSS, dar a fost foarte mult mediatizat și peste hotare. Deci, a fost o revistă care a deschis drumuri. Fiindcă noi am venit cu ce tematici, de exemplu, despre deportări, foametea organizată de sovietici în perioada 1946-1947, cînd au murit aproape un sfert de milion de oameni. Pînă la „Literatura și arta” acestea erau niște teme tabu, despre care nu se vorbea. Nu s-a vorbit nici despre limba noastră, că este românească.

În 1988, cînd am publicat pe pagina întîi a ziarului poezia „Limba noastră cea română”, de Grigore Vieru, a fost convocată plenara comitetului central și poetul a fost învinuit că nu-și iubește mama care l-a născut. „Literatura și arta” este un ziar anticomunist și filoromânesc, a fost un ziar luptător și foarte multe din victoriile noastre aparțin acestuia.

„După ce ne unim noi îi anunțăm că ne-am unit”

Ați susținut mereu valorile românești și ați luptat pentru limba română.Cum ați reușit să perseverați, avînd în vedere că în  perioada în care ați fost politician aveați și inamici?

Inamicii mei cei mai drastici, de fapt erau inamicii națiunii române și ai adevărului. Nu poți avea ca prieten minciuna și să învingi. Pînă la urmă toți au recunoscut că acele gafe de care eram invinuiți noi cei de la „Literatura și arta” de către Comitetul Central a Partidului Comunist. Acele gafe erau legate de alfabet, de limba noastră, de istoria noastră. Istoria românilor era interzisă în Basarabia. Nu puteai să vorbești despre istoria neamului tău. Ca și cum ne-am fi născut într-o subistorie. Eram RSSM, parte integrantă a URSS. Nu aveam dreptul să pomenim numele lui Ștefan cel Mare.  Era interzis să vorbești despre Mihai Viteazu, Vlad Țepeș.

În ce măsură ar mai fi astăzi posibilă unirea cu România?

La ora actuală Basarabia nu este un litigiu între România și Federația Rusă, ci este o problemă internă a poporului român. Din păcate, politicienii noștri sînt prea departe de rezolvarea acestei probleme. Problema trebuie să o rezolvăm noi, de la om la om. Trebuie să facem să cadă nu doar sîrma ghimpată de pe Prut, dar și sîrma ghimpată din capul basarabeanului, căruia timp de 70 de ani i s-a spus că dușmanul cel mai mare este fratele lui de dincolo de Prut, i s-a spus că a avut noroc de cei de la răsărit, care au venit cu tancurile și ne-au eliberat pe noi, românii basarabeni, de sub jugul românilor din țară.  În toate manualele era scris că în 1940 „glorioasa armată sovietică” îi elibera pe moldoveni de sub ocupația românilor. Sunt niște lucruri absurde. Cînd eu le vorbeam celor de la Moscova, ei rămîneau mirați, pentru că nu s-ar fi putut întîmpla așa ceva, dar acestea erau minciuni din manuale.

Conștiința de sine va duce la apropierea de țară și de Europa. Vă dau un singur exemplu despre ce a însemnat unirea cu țara în 1918. Într-o enciclopedie românească se spune că în 1938, România împărțea cu Danemarca locul șase și șapte în Europa după venitul național. Astăzi, în Danemarca salariul mediu este 5.000 de euro, în România 400 de euro și în Republica Moldova 50 de euro. Uitați-vă cît de departe am rămas noi din cauza comunismului și din cauza celor care s-au lățit peste noi, a celor doi mari criminali ai istoriei: Hitler și Stalin. Dacă nu ar fi existat acești indivizi, sînt ferm convins că poporul nostru ar fi fost unul dintre cele mai bogate din Europa.

Viitorul Republicii Moldova depinde de România. Fără România țara noastră nu are niciun viitor. De aceea noi, intelectualii și oamenii de cultură, pledăm pentru reunificarea țării. Politicienii sînt mai departe, ei sînt foarte precauți, deoarece atît cei de la Chișinău, cît și cei de la București se gîndesc că dacă ne unim cu țară rămîn fără posturi. Eu însă aș spune că trebuie să ne unim de la om la om și să facem abstracții de oameni politici. După ce ne unim noi, îi anunțăm că ne-am unit. Dar politicienii să facă ce vor, să-și caute alt popor dacă nu le convine. Eu cred foarte mult în viitorul nostru comun.

„Eu cred că cei care nu cunosc limba ar trebui sancționați pentru lene”

Cum vi se pare ca într-un stat român, rușii pot să își impună autoritatea și să nu cunoască limba de stat?

La ora actuală, ruși în Basarabia sunt 5%. Aceste cinci procente ne impun limba și istoria lor. 30% din școlile din Chișinău sînt în limba rusă. De unde se iau atîția ruși? Am avut o întîlnire la o școală rusească și atunci am scris și un articol „Rusoaicele”. Le-am vorbit în limba română. Toți m-au înțeles. După acea m-am dus în cancelarie cu profesorii și am luat niște jurnale. Am rămas șocat că toate numele copiilor erau românești. Deci elevii care învățau în școala rusească erau moldoveni. Atunci mi-am spus următorul lucru – foarte bine, să învețe în școală rusească, dar de ce acești copii nu cunosc limba părinților lor? Un copil care știe ambele limbi cîștigă. Politica dusă de Federația Rusă aici a fost în primul rînd să-și mențină bazele militare din Transnistria.

Ce măsuri ați interprinde în acest caz dacă ați fi în continuare politician?

Dacă ar depinde de mine aș face așa cum se face în Elveția. Acolo sunt trei limbi de stat. Ca să se angajeze la serviciu, fiecare trebuie să susțină examenul cu document, să vadă angajatorul dacă persoana în cauza cunoaște limba respectivă. Avem la noi atîția funcționari care au pus ca limbă de funcționare să fie rusa. Trebuie să fie angajați într-un  viitor apropiat mii de traducători în toate instituțiile publice ca să le traducă ăstora, fiindcă ei nu vor să învețe elementar măcar cîteva sute de cuvinte în limba română. Eu cred că cei care nu cunosc limba ar trebui sancționați pentru lene. Timp de cîteva luni o limbă poate fi însușită, dacă se vrea. În primul rînd, necunoașterea limbii este lipsă de respect. Cei care nu ne respectă să se ducă pe la casele lor.

„Scrisul ca bucurie înseamnă ce numim noi inspirație, har”

Este pentru dumneavoastră scrisul un refugiu?

Am trecut în viața mea și prin perioade dificile, iar scrisul m-a ajutat nu numai să mă refugiez, ci și să-mi rezolv multe din problemele sufletești. Eu cred că scrisul este una din marile mele bucurii. Scrisul ca bucurie înseamnă ce numim noi inspirație, har. Mulțumesc Celui de Sus care mi-a dat această posibilitate de a supraviețui prin scris. Pentru că noi în multe perioade, mai ales înainte de 1989, a trebuit să supraviețuim ca neam prin cultură. Cultura a fost o modalitate de a rezista. Am rezistat ca neam prin limbă, tradiții, carte.

Ce sfaturi le-ați da tinerilor scriitori care sunt la început de drum?

Unicul sfat pe care l-aș da tinerilor scriitori e să nu asculte de niciun sfat. Să scrie ce le dictează inima și sufletul. Dacă va fi acest lucru făcut cu talent, atunci este ceea ce așteaptă cititorul, istoria și adevărata literatura de la un începător al scrisului pe ogorul literelor.

Casetă biografică

Nicolae Dabija  s-a născut la 15 iulie 1948,  în satul Codreni, raionul Cimișlia din Republica Moldova. Este scriitor, istoric literar și om politic, membru de onoare al Academiei Române din 2003 și membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei din 2012. În calitate de redactor-șef al săptămînalului „Literatura și Arta”, editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, a avut un rol important în lupta de renaștere națională. Săptămînalul condus de Dabija a fost, între anii 1988-1989, cea mai importantă publicație care susținea revenirea limbii române la grafia latină și decretarea ei ca limbă oficială în RSS Moldovenească. În perioada de glorie, săptămînalul „Literatura și Arta” depășea tirajul de 260.000 de exemplare.

A scris numeroase opere ca: Ochiul al treilea, Libertatea are chipul lui Dumnezeu, Mesaje pentru supraviețuitori, Te blestem să te îndrăgostești de mine, Mulțumesc pentru că te iubesc, Temă pentru acasă. Romanul Temă pentru acasă s-a bucurat de un succes enorm, fiind bestseller în România și Republica Moldova, cu peste 50.000 de exemplare vândute și peste 500 mii de împrumuturi în biblioteci, tradus în șapte limbi.

Sursă cover foto: www. en.wikipedia.org